rosia montana

rosia montana

luni, 30 iunie 2014

Semnificaţiile unei remize

Vreau să încep prin a contracara o tactică pe care, încercând să ne contacteze 'în privat', oamenii de PR ai Amprenta Advertising au folosit-o: cea de a sugera că n-a fost niciodată vorba de panouri de 4 metri înălţime, care să limiteze vizibilitatea în Piaţa Unirii. Că nu s-au dat niciodată declaraţii în acest sens, că presa interpretează greşit sau tendenţios... în fine. După ştiinţa mea, toţi cei care ne exprimaserăm public nemulţumirea şi care au fost convocaţi (mai mult sau mai puţin energic) la o cafea am refuzat. Personal, am precizat că, din punctul meu de vedere, toată tensiunea se poate dizolva dacă împrejmuirea va fi făcută în aşa fel încât să nu îngrădească vederea - dar fiecare cetăţean va judeca după propriile convingeri încălcarea (sau nu) a caracterului public al Pieţei.
Pentru conformitate, însă, ca să nu credeţi că totul a fost iluzia unor isterici, iată câteva link-uri unde cine mai are chef acum poate găsi informaţia de la care a plecat totul: 1.2.3.4.5.  [primele patru sunt anterioare ultimului meu text de aici şi înfiinţării paginii de Facebook; numărul 5 e recent, dar poate indica faptul că Amprenta nu a dezminţit niciodată oficial  'treaba' cu zidul - iar dacă vă puneţi câteva clipe în situaţia plătitorilor de bilet, veţi înţelege şi de ce.]
Cum stau lucrurile azi, din câte mi-am dat eu seama pe la 7 fără ceva a.m. (cred că sunt ani de zile de când nu m-am trezit, sau mă rog, n-am ieşit aşa devreme)? 
Partea bună e că s-a renunţat la ideea care ne scandalizase pe toţi: gardul e făcut în aşa fel, încât nu împiedică o destul de bună vizibilitate. Partea în continuare proastă (şi foarte enervantă), despre care putem discuta dacă şi cum o contracarăm, e că orice acces al cetăţenilor 'neplătitori' în piaţă e încă de pe-acum imposibil.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Cultura de după gard [deschidere de ciclu: Cluj, capitală europeană]

[update şi disclaimer: se pare că am făcut o confuzie importantă, pentru care îmi cer scuze oficial, identificând ceva mai jos 'foştii' Tineri Mânioşi cu actualul Colectiv A. Precizez, în urma informaţiilor pe care tocmai le-am primit, că 1. dacă unii membri ai Colectiv A au protestat la Tiff, au făcut-o în nume personal şi câtuşi de puţin ca reprezentanţi ai acestei organizaţii şi 2. că, atunci, când am vrut să numesc grupul care astăzi îi reuneşte pe cei mai mulţi dintre Tinerii Mânioşi din 2012-13, ar fi trebuit să spun Comunitatea @-casă. Mea culpa!]

[adresa evenimentului de protest unde vă rog să faceţi propuneri de acţiune, să vă anunţaţi, eventual, prezenţa etc.: https://www.facebook.com/events/554358574670111/]
Dacă lucrurile rămân aşa cum sunt anunţate azi, atunci luni, 30 iunie 2014, se va petrece în Cluj un lucru care deocamdată mi se pare incredibil şi care va constitui un precedent extrem de periculos: o firmă privată va construi, în Piaţa Unirii, cel mai important spaţiu public al Clujlui, un gard/ zid de 4 metri înălţime, pentru a împiedica accesul neplătitorilor/ vizibilitatea unui eveniment şi el privat. În opinia mea, acesta este un demers inacceptabil şi voi face/ vă invit să găsim modalităţi de a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l preîntâmpina, iar în cazul în care totuşi va avea loc, a-l denunţa asigurându-ne că n-o să se mai repete.

sâmbătă, 14 iunie 2014

Muzica şi timpul

(se dedică, entuizast şi dureros, 
omului în general, dar mai ales unui om anume, 
fabulosului, pentru mine, artist 
care a fost Michael Jackson)

[precizare preliminară importantă: acest text ar trebui citit în vreme ce ascultaţi piesele de la 'capătul' următorului link: http://www.dizsoundz.com/michael-jackson-xscape-album/ ]

Nimic nu ne poate vorbi mai clar, dacă ştim să fim atenţi, despre natura temporală a omului şi, mai cu seamă, despre cea umană a timpului - decât muzica. 

Cum unii dintre voi ştiţi, fac parte dintre cei care consideră că timpul nu există în natura inanimată, ci doar în cea vie, şi mai cu seamă pentru oameni. Ştiu, ideea aceasta poate părea ciudată - însă doar la o primă privire, pe care nu mă voi feri să o acuz, în măsura în care mă consider şi mă afirm (ca) om de ştiinţă, de naivitate. Fiindcă, din fericire, nu e vorba de vreo nebunie pe care aş susţine-o singur, 'de capul meu' - ci de o idee care a crescut, cel puţin în gândirea occientală, de-a lungul unei linii de minţi şi scrieri atât fascinante, ci şi prestigioase, dintre ai cărei reprezentanţi i-aş pomeni acum şi aici, la repezeală, doar pe Sfântul Augustin sau Henri Bergson.

Timp este doar acolo unde amintire, atenţie şi stare-de-aşteptare sunt - afirma primul, pentru care cele trei dimensiuni ale timpului nu sunt co-substanţiale şi cu atât mai puţin co-lineare. Viitorul, înţelegem după lectura Cărţii a XI-a a Confesiunilor, nu are cum să e transforme vreodată în prezent, sau acesta din urmă în trecut - fiindcă nu e pare a fi vorba, aşa cum eram obişnuiţi să gândim, despre un fenomen unic al universului fizic, ci, mai degrabă, despre trei domenii calitativ diferite (insist: diferenţă nu de grad, ci de gen sau esenţă) ale sufletului: nihil esse aliud tempus quam distentionem: sed cuius rei, nescio, et mirum, si non ipsius animi.

miercuri, 21 august 2013

Ministrul sfârşitului culturii / cea mai nouă mineriadă

Ceauşescu a rămas în istorie, printre altele, şi ca un mare distrugător de biserici. "Un împuţit de comunist", vor spune unii, mai ales ortodocşii (sper, puţini) încă ne-dezgustaţi, ca mine, de inflaţia BOR-istă, dar nu numai, a României de azi. Eu nu voi merge atât de departe, spunând că nebunul s-a pus cu însuşi Dumnezeu, Care este. Mă voi mărgini să spun: a fost un distrugător de spiritualitate, un ucigător de cultură şi prin aceasta un duşman al omului în general (şi anume, al libertăţii acestuia de a alege... credinţa sau necredinţa).
Dar Ceauşescu a fost un cizmar cvasi-analfabet. Aceasta nu e o circumstanţă atenuantă, e o simplă notă explicativă - inclusiv pentru faptul că astăzi simt nevoia să-i alătur celebrului dictator un nume mult mai mic, unul care va rămâne, probabil, în memoria 'naţiei' drept intelectualul şi 'omul de cultură' transformat în mărunt politruc şi care şi-a asumat distrugerea unui spaţiu şi a unor vestigii cum nu se poate mai preţioase pentru istoria noastră.

luni, 5 august 2013

Contraofensiva Roşiei Montane / contactează-ţi parlamentarul!

[UPDATE - fiindcă uitasem precizarea cea mai importantă: toate lucrurile pomenite mai jos sunt de făcut la finalul vacanţei parlamentare, şi sunt de făcut prin implicare şi prezenţă fizică; NU acum, NU prin scrisori, NU prin petiţii online - astfel de lucruri 'virtuale' se fac de ani de zile şi nu ne-au adus nicăieri. NU vă risipiţi energia, chiar dacă enervarea voastră e mare astăzi; era necesar să aflaţi despre ce e vorba şi să vă pregătiţi, atât sufleteşte, cât şi din punctul de vedere al informaţiei şi argumentării, încă de pe acum. Dar momentul potrivit va fi la finalul 'extrem' al lui august, şi mai cu seamă în primele zile din septembrie. Asiguraţi-vă că nu vom lăsa nici un parlamentar să ne scape în acea perioadă.]

Prietene, citeşte recomandările de mai jos. Le-am scris fiindcă am fost foarte des întrebaţi (toţi cei implicaţi în campania/ mişcarea naţională Salvaţi Roşia Montana) cât de disperată este situaţia şi cum poate, fiecare, ajuta. Răspunsul meu ar fi: nu este disperată (lupta aceasta nu va înceta indiferent cât de mare vor fi corupţia şi presiunea, iar formele de rezistenţă se vor adapta mereu, dacă e necesar, formelor de agresiune şi violenţă din partea Statului). Este – însă – moralmente inacceptabilă. Demnitatea mea, a ta, a celui de lângă noi va fi, încă o dată, dar mai grav ca oricând până acum, călcată în picioare, dacă nu reacţionăm – lucid, echilibrat, ‘deştept’, protejându-ne drepturile şi interesele.

De aceea o spun de la început, cu riscul de a te supăra: nu am scris textul de mai jos ca să te liniştească. Dacă, după ce l-ai citit, îţi vei spune “ce bine că sunt unii care vor face cutare sau cutare lucru, eu pot să stau acasă liniştit”, e mult mai rău decât dacă te opreai din citit de la început. Da, ţara ta nu a făcut mare lucru pentru tine, până acum. Dar dacă nu vei face tu, repede, ceva, pentru ţară, te vei trezi cu ea transformată în colonie-lagăr-loc-al-terorii; iar întrebarea ta ulterioară “cum a fost posibil” va avea un singur răspuns cinic, dar cum nu se poate mai adevărat: prin contribuţia ta directă, prin tăcerea ta devenită complice.

joi, 6 iunie 2013

Importanţa "Tribunei" - sau despre puterea intelectualilor

Somnul acţiunii raţiunii naşte acţiunea monstruoasă. Într-o lume şi, mai ales, o ţară dominată de real politics, Mircea Arman e pe cale să câştige partida. Nu o etapă, nu o repriză, ci partida - în măsura în care meciul lui personal e să distrugă nişte cariere şi, nu în ultimă instanţă, nişte oameni. Iar noi, 'intelectualii' Clujului, ne oripilăm... pe Facebook, pe bloguri (cum o fac şi eu acum) sau, în cel mai puternic caz, semnând petiţii.
Iată care e, după părerea mea, greşeala noastră:
Mizăm, în continuare, pe existenţa/ rămânerea unei brume, măcar, de bun-simţ, logică simplă, moralitate în lumea (de o bună bucată de vreme autonomizată faţă de agenda publică) a politicienilor români. Sau chiar şi aceia dintre noi care nu îşi mai fac acest tip de iluzii, aceia care au înţeles adevărul profund al sloganului toate partidele, aceeaşi mizerie (despre care vi se spune, ca să vă sperie, că e o idee anarhistă... vă asigur că, în cazul meu cel puţin, nu e, nu are nimic ideologic, e o constatare de facto despre realitatea actuală, strict românească), se mai scaldă uneori în iluzia că există, undeva mai jos decât lumea murdară în care se iau 'marile decizii', o lume încă neinfestată a intelectualilor şi a culturii.
Or, prieteni, nu mai e de o bună bucată de vreme aşa. Locurile din Parlament, guvern şi toate agenţiile sale, sinecurele autorităţilor locale de toate tipurile au fost ocupate de-demult. Pentru întreaga clientelă e nevoie de mult mai mult. Ca o consecinţă, politica s-a întins, ca un cancer, de sus în jos, în toate instituţiile. "Tribuna" nu e o excepţie (altfel decât prin acţiunile spectaculoase, de bolnav psihic, ale politrucului Arman). Ea, sunt curios cam cât timp vă va mai lua să înţelegeţi, este regula.

duminică, 31 martie 2013

POPCORN! sau o viziune slabă despre Occupy UBB


N-am reuşit să mai scriu de la ocuparea UBB încoace. Sau nu, refuzând cuvintele mai spectaculoase folosite atât de ocupanţi, cât şi de presa 'scandalizată', voi spune: de la începutul acestui sit-in (înghiţit foarte, foarte greu de conducere şi în consecinţă având un caracter 'războinic' din partea studenţilor) cu un caracter, mai degrabă, de dezbatere decât de mişcare revendicativ-revoluţionară. Cel puţin deocamdată.
Iar dacă n-am scris, motivul n-a fost lipsa de timp, deşi a existat şi asta - mai ales datorită războiului nervilor dintre unii prorectori şi ocupanţi, iar mai târziu dintre facultatea de matematică şi aceiaşi - război moderat şi în cele din urmă aplanat, în măsura posibilităţilor, de către prorectorul Rus şi preşedintele Senatului, Ioan Chirilă. Nu. Mult mai gravă, sufocantă, a fost lipsa de distanţă, de capacitate a privirii cât-de-cât reci. Cum mă temeam şi cum scriam deja aproape obsesiv în ultimele săptămâni, acolo unde într-o lume (inclusiv academică) normală s-ar fi deschis un teren de dezbatere, s-a deschis un front. Şi a fost aproape imposibil să stai pe linia lui, să vezi desfăşurarea ostilităţilor, a argumentelor, a forţelor şi a descumpănirilor fără să le simţi pe toate. Am obosit şi îmbătrânit în săptămâna aceasta mai mult, cred, decât în ultimii vreo cinci ani. Dar nu cred că e neapărat un lucru rău; intensităţile sunt uneori necesare în viaţă, indiferent că ea e a unui om, a unei instituţii, a unor structurări de putere şi gândire. Oricum am lua-o, indiferent că sperăm într-o revoluţie sau, dimpotrivă, ne distrăm ca-n faţa unui balon de săpun, ocuparea... 'şezătoarea' asta, cum o numesc uneori studenţii e un eveniment istoric într-un UBB altfel atât de cuminte, de băţos, de, poate, încremenit în proiect.
Încep, aşadar, să adun puţinele lucruri care s-au aşezat, cât de cât, în mintea mea, care încep să facă sens dincolo de marele zgomot; o fac pe deplin conştient că sunt, şi suntem cu toţii, departe de momentul când să înţelegem ce s-a întâmplat, asta fie şi datorită motivului simplu că mişcarea studenţilor nu s-a încheiat, ci trece doar într-o altă etapă. O etapă ceva mai stabilă, mai puţin conflictuală, dar care tocmai prin aceasta va ridica pentru 'ocupanţi' dificultăţi infinit mai mari. Fiindcă fronda şi lupta, oricât de mari-consumatoare-de-energie ar fi, sunt creatoare prin ele însele de momentum, iar după această surprinzătoare (şi, afirm eu, admirabilă) desfăşurare de curaj, forţă, un-pic-de-nebunie, studenţii se vor trezi în faţa pericolului fundamental că oamenii, mulţi oameni, vor aştepta îngrozitor de mult de la ei.