rosia montana

rosia montana

miercuri, 30 martie 2016

Dubios AnaBlandiana vorbea - sau despre multiculturalismul exclusiv(ist) al UBB


Da, titlul acestui text îl calchiază pe cel al unui film din vremea comunismului, "Duios Anastasia trecea", şi până zilele trecute - mai ales fiindcă nu-i mai prea acordasem atenţie, nefiind la curent cu ultimele poziţionări ale domniei-sale - Ana Blandiana îmi părea încarnarea prin excelenţă a intelectualului duios. Fină, fragilă, în mod evident extrem de inteligentă şi cu certe abilităţi discursive, n-aş fi crezut-o capabilă de unele dintre cele mai retrograde teze pe care le-am auzit exprimate în societatea românească, în ultimii ani.
Să nu vă imaginaţi că am considerat-o vreodată inofensivă - dimpotrivă, disidenţa ei dinaintea Revoluţiei, ca şi rezistenţa (alături de mulţi alţi intelectuali remarcabili) pe care a încercat, măcar, să o opună în trista perioadă iliesciană mă convinseseră că, aidoma proverbialei mâţe blânde, ea e capabilă să zgârie eficient, sângeros. În naivitatea mea, însă, nu mă gândisem la alte victime, pentru potenţialele zgârieturi, decât potentaţii şi puternicii clipei - un dictator cum a fost Ceauşescu sau politicienii noştri corupţi cei de toate zilele.
Or, doamna Blandiana a ales să le mai atace o dată (şi nu oricum/ oricând, ci în nişte condiţii extrem de semnificative prin ele însele) pe victimele poate cele mai notorii ale ultimelor luni - refugiaţii, mai ales sirieni, care au ajuns sau se pregătesc să ajungă în Europa.
Foarte probabil că aţi citit cu toţii textul, aşa încât mă voi mărgini să vă reamintesc doar cele mai 'preţioase' momente, începând - pentru efect - cu incontestabila 'perlă a coroanei':
"Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană." [Presupun că transcrierea discursului a fost făcută de către cineva (de la Revista 22) cu auzul mai slab şi cu o mai proastă cunoaştere a limbii române, fiindcă pe lângă confuzia emigranţi/ imigranţi, mai găsim şi alte regretabile greşeli.]

luni, 22 februarie 2016

N-am să votez cu Ioan Aurel Pop + trei motive pentru care nu-l recomand nimănui

Titlul acestui text poate părea şocant sau îndrăzneţ în actualul UBB, unde chiar şi lumea care nu-l iubeşte neapărat pe actualul rector aşteaptă, nu mai contează dacă silenţios-frustrată, resemnată sau doar nepăsătoare, o re(in)staurare în fruntea instituţiei a tandemului (unii, printre care mă număr şi eu, ar spune: a blatului) Pop - Chirilă.
Vă asigur, însă, că nu-i aşa; după titlul surprinzător doar pentru aceia care nu m-au citit sau n-au stat de vorbă (fie şi în contradictoriu) cu mine niciodată, urmează cel mai conformist text pe care l-aţi putea parcurge. Şi anume, şcolăreşte (a se citi: nu ca un prof, ci ca un şcolar "ciudat" care îşi explică propriul comportament), vă voi spune de ce eu, unul, nu pot vota cu I.A. Pop. Ştiu că unora dintre colegi rândurile mele le vor furniza mai degrabă argumente în favoarea rectorului de azi - iar asta totodată mă amuză şi îmi întăreşte încrederea fundamentală în democraţie. Fiecare om are o ordine a valorilor, şi nu e deloc obligatoriu ca ale mele să fie mai bune decât ale celorlalţi.
Pe scurt, refuzul meu de a participa activ la realegerea actualului lider vine din următoarele motive:

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Ţara arde şi Stânga se piaptănă, sau CaviarAtac

Sau Stânga, sau Nimic 
Totul este politic. Aşa încearcă, de ani de zile, să mă înveţe prietenii mei de stânga, furioşi că nu pricep acest lucru elementar. Şi nu doar atât, nu doar că orice gest, chiar şi unul intim, de exemplu felul cum casc, dimineaţa, singur în pat şi în casă, e, inerent, participare la viaţa polis-ului. Atâta am ajuns să accept, dar n-a fost de ajuns. Fiindcă de fapt totul este, conştientizată sau nu, ideologie - aşadar fiecare lucru pe care îl gândesc, îl fac sau mai ales îl spun participă la bipartiţia fundamentală dintre stânga şi dreapta.
Şi cum avem nefericirea de a trăi în capitalism, susţinerea (chiar şi exclusiv prin contrast, luptând împotriva unui personaj nociv) a ideii unui preşedinte "care nu ne minte", "normal" şi "ne-jucător" e, ne asigură CriticAtac, prin vocea lui Florin Poenaru, doar ultima perversitate a dreptei, ascunsă, ca diavolul, în spatele propriei dispariţii. 
Fireşte, dacă lucrul acesta l-ar fi făcut stânga, n-ar mai fi fost nici o problemă. În ce-l priveşte, spre exemplu pe ultimul preşedinte-administrator şi (supr)a-partinic al României (fiindcă acolo unde ai Partid Unic, nu mai putem vorbi despre opţiune), Nicolae Ceauşescu, nu par a mai exista nemulţumiri ale actualei stângi intelectuale - afară de faptul că omul era un idiot naţionalist. Alegerea, prin vot democratic, a unui Klaus Iohannis e o mare păcăleală a dreptei ascunse, o plasă în care poporul a căzut ca vita la tăiere. Prăbuşirea politicului înspre un vis tehnocratic e o catastrofă; trecuta ei cădere în totalitarism ar trebui, însă, înţelegem, tolerată - fiindcă acel regim avea culoarea ideologică potrivită. 

duminică, 2 noiembrie 2014

Cetăţenismul filosofilor expiraţi - sau despre fanfaronada intelectualilor de curte veche

Am încetat să-i mai citesc pe Liiceanu sau Pleşu destul de repede după propria-mi studenţie, pe la mijlocul anilor '90, pe de o parte fiindcă lucrurile cele mai bune şi deştepte pe care aceştia le spuseseră se aflau în cărţi mai vechi (la a căror înălţime, nici ea ameţitoare, ei nu s-au mai ridicat apoi niciodată), şi pe de alta fiindcă până şi generaţia mea, astăzi la rândul ei bătrână, găsea stilul celor doi şi al epigonilor lor (poate cu excepţia lui Patapievici) pur şi simplu plicticos.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a mai existat un motiv, mult mai adânc. În România comunismului târziu, în care foarte puţină filosofie "tare" reuşise să pătrundă, scrierile celor doi, lipsite de o adevărată concurenţă, au putut reprezenta o hrană spirituală motivantă. Fenomenologia confuză şi amestecată cu un culturalism nedeclarat a unui Liiceanu te poate cuceri şi-ţi poate chiar schimba viaţa, câtă vreme n-ai citit nimic din Husserl sau Heidegger. Cine a băut, de sete, toată viaţa din bălţi se poate considera fericit... asta până întâlneşte izvorul.


Au trecut, apoi, mulţi ani în care nu ne-am prea mai gândit la ei, afară de momentele când recunoşteam în Pleşu un ministru al culturii simpatic, bonom, dar bunicel, sau îl înjuram pe Liiceanu pentru preţurile cărţilor de la Humanitas - menţinute, în mod forţat, sus, pentru că, nu-i aşa, cultura "grea" nu era pentru tot sărăntocul. Ne-am obişnuit cu aerele lor de primadonă, cu uşoara scârbă, totuşi condescendentă, cu care ni se ofereau spre vizionare (nouă, plebei) în dialoguri pretenţioase pe la câte o televiziune. Eu unul chiar am crezut la un moment dat că aşa e nasul lui Liiceanu, dispreţuitor de la natură.
Greşeala cea mai mare pe care am făcut-o, însă, şi pe care n-ar trebui să ne-o iertăm e că, în faţa valului de incultură şi grobianism care inunda ţara şi mass-media, i-am iertat pe toţi intelectualii de soiul lor că erau obositori şi nu spuneau nimic cu adevărat important... ne-am zis nouă înşine şi mai ales le-am zis celorlalţi ceva de genul: deh, aşa e cultura, bine că-i avem măcar p-ăştia.

vineri, 19 septembrie 2014

Glonţ naţionalist pe la ureche

Pentru mine, e clar: naţionalism-etnicismul va fi marele pericol în următoarele decenii.
Iar ieri, în Scoţia, viitorului (aşa cum îl văd, aşa cum mi-l doresc, singurul pe care-l pot accepta şi pentru care, vă asigur, voi lupta cu toate mijloacele democratice şi non-violente de care dispun)... viitorului, zic, i-a trecut pe lângă ţeastă, foarte aproape de creier, un glonte din trecut. Obtuz, de fontă, te şi miri că mai zboară aşa ceva zilele astea. Dar tot periculos, pentru un cap fără cască.
Sau cu prea puţină inteligenţă spre a echilibra lipsa, cvasi-totală, de minte a naţionalist-etniciştilor.
Pentru că, în realitate, lucrurile sunt de o simplitate orbitoare: naţionalismul este argumentul celor fără argumente. N-ai reuşit să realizezi nimic în viaţă? şi nu vorbesc despre a aduna, averile nu sunt realizări... ba dimpotrivă. Ar fi trebuit să întreb: N-ai reuşit să le dăruieşti celorlalţi (şi nici măcar ţie) nimic semnificativ? N-ai creat nimic, n-ai ridicat/ lăsat nici un semn vizibil? Ai un sentiment difuz că eşti lipsit/ă de valoare? Ei bine, poţi descoperi atunci o valoare fondatoare, formidabilă, de obicei dăruită direct de Unul Dumnezeu: în vine îţi curge sângele (atât cât se poate de albastru, în lumea altfel corcit-căzută de azi) al Cutărei Naţii.

marți, 2 septembrie 2014

Om de stânga, votez dreapta (De ce este [în] România altfel?)

Am fost oprit, pe stradă, la Cluj, de un tânăr PSD-ist care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o semnătură "pentru stânga". De-demult (şi, vorba aia, sunt "tânăr mânios") nu m-am mai înfuriat aşa tare. Pentru că minciuna cea mai grosolană perpetuată, în România, de toate partidele (pentru că, paradoxal, le convine tuturor) şi mass-media în întregul ei e tocmai asta, că partidul lui Ponta ar reprezenta în vreun fel stânga.

vineri, 22 august 2014

Femeia gonflată

Prin ea însăşi, Elena Udrea nu-i nimic altceva decât cel mai scurt banc cu blonde.


Din păcate, în România lui Traian Băsescu, această glumă e tristă şi periculoasă. Preşedintele ţine el neapărat să mai facă un rău major, după toate prostiile pe care le-a comis de-a lungul vremii. Şi nu. Nu fac parte dintre cei care susţin că a fost, global, un preşedinte rău. Comparat cu ceilalţi doi a fost, vorba aia, "lux". Spun însă că, dacă ar fi fost mai puţin grobian, mai puţin încăpăţânat (deşi cuvântul bun este 'autist'), mai puţin familist în sensul celui mai dezgustător nepotism, poate şi mai puţin gata-oricând-să-sacrifice-pe-oricine pentru sine... multe mizerii ar fi putut fi evitate. Dar asta e istorie contrafactuală, Băsescu este cine este.
Iar dacă marinelul, acest Domn Goe de 63 de ani, vrea el să tragă semnalul, cine să-l oprească? Fireşte, când ţara va sta locului cutremurată, când unii dintre noi vom năvăli, revoltaţi, în vagon să vedem care a fost idiotul, el şi cu blonda se vor preface că dorm pe geamantan. Iar poporul e uituc; dacă, după ciuma PSD-istă din următorii cinci-zece ani, va mai rămâne o brumă de democraţie şi o cât de mică şansă de revenire (deşi eu unul, o spun fără nici o exagerare şi nici o metaforă, nu cred), tot blonda şi proxenetul ei vor ieşi în arenă strigând 'Ridicăm România'. Şi culmea e că vor fi crezuţi.
Ştiţi care sunt proştii cei mai proşti? Cei care cred că orice aiureală secretată de propria minte, oricât de ineptă, oricât de prost prezentată, îi va fenta cu siguranţă pe ceilalţi... cei care nu-şi dau seama cât de proşti sunt şi, în consecinţă, se prezintă în faţa restului lumii cu prostia nu ascunsă, ci lăbărţată. Desigur, în cazul Elenei Udrea, cuvântul potrivit e: răscăcărată.