rosia montana

rosia montana

miercuri, 21 iulie 2010

Nebunéle

Sunt un tip căruia, cunoscuţii mei o ştiu, căldura îi 'cauzează'. Mergînd de la simpla, dar constanta, ameţeală, trecînd prin dureri sfredelitoare de cap şi pînă la o stare generală de rău, atingînd aşadar diverse stadii sau nivele, această 'cauzare' poate fi pusă şi la originea rîndurilor care urmează. Cei de la Milli Vanilli spuneau: blame it on the rain; cititorii mei vor putea pune totul în seama căldurii; fiindcă, nu încape nici o îndoială, viziunea asupra lumii pe care mă pregătesc a v-o expune, mai mult, propune acum este întrucîtva nebunească. Este, ca să zic aşa, o 'nebunea'.

Mă preocupă în continuare distincţia între spaţiul ca extensie ('mărime', distanţă) şi spaţiul ca direcţie (orientare, sens) – o distincţie la care m-am referit, însă nu atît de direct, şi în cadrul ultimei postări de aici. Principala diferenţă între aceste moduri de a defini/ înţelege spaţialitatea ar fi, în opinia mea, următoarea: extensia nu solicită o 'origine', în schimb direcţia da. Extensia e presupusă ca fiind (după măsurare şi confirmare) aceeaşi între punctele A şi B, ca şi între A' şi B', cu alte cuvinte omogenă indiferent de termenii pe care îi leagă (ca "distanţă între") sau de substanţa în care se exprimă (ca 'lungime, lăţime şi înălţime'). Un cub de piatră cu latura de 1 metru are acelaşi volum ca şi un cub de aer cu aceeaşi latură; cu alte cuvinte, extensia este însăşi forma canonică a uniformităţii. Or, dimpotrivă, orientarea, dat fiind că solicită raportarea la cel puţin o origine, scoate spaţiul din uniformitate. Cu un cuvînt doar în aparenţă pretenţios, spaţiul se topologizează prin origine-şi-orientare: se umple de loc(uri).

Suntem destul de obişnuiţi să gîndim spaţiul făcînd abstracţie de obiectele din el; nu ştiu, însă, cît de judicios este să-l gîndim făcînd abstracţie de subiecţi, în primul rînd de acel subiect 'deictic' pe care îl găsim întotdeauna în 'originea primă', la deschiderea spaţialităţii autentic-empirice, şi care suntem (fiecare din) noi înşine. Şi aici începe nebuneala pe care vreau să v-o propun, deocamdată doar ca (pe) un exerciţiu de imaginaţie:

Suntem obişnuiţi să spunem: m-am dus la Facultatea de Litere, ca şi cînd în decursul mişcării spaţiale descrise, eu m-aş fi mişcat iar ea, clădirea Literelor, ar fi stat pe loc. Or, ştim că atît eu cît şi... imobilul de pe strada Horea ne mişcăm, cu o viteză imperceptibilă, deşi ameţitoare dacă stăm să ne gîndim la ea, cu planetă cu tot prin univers. N-ar fi mai 'corect', aşadar, să spun invers: am adus Facultatea la mine? Fiindcă, să examinăm ce se petrece: mă decid să merg la Litere, îmi formez o convingere, în ea însăşi insuficientă ca să mă 'înfiinţeze' acolo; nici dacă mă gîndesc cu toată puterea acum merg acolo, lucrul acesta nu se va întîmpla - decît atunci cînd nervii mei dau o comandă obscură, necuvîntătoare, muşchilor, şi mişcarea începe. Nu e, însă, adevărat că atunci cînd eu fac un pas înainte, şi universul, în întregul lui, face un pas? Eu avansez cu un metru spre Facultate, zic... sau: tălpile mele se sprijină în pămînt şi mă mişcă, pe deasupra lui, cu un metru. De ce n-aş zice, invers: Facultatea a venit mai aproape, la o distanţă mai mică de 'aici', cu un metru, tălpile mele, ale acestui corp/ trup central, au mişcat Universul cu Pămîntul şi toate planetele lui, făcînd clădirea cu pricina să mi se apropie?

"E clar", veţi spune, "căldura l-a aiurit de tot pe Vîlcu, e suficient să ne gîndim cît de mare şi grea e clădirea Facultăţii şi cît de slab-neputincios (dar nu şi... pirpiriu, ca pe vremuri) e acest lector universitar, spre a înţelege că, indiferent cît s-ar chinui, ar gîfîi şi s-ar, pardon, screme, el n-are cum s-o tragă sau împingă. Vîlcu merge la facultate, tot aşa cum şi eu, cel care citesc acum această stranie postare, va trebui să mă duc eu la Litere, dacă vreau Litere. Muntele s-o fi mişcînd el cîteodată, însă numai pentru Mahomed; or noi, cei implicaţi de prezenta discuţie, nu suntem nici pe departe atît de 'grei' cum, înţelegem, era Profetul."
"Şi, pe de altă parte, revenind la ciudăţenia afirmată de Vîlcu: el se mişcă un metru 'spre' Facultate şi totodată ea se mişcă un metru spre Vîlcu – nu sunt aceştia doi metri?"

Iar aici intervin din nou, tiranic şi nebuneşte, zicînd: nu, e doar un metru. Doi metri sunt doar atunci cînd şi eu păşesc spre Litere, şi dumneavoastră, astfel reducînd distanţa dintre noi (via Litere) cu 'lungimea' specificată. Adică: eu fac un pas, şi aduc astfel Literele – şi tot universul care le conţine, în concordanţă – mai aproape de aici-ul meu; dumneavoastră faceţi un pas şi le aduceţi mai aproape de al dumneavoastră, pînă cînd, eventual, cele două 'aici'-uri ajung să coincidă.

"Cum adică", veţi replica, "vrea Vîlcu să spună că dacă eu merg spre Litere (la Cluj), pe strada Horea, dinspre gară, iar el, Vîlcu, vine dinspre centru, cu fiecare pas el trage Literele mai spre centru, iar eu mai spre gară (sau, mult mai corect spus: el în direcţia centrului, eu în direcţia gării)? De ce nu apare atunci, la un moment dat, o crevasă, nu neapărat chiar la jumătatea distanţei dintre mine şi el şi nu neapărat chiar la Litere, ci pur şi simplu acolo unde materia ce umple universul dintre noi (trăgători de strada Horea ca de o sfoară) e mai fragilă?" Iar eu nu pot decît să recunosc poziţia dumneavoastră drept judicioasă.

În consecinţă, cel  puţin aparent, tot extensia e mai importantă decît orientarea spaţială. Deşi eu, Vîlcu, trag Literele spre mine, iar dumneavoastră spre dumneavoastră, chiar cînd facem aceasta din direcţii diferite, distanţa dintre noi doi nici nu creşte, nici nu scade. Ergo, spaţiul este în primul rînd extensie, şi abia apoi, în interiorul acesteia, poate fi vorba de orientare. Spaţiul e anterior locului. Sau: avem nevoie de spaţiu spre a face loc locului. Dar oare chiar aşa stau lucrurile?

În nebuneala datorată căldurii, îmi vine a zice: cu siguranţă aşa stau, cîtă vreme credem că există drepte cu adevărat drepte şi întru totul omogene, cu alte cuvinte că însăşi ideea de dreaptă nu e fruct (e adevărat, fabulos de inventiv şi de, pînă la un punct, util) al imaginaţiei noastre schematizant-abstractizante. Spaţiul poate, cu siguranţă, să fie gîndit a-topologic; mai exact, spre a păstra proprietatea termenilor, noi putem să îl gîndim aşa. Dar ideea că acest mod de a-l înţelege este cel originar, 'impurificat' apoi de apariţia noastră umană, relativizantă, inteligentă (a se citi: care înţelege) – această idee e, după părerea mea, doar o obişnuinţă creată de limbaj, de educaţie etc.

Mai mult - căldura (ce zic, canicula!) mă împinge să vă lansez o provocare şi mai neruşinată: pentru moment, îmi vine a spune: dacă extensia, ca extensie, ar fi cea originară, ea nu ar putea fi parcursă. Ahile străbate jumătate din distanţa pînă la broască, dar broasca s-a deplasat şi ea adăugînd celeilalte jumătăţi o distanţă în plus. Dacă extensia este primară şi ca atare ireductibilă, acest excepţional atlet/ alergător nu va reuşi niciodată să ajungă din urmă un prăpădit de batracian. Or, fiecare dintre noi s-a luat cel puţin o dată în viaţă la întrecere cu 'ceva' mai lent (de exemplu melcul... alt animal mai încet decît omul nu-mi vine în minte acum, tot din cauza căldurii) şi a reuşit, într-un final, să-l întreacă.

Imaginaţi-vă, în schimb, că primatul aparţine punctului subiectiv ca origine şi reper al tuturor posibilelor direcţii-şi-sensuri (eu, Vîlcu, nu cred aceasta – ci că începutul a toate e mişcarea, dar nu e vreme şi loc de discutat ceva atît de complicat cu acest prilej). Evaluez direcţia în care se îndreaptă broasca (sau melcul) şi îmi fixez un punct de reper. Apoi, începînd să alerg, 'trag' punctul cu pricina către mine, la fel cum face şi broasca, spre ea însăşi. Atîta doar, că eu sunt mai eficient decît ea, astfel încît, hopefully, în momentul cînd voi fi adus reperul aici sau aproape aici, eu voi fi, linear vorbind, între reper şi 'competitorul' meu; cu alte cuvinte, voi fi cîştigat întrecerea.

Şi nu pot încheia toată această asumat-nebunească (sau, hai să fim mai blînzi: nebunelică) expunere fără a vă sugera una, doar, dintre numeroasele întîmpinări/ contestări furioase pe care ar trebui, cu creierul mai rece şi mai stabil, să mi le aduceţi: păi dacă şi Vîlcu şi broasca trag punctul de reper înspre ei şi, odată cu aceasta, spre centrul 'de orientare' al  întregului univers, de ce nu se compun aceste două mişcări, de ce nu se adună vitezele mobilului-punct-de-reper? cu alte cuvinte, cînd alergăm 100 de oameni spre finiş, de ce nu ajungem la el de cam 100 de ori mai repede?

La care, fireşte, mintea mea deja prea buimăcită nu mai găseşte, momentan, răspuns. Căldură mare, monşer!


Un comentariu:

Anonim spunea...

n-am ajuns la postul din urma...dar...eu nu inteleg ce valoare geometrica mai are extensia atunci?

eu vad extensia ca pe ceva foarte substantial (nu degeaba ii zicea descartes substanta...hmm...poate de acolo imi vine...)..


de fapt asa ca uniformitate pura era la eleati nu? extensia. ori mie mi se pare ca spatiul acolo il vedem...