rosia montana

rosia montana

miercuri, 21 august 2013

Ministrul sfârşitului culturii / cea mai nouă mineriadă

Ceauşescu a rămas în istorie, printre altele, şi ca un mare distrugător de biserici. "Un împuţit de comunist", vor spune unii, mai ales ortodocşii (sper, puţini) încă ne-dezgustaţi, ca mine, de inflaţia BOR-istă, dar nu numai, a României de azi. Eu nu voi merge atât de departe, spunând că nebunul s-a pus cu însuşi Dumnezeu, Care este. Mă voi mărgini să spun: a fost un distrugător de spiritualitate, un ucigător de cultură şi prin aceasta un duşman al omului în general (şi anume, al libertăţii acestuia de a alege... credinţa sau necredinţa).
Dar Ceauşescu a fost un cizmar cvasi-analfabet. Aceasta nu e o circumstanţă atenuantă, e o simplă notă explicativă - inclusiv pentru faptul că astăzi simt nevoia să-i alătur celebrului dictator un nume mult mai mic, unul care va rămâne, probabil, în memoria 'naţiei' drept intelectualul şi 'omul de cultură' transformat în mărunt politruc şi care şi-a asumat distrugerea unui spaţiu şi a unor vestigii cum nu se poate mai preţioase pentru istoria noastră.

luni, 5 august 2013

Contraofensiva Roşiei Montane / contactează-ţi parlamentarul!

[UPDATE - fiindcă uitasem precizarea cea mai importantă: toate lucrurile pomenite mai jos sunt de făcut la finalul vacanţei parlamentare, şi sunt de făcut prin implicare şi prezenţă fizică; NU acum, NU prin scrisori, NU prin petiţii online - astfel de lucruri 'virtuale' se fac de ani de zile şi nu ne-au adus nicăieri. NU vă risipiţi energia, chiar dacă enervarea voastră e mare astăzi; era necesar să aflaţi despre ce e vorba şi să vă pregătiţi, atât sufleteşte, cât şi din punctul de vedere al informaţiei şi argumentării, încă de pe acum. Dar momentul potrivit va fi la finalul 'extrem' al lui august, şi mai cu seamă în primele zile din septembrie. Asiguraţi-vă că nu vom lăsa nici un parlamentar să ne scape în acea perioadă.]

Prietene, citeşte recomandările de mai jos. Le-am scris fiindcă am fost foarte des întrebaţi (toţi cei implicaţi în campania/ mişcarea naţională Salvaţi Roşia Montana) cât de disperată este situaţia şi cum poate, fiecare, ajuta. Răspunsul meu ar fi: nu este disperată (lupta aceasta nu va înceta indiferent cât de mare vor fi corupţia şi presiunea, iar formele de rezistenţă se vor adapta mereu, dacă e necesar, formelor de agresiune şi violenţă din partea Statului). Este – însă – moralmente inacceptabilă. Demnitatea mea, a ta, a celui de lângă noi va fi, încă o dată, dar mai grav ca oricând până acum, călcată în picioare, dacă nu reacţionăm – lucid, echilibrat, ‘deştept’, protejându-ne drepturile şi interesele.

De aceea o spun de la început, cu riscul de a te supăra: nu am scris textul de mai jos ca să te liniştească. Dacă, după ce l-ai citit, îţi vei spune “ce bine că sunt unii care vor face cutare sau cutare lucru, eu pot să stau acasă liniştit”, e mult mai rău decât dacă te opreai din citit de la început. Da, ţara ta nu a făcut mare lucru pentru tine, până acum. Dar dacă nu vei face tu, repede, ceva, pentru ţară, te vei trezi cu ea transformată în colonie-lagăr-loc-al-terorii; iar întrebarea ta ulterioară “cum a fost posibil” va avea un singur răspuns cinic, dar cum nu se poate mai adevărat: prin contribuţia ta directă, prin tăcerea ta devenită complice.

joi, 6 iunie 2013

Importanţa "Tribunei" - sau despre puterea intelectualilor

Somnul acţiunii raţiunii naşte acţiunea monstruoasă. Într-o lume şi, mai ales, o ţară dominată de real politics, Mircea Arman e pe cale să câştige partida. Nu o etapă, nu o repriză, ci partida - în măsura în care meciul lui personal e să distrugă nişte cariere şi, nu în ultimă instanţă, nişte oameni. Iar noi, 'intelectualii' Clujului, ne oripilăm... pe Facebook, pe bloguri (cum o fac şi eu acum) sau, în cel mai puternic caz, semnând petiţii.
Iată care e, după părerea mea, greşeala noastră:
Mizăm, în continuare, pe existenţa/ rămânerea unei brume, măcar, de bun-simţ, logică simplă, moralitate în lumea (de o bună bucată de vreme autonomizată faţă de agenda publică) a politicienilor români. Sau chiar şi aceia dintre noi care nu îşi mai fac acest tip de iluzii, aceia care au înţeles adevărul profund al sloganului toate partidele, aceeaşi mizerie (despre care vi se spune, ca să vă sperie, că e o idee anarhistă... vă asigur că, în cazul meu cel puţin, nu e, nu are nimic ideologic, e o constatare de facto despre realitatea actuală, strict românească), se mai scaldă uneori în iluzia că există, undeva mai jos decât lumea murdară în care se iau 'marile decizii', o lume încă neinfestată a intelectualilor şi a culturii.
Or, prieteni, nu mai e de o bună bucată de vreme aşa. Locurile din Parlament, guvern şi toate agenţiile sale, sinecurele autorităţilor locale de toate tipurile au fost ocupate de-demult. Pentru întreaga clientelă e nevoie de mult mai mult. Ca o consecinţă, politica s-a întins, ca un cancer, de sus în jos, în toate instituţiile. "Tribuna" nu e o excepţie (altfel decât prin acţiunile spectaculoase, de bolnav psihic, ale politrucului Arman). Ea, sunt curios cam cât timp vă va mai lua să înţelegeţi, este regula.

duminică, 31 martie 2013

POPCORN! sau o viziune slabă despre Occupy UBB


N-am reuşit să mai scriu de la ocuparea UBB încoace. Sau nu, refuzând cuvintele mai spectaculoase folosite atât de ocupanţi, cât şi de presa 'scandalizată', voi spune: de la începutul acestui sit-in (înghiţit foarte, foarte greu de conducere şi în consecinţă având un caracter 'războinic' din partea studenţilor) cu un caracter, mai degrabă, de dezbatere decât de mişcare revendicativ-revoluţionară. Cel puţin deocamdată.
Iar dacă n-am scris, motivul n-a fost lipsa de timp, deşi a existat şi asta - mai ales datorită războiului nervilor dintre unii prorectori şi ocupanţi, iar mai târziu dintre facultatea de matematică şi aceiaşi - război moderat şi în cele din urmă aplanat, în măsura posibilităţilor, de către prorectorul Rus şi preşedintele Senatului, Ioan Chirilă. Nu. Mult mai gravă, sufocantă, a fost lipsa de distanţă, de capacitate a privirii cât-de-cât reci. Cum mă temeam şi cum scriam deja aproape obsesiv în ultimele săptămâni, acolo unde într-o lume (inclusiv academică) normală s-ar fi deschis un teren de dezbatere, s-a deschis un front. Şi a fost aproape imposibil să stai pe linia lui, să vezi desfăşurarea ostilităţilor, a argumentelor, a forţelor şi a descumpănirilor fără să le simţi pe toate. Am obosit şi îmbătrânit în săptămâna aceasta mai mult, cred, decât în ultimii vreo cinci ani. Dar nu cred că e neapărat un lucru rău; intensităţile sunt uneori necesare în viaţă, indiferent că ea e a unui om, a unei instituţii, a unor structurări de putere şi gândire. Oricum am lua-o, indiferent că sperăm într-o revoluţie sau, dimpotrivă, ne distrăm ca-n faţa unui balon de săpun, ocuparea... 'şezătoarea' asta, cum o numesc uneori studenţii e un eveniment istoric într-un UBB altfel atât de cuminte, de băţos, de, poate, încremenit în proiect.
Încep, aşadar, să adun puţinele lucruri care s-au aşezat, cât de cât, în mintea mea, care încep să facă sens dincolo de marele zgomot; o fac pe deplin conştient că sunt, şi suntem cu toţii, departe de momentul când să înţelegem ce s-a întâmplat, asta fie şi datorită motivului simplu că mişcarea studenţilor nu s-a încheiat, ci trece doar într-o altă etapă. O etapă ceva mai stabilă, mai puţin conflictuală, dar care tocmai prin aceasta va ridica pentru 'ocupanţi' dificultăţi infinit mai mari. Fiindcă fronda şi lupta, oricât de mari-consumatoare-de-energie ar fi, sunt creatoare prin ele însele de momentum, iar după această surprinzătoare (şi, afirm eu, admirabilă) desfăşurare de curaj, forţă, un-pic-de-nebunie, studenţii se vor trezi în faţa pericolului fundamental că oamenii, mulţi oameni, vor aştepta îngrozitor de mult de la ei.

marți, 26 martie 2013

BLOKADA, sau despre "cetatea" universitară


0. Acesta este un articol de opinie, scris de un om scandalizat, deci partinic. În oricât de mare măsură această 'slăbire' din start a poziţiei mele v-ar putea îndemna ca, pur şi simplu, să nu mai citiţi, prefer să o iau, întrucâtva, à la Vattimo. Cred că lucrul care lipseşte cel mai mult (din nou!) în UBB e dialogul. Îmi expun, aşadar, poziţia şi le aştept pe celelalte.
1. S-a scris mult* despre scandalul proiecţiei (de fapt, al non-proiecţiei) filmului Blokada, apărut după scandalul blocării Clădirii Centrale la doctoratul HC al lui Martin Eichtinger, apărut după cel al protestului împotriva lui Gunter Verheugen & Victor Ponta... Am redactat şi eu, aseară, un document** în care am arătat că, prin comportamentul lor din seara de 21 martie, 'forţele de ordine' ale Universităţii au încălcat nu doar principiile decenţei şi non-agresiunii interumane, ci chiar regulamentele interne ale instituţiei, săvârşind o serie de fapte care, verificate 'cu legea în mână' sunt, pur şi simplu, abuzuri. Dintre toate întâmplările de acolo, o reamintesc doar pe cea mai simptomatică: scena în care agentul de pază, primind de la o studentă documentul solicitat pentru a-i permite accesul în clădire (banalul carnet de student, devenit o cheie neaşteptat de importantă pentru intrarea în UBB), afirmă că nu vede bine, deci documentul NU e valid. O scenă care pare inventat-de-absurdă, dar care e consemnată, vai! într-o filmare cu telefonul mobil.
2. Sunt, totuşi, nişte 'adăugiri' şi comentarii de făcut. Filmul cu pricina vorbeşte despre ocuparea mai multor Universităţi din Croaţia, în cadrul unei puternice mişcări studenţeşti pentru abolirea taxelor de şcolarizare. Pot înţelege de ce, prin subiectul lui, el poate să fi părut cuiva din conducerea Universităţii mai periculos decât ultimele 8 (da, opt! trei din seria anticonsumerism, trei din seria presă şi politică, două din seria mişcări studenţeşti) proiectate de către Tinerii Mânioşi tot în clădiri ale Universităţii, tot cu începere de la ore târzii - la ultimele multe ediţii, de la 20. Pot bănui că, pentru cine ştie ce om cu judecata, cum s-o numesc? simplă, studenţii care propun să fie vizionat un film despre ocupabilitatea instituţiilor în care studiază... mai rău, care vor să mai şi rămână la discuţii după film, sunt de fapt nişte simpli terorişti porniţi să discrediteze sau chiar să distrugă UBB-ul. Comentariul meu? Ar fi greu de făcut aşa ceva, nimeni nu poate face concurenţă eficienţei cu care însăşi conducerea executivă a Universităţii îşi dă, vorba aceea, cu firma-n cap.
Studenţii din Croaţia au blocat Universităţile ocupând clădirile, autoorganizându-se, exercitând presiuni asupra Ministerului, într-o ţară în care autorităţile s-au comportat, totuşi, exemplar sub raportul non-reprimării (cu forţa pazei, a Poliţiei, etc.) mişcării. Cu alte cuvinte, autonomia universitară şi corolarul ei poate cel mai important, inviolabilitatea spaţiului instituţional a fost, acolo, respectată ca un principiu într-atât de evident, încât nici n-a mai intrat în discuţie.
UBB s-a blocat, deja, în trei rânduri, singură, cu studenţii în afara 'zidurilor': 1) Doctoranzii POSDRU care protestau săptămânile trecute au fost daţi jos (ce-i drept, fără violenţă) de pe piedestalul/ treptele de la intrare, cerându-li-se să treacă pe spaţiul public - pentru care, prevăzători, îşi luaseră de altfel autorizaţie [precizare: manifestaţiile de protest în faţa instituţiilor publice NU trebuie, conform legii, autorizate]; 2) din cauza ceremoniei, deja pomenite, de decernare a DHC ambasadorului Austriei, au existat studenţi, dar şi profesori care au fost pur şi simplu împiedicaţi să intre în clădire; 3) ca tensiune şi spectaculozitate, proiecţia interzisă a Tinerilor Mânioşi a fost momentul cel mai vizibil al acestei baricadări a UBB. Ce e cu această isterie, de unde provine şi mai ales ce semnifică/ anunţă ea?

joi, 14 martie 2013

Universitarism şi democraţie - o "căsnicie" imposibilă?


Alaltăieri, pe 12 martie, un grup de doctoranzi ai UBB a început, la sediul central al instituţiei, un protest datorat, aşa cum o spun participanţii la manifestaţie, 'gravelor decalaje financiare' din programul POSDRU sub egida căruia îşi desfăşoară studiile - dar şi, afirm eu acum şi sunt convins că protestatarii ar fi de acord cu mine, atitudinii secretoase şi arogante a conducerii de la toate nivelurile Universităţii în faţa repetatelor lor apeluri, întrebări, solicitări de lămurire a situaţiei. Ei bine, care credeţi că a fost prima solicitare a şefului pazei instituţiei, atunci când a înţeles că oamenii adunaţi pe scări refuză să-şi trimită reprezentanţii la o întâlnire 'behind closed doors' cu un prorector? Le-a cerut protestatarilor să coboare de pe platforma din faţa clădirii pe trotuar - simbolic vorbind, să părăsească teritoriul UBB intrând pe 'domeniul public', loc pentru care, de altfel, ei şi aveau autorizaţie.
Ieri, 13 martie, a avut loc la UBB prima acordare a unui titlu de Doctor Honoris Causa după evenimentele 'fierbinţi' de la ceremonia dedicată lui Günter Verhegen, cu un protest tăcut (dar cu bannere extrem de dure, poate chiar interpretabil-vulgare) în chiar Aula Magna, dublat de altul, în faţa Universităţii, care îi comunica prim-ministrului Victor Ponta că, la Cluj, "nu este doctor". Iar alegerea conducerii UBB, în girarea acestui eveniment, probabil că e amuzantă (sau, hai să spun cuvântul drept: ridicolă, cât să pici pe spate de râs) privită, cu ochi rece, din afara instituţiei; pentru mine, însă, ca om foarte implicat în ea, e semn cum nu se poate mai prost.
Pentru vreo două ore, UBB-ul s-a transformat în bază militară. Oamenii au fost legitimaţi, verificaţi, unii dintre ei împiedicaţi să intre (mai în glumă, mai în serios, unul din protestatari îmi scria aseară, pe Facebook, că nu i s-a permis să intre în clădire ca să facă pipi - poate prea acid, se întreba el retoric, pentru Universitatea noastră de azi).

miercuri, 20 februarie 2013

Mea culpa ! [Doctor Verheugen and Mister Ponta]


Nimic mai bun, ca să 'inspire' un text, decât vinovăţia. Nimic mai eficient, ca declanşator al unei dezbateri, ca neclaritatea morală. Pe acestea, amândouă, le trăiesc eu din plin, în această dimineaţă... dar, fireşte, n-aş fi făcut publice rândurile care urmează dacă ele n-ar fi fost, în primul rând, despre dumneavoastră - pe de o parte, toţi cei legaţi sub o formă sau alta de UBB ca instituţie, pe de altă parte simpatizanţii sau, dimpotrivă, criticii Tinerilor Mânioşi.
Scriu lucrurile acestea pe 20 februarie; e ora 10. Peste exact o oră, va începe ceremonia de conferire a titlului Doctor Honoris Causa lui Günter Verheugen. Cu această ocazie, câţiva dintre prietenii mei au decis să protesteze (la modul cel mai decent posibil, prin simplu afişaj vizual) împotriva acestui gest al Universităţii "Babeş-Bolyai", iar eu, la rându-mi, am hotărât să nu particip la această acţiune. Sunt, cum spuneam, în mult prea mare neclaritate moral-personală ca să pot acţiona într-un sens sau altul, şi asta mă face, asumat, vinovat faţă de ambele 'părţi'. Şi nu pentru că vreuna dintre ele s-ar manifesta... extremist, ci, din nou, pentru că între ele n-a existat şi s-ar putea să nu existe vreodată comunicare sau dezbatere.
Pentru că... şi voi face aici o afirmaţie aparent deplasată, încercând, însă, pe mai departe să o motivez: pentru că nu mai există deschiderea/ spaţiul de dialog pe care doar am început să le constituim făcând, spre exemplu, site-ul democratieubb.ro, şi pe care le-am abandonat cu toţii de îndată după ce scopul nostru 'de moment' (îndepărtarea 'familiei Marga' în sensul larg, dacă nu chiar mafiot, al cuvântului, de la conducerea UBB) a fost atins.
Textul acesta al meu vrea, în primul rând, să mai sune o dată alarma: motivele de dezbatere NU au dispărut în 'noul' UBB - mai ales în măsura în care nu prea ştim, n-am discutat deloc dacă el e realmente nou, sau doar o Mărie cu altă pălărie. Problema, sau problemele (fiindcă sunt două, nominalizate sau chiar personalizate în titlu) pe care le pun acum conturează doar un aspect, dintre foarte numeroasele lucruri pe care ar fi trebuit să continuăm, cu atât mai mult, a le discuta după alegerile academice de anul trecut.