marți, 21 august 2018

(În locul lui) Ilie ai fi putut fi tu


Unii, cel puţin uneori, ne închidem în faţa lumii, pe care o simţim prea urâtă sau nedreaptă sau chiar agresivă. Nu neapărat în noi înşine (deşi există şi varianta asta, cu un capăt adesea depresiv): ne închidem în familie, între prieteni, foarte adesea în propria profesie, muncind până la epuizare (şi) ca să uităm de rest.

Alţii (sau chiar aceiaşi) ne aruncăm din când în când înspre şi în lume, cu sentimentul (doar parţial iluzoriu) că putem şi chiar trebuie, adică "avem datoria" să schimbăm ceva.
Tot ce am scris în alineatele de mai sus e de o banalitate aproape insultătoare, sunt lucruri pe care le ştii, parcă, dintotdeauna, tot aşa cum, spre deosebire de mine, care acum scriu simple cuvinte aruncate, întrucâtva în neant, în risc (pentru că nu te cunosc personal), tu ştii/ simţi/ girezi echilibrul tău unic, formula ta nu magică, dar cu adevărat vitală, de balans între ascunderea de (sau în) sine şi ieşirea, de la discretă la intempestivă, în lume.
Ilie Gâzea, am putea spune, dacă am gândi rece şi cinic, a greşit acest balans. Omul avea antecedente medicale grave, n-ar fi trebuit să se avânte. Dacă ştia dinainte în ce se bagă, cu siguranţă nu s-ar fi dus acolo. Technically speaking, nu Statul, represiunea sau jandarmii l-au ucis.
Nu ştiu tu ce crezi, nu te cunosc personal. Eu, unul, pot (cu un mare efort, dar pot) accepta ideile de mai sus. Mai ales dacă am avea un sistem de justiţie cu procese bazate pe juraţi şi ar trebui să condamn (nu pentru abuz în serviciu sau agresiune fizică, ci, efectiv, pentru omor din culpă) o persoană anume, fie ea şi identificată drept cea care l-a stropit cu gaz pe Ilie Gâzea, nu cred că aş accepta că există o legătură de cauzalitate directă între acest gest (în el însuşi culpabil, inacceptabil, pe care sper că tu sau eu nu l-am face niciodată, asupra nimănui) şi moartea protestatarului.
Deja, moartea lui Ilie Gâzea a fost, zice propaganda statului represiv, retorizată, manipulată de către noi (#rezist -enţii) pentru a-i învinovăţi suplimentar pe jandarmi, pentru a creşte ura şi dezbinarea. Situaţia e întrucâtva paradoxală şi ne arată ambelor tabere că uneori destinul e la modul cel mai efectiv şi dureros ironic: noi am fost gazaţi şi apoi bătuţi fiindcă jandarmilor li se spusese că a murit cineva (jandarmeriţa Ştefania); la mai bine de o săptămână de la evenimente, moare cu adevărat cineva "din tabăra noastră", şi e greu, ce vorbesc? e de fapt imposibil să gândim lucrul ăsta "la rece" şi să oprim sentimentele, furia care ne urcă din rărunchi, rezonantă, în creier.
Şi nici n-ar fi corect faţă de Ilie Gâzea să gândim (cum am încercat să/ m-am prefăcut că fac mai sus) în termeni strict obiectivi. După cum nu e extrem de corect nici să-i aruncăm moartea în extrema cealaltă, făcând din el un erou absolut. Nu de alta, dar urcarea pe un piedestal, chiar dacă pare un act eminamente pozitiv, îi răpeşte oricărui om umanitatea, plauzibilitatea.
Şi riscăm să uităm ceea ce scriam în titlu: că în locul lui ar fi putut fi unul dintre noi.

miercuri, 21 februarie 2018

De la Tudorel la Rudotel şi înapoi / sau despre scântei şi revoluţii


Dintre toate numele inventate pentru ministrul (Tu, Dorel!) Toader, cel mai drag, deşi nu simpatic, mi-e "Gudurel". Fiindcă de la un judecător, mai mult, un universitar cu experienţa şi, vai! anvergura/ prestigiul (până la proba contrarie, ale) dumnealui, te-ai aştepta, fireşte, la competenţă profesională... însă, în primul rând, la ţinută morală. Nu de alta, dar unui profesor îi ceri, pe lângă cunoaşterea "materiei", s-o şi ştie da mai departe; de la un medic te-aştepţi nu doar să cunoască bolile, ci chiar să te facă bine. Magistratul, în aceeaşi logică, trebuie nu doar să peroreze despre, ci să producă dreptate.

Se pare, însă, că acestui personaj nu i-a fost suficientă poziţia, altfel flatantă, de Rector al uneia dintre cele patru mari (şi vechi) Universităţi ale ţării. Gâdâlat pe burta orgoliului personal/ profesional, el s-a pus, "cu arme şi bagaje", în slujba unei liote de (preferând cuvintele tehnice ale Laurei-Codruţa Kövesi în locul celui politicianist folosit de către Klaus Iohannis) infractori/ condamnaţi. Problema lui Toader e, însă, că nu are, în lichelism, anvergura (trebuie s-o recunoaştem: incredibilă. a) unor Iordache, Nicolae, Nicolicea. Toader e prea moale + păstrează o brumă de bună creştere şi/ sau raţionalitate, care acţionează ca o frână. Rezultatul, deocamdată, e un ministru cu creieru-n două luntri (ce-i drept, mai mult în cea antenist-retevistă), incapabil să facă lucrurile, la urma-urmelor simple, pentru care a fost ridicat & pus acolo unde e.

Ridicolul situaţiei, ca şi al acestui om, e că de lupta lui interioară (una, propriu-zis, între propriile moliciune vs. megalomanie) depind foarte multe lucruri - şi nu într-o perspectivă, ştiu eu, istorică, ci chiar acum, pe termen extrem de scurt. Cum am mai spus-o, şi îmi cer scuze c-o repet, România din aceste zile e ca o încăpere plină de gaz inflamabil, iar Toader, personal, ţine în mâini cea mai funcţională şi pregătită cutie de chibrituri.

marți, 13 februarie 2018

Laura Codruţa suntem noi, sau despre puterea simbolică


Nu uit. N-am uitat că simbolul, sau măcar declanşatorul furiei de la Revoluţia română, Tökes Laszló, a devenit între timp un personaj mai degrabă negativ. Nici că Arafat, "stindardul" primelor ieşiri anti-Băsescu din 2012, s-a integrat ulterior aproape perfect în sistemul care a permis catastrofa de la #Colectiv . Cu atât mai puţin, că Iohannis, ajuns preşedinte nu prin (sau nu doar prin) calităţi personale ori efortul şi credibilitatea "noului" PNL, ci după ieşirea noastră în stradă şi campania cetăţenească de după îngreunarea votului în Diaspora... Klaus Iohannis, zic, a numit-o pe Viorica Dăncilă în fruntea celui de-al treilea guvern PSD-ALDE.

Afirm, aşadar: oricât de mult ar părea în unele momente, nici eu, nici prietenii mei "activişti" nu sunt(em) imbecili sau neinformaţi. Şi spun asta nu de grija onoarei noastre "nereperate", ci pentru că să fim consideraţi astfel ar duce la o evaluare greşită a şanselor/ puterii taberelor politice din România, care, iată, se aşază iar faţă în faţă pentru o bătălie şi dură, şi crucială.

Aşa, acum putem reveni la Kövesi. Sunt semiotician de meserie: credeţi-mă, ştiu ce e acela un simbol. Şi nu e chiar ceea ce multor oameni, idealişti din născare şi prin fire, le-ar plăcea să creadă. Un simbol nu creşte exclusiv prin calităţi intrinseci şi, mai ales, fiind prins în ţesătura unor mize întotdeauna local-istorice, va avea o validitate limitată în spaţiu şi timp.

"Bătălia pro-contra LCK nu mai e, de multă vreme deja, una în jurul unei realităţi, ci e o luptă de imagine", spun mulţi dintre prietenii şi colegii mei, vrând prin aceasta să atragă atenţia că persoana vizată are marile (şi, probabil, acum sau cândva, periculoasele) ei neajunsuri. Soluţia aceloraşi prieteni? Retragerea din luptă, pentru că ea nu se poartă pe stări concrete de fapte, ci pe (perdele de) fum.

În replică, eu spun: deşi, personal, detest până la dezgust drapelele (mai ales când în numele lor se atentează la demnitatea şi/ sau libertatea indivizilor), deşi ştiu toate lucrurile îndeobşte cunoscute despre persoana LCK, aleg să fac din ea simbolul/ steagul 'sus' al zilelor, săptămânilor, lunilor care, azi mi-e mai clar ca oricând, cu siguranţă urmează.



Aşa că, măi, pesedist-aldiştilor şi dragi #rezist -enţi, iată declaraţia mea oficială:

"Pentru" (sau "alături de") Laura-Codruţa, mor cu Puterea de gât.

Sunteţi trişti că imaginea/ eticheta contează mai mult decât conţinutul, vă exasperează transformarea lumii în, eu ştiu, "simulacru" şi alte alea? Get real. Deschideţi ochii, contemplaţi condiţiile şi tacticile bătăliei şi înţelegeţi că pierdeţi. Pierdem. Că, din prea multă înţelepciune-clarviziune, nu vă puteţi angaja, asta este.

Dar lăsaţi-mă, în amarul meu, lăsaţi-ne, în furia şi pentru şansele noastre (nu mari, dar - truism! - dacă renunţăm, inexistente), să ne ridicăm steagul şi să ieşim. Nu-mi plac drapelele, dar ştiu că având unul în mână e mai uşor să te ridici şi mult mai greu să cazi definitiv.

Bătălia - o recunosc, de imagine - care se duce azi, dacă vreţi bătălia simbolică, îngroaşă trăsăturile de fiecare parte (a baricadelor), caricaturizează voit sau inconştient, "manipulează" adevărul gol-goluţ. Dar credeam, prieteni, că sunteţi capabili să faceţi diferenţa între domeniul cunoaşterii şi cel al voinţei, dintre examinarea lucidă a trecutului-până-la-prezent şi facerea viitorului. Dacă rămâneţi captivi în primul (e drept, foarte gentlemanly) domeniu, am o veste proastă: adversarii noştri de facto nu fac diferenţa (fiecare dintre cei importanţi minte, manipulează, distruge fără să clipească măcar), şi asta în concret îi ajută foarte mult. Ca dovadă, suntem pe cale de a fi striviţi.

Aşa că, pana mea, eu sunt cu Codruţa, gata să crăp alături de ea mai degrabă decât să triumf alături de (sau asociat fie şi cât negru sub unghie cu) Dragnea şi tot restul. Nu ştiu în cât de mare măsură mai e permisibilă o glumă la cât de cruntă e situaţia, dar zic: Codruţa nu îşi mai aparţine, e (doar) un stindard. Şi (chiar) dacă vouă vi se fâlfâie, eu o să-l flutur.

E o tensiune în aer, de cu greu mai poate oricine (dintre cei lucizi) respira. E o aşteptare încordată şi furioasă, ca-ntr-un spaţiu închis plin cu gaz inflamabil. Prim-ministresa noastră (scuze pentru impoliteţe, dar am căutat "înăuntru-mi" şi n-am găsit nici o brumă de respect pentru personaj) l-a chemat pe Gudurel Toader de-a dreptul din Japonia.

Cică ăla are chibritul.

Go ahead, make my day.

Light it.




sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Flegmă, bale, isterisme

Măi, Rareş Bogdan (dotat cu oarece talent şi sinceritate, chiar dacă isteroidă) şi măi, Octavian "Tavi" Hoandră (plat, gângav din neinteligență, oportunist, slugarnic cu cine trebuie, semidoct, cu aere de june prim desculț în pantofi), uneori mă dezgustă gândul că sunteți (cică) şi voi clujeni/ ardeleni.

Un oscior cât de mic aruncat peste gard de provocatorii lui Orban, şi vă transformați în doi căței turbați, gata să muşcați din vecinii (sau chiar "prietenii", care de-abia atunci realizează/ îşi reamintesc cu cine, de fapt, au de-a face) care n-au, sau n-au 100% sânge românesc. Mai mult şi mai grav, vă repeziți să pupați mâinile celui mai grobian prim-ministru de la Văcăroiu încoace, doar fiindcă s-a luat de secui ca ultimul golan de crâşmă "la botul calului ". Pariez pe ce vreți voi că până şi câinii lui Pavlov aveau mai mult discernământ şi, la urma-urmelor, mai multă minte/ demnitate; nu de alta, dar la clopoțel ei doar salivau, nu se umpleau, inutil şi pur demonstrativ, de flegme (până pe frunte şi-n propriile urechi).

Dar asta e, personaje ca voi există, iar datorită "contribuției" lor, România, care -între demențele izbucnite, întinse şi deocamdată triumfătoare în Ungaria, Polonia, Turcia, Rusia - ar fi trebuit să se vadă în zonă ca o oază de inteligență şi progresism, arată iar ca o țară de iobagi ieşiți cu furca la foştii lor stăpâni, şi astăzi mult mai rafinați şi rezonabili, ba chiar "europeni".

Or, realitatea nu stă deloc aşa, prezentul chiar e altul. Nu noi, ci ei (Ungaria & restul) sunt cei care au înlocuit democrația cu iliberalismul, deschiderea cu un naționalism orb şi stupid, diversitatea cu discriminarea şi ura, optimismul cu frica auto-indusă, demnitatea cu victimizarea-de-sine, în rezumat - viitorul cu trecutul. Iar când mai târziu, dar, cum ne e felul, mai repede şi mai prosteşte, o luăm şi noi, românii, la vale, golanii de birt ca Tudose şi lătrătorii-pe-sticlă ca voi devin "sculele" perfecte ale oricui vrea (şi, iată, reuşeşte) să demonstreze că n-am evoluat câtuşi de puțin.

Şi, să nu uit: mai dați-le-n mama lor de melodii melodramatice (auzi, cică #rezist... poate la prohod?) "Voltaj", de cântece populare naționaliste, de citate din (filme de Nicolaescu cu) Antonescu-Goga şi, mai ales, dar mai ales de declamații adrianpăunesciene. (Dacă ați avea sânge, ați pune piesa aia cam naivă, da' directă şi adevărată, de la "Arma".)

Calmați-vă, (încercați să) gândiți. Altfel, când îşi bagă oamenii ca voi nasul, nu-i decât un pas infim de la sublim la ridicol. Sau, ca s-o spunem pe-a dreaptă, de la românism la porcism.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Liniştea dinainte (reportaj din tranşee)

Sărbători umilite.
Nu încape nici o îndoială, acesta a fost "darul" pentru noi al coaliţiei PSD & ALDE (cu deplinul aport, mai oportunist şi imoral ca oricând, al UDMR). Şi nu oricum, nu oricare sărbători. Ci tocmai cele dinaintea mult-discutatului (sau poate doar trâmbiţatului, fără conştientizare?) Centenar, călcând în picioare, în comisia Iordache dar şi în Camere, orice urmă de bun-simţ în chiar zilele când ar fi trebuit să comemorăm Revoluţia. Pe 21 decembrie, revăzând îngrozitoarele fotografii ale armatei trăgând şi, mai ales, ale morţilor de la Cluj, eu unul am realizat cu oroare că, acum, Puterea scuipă nu doar în feţele noastre, ci şi peste sângele lor.


Fireşte, sărbătorile noastre de acum au fost nu doar umilite. Ci şi siderate (de atâta tupeu), îngrijorate (pentru viitorul pe termen mediu şi lung), încrâncenate (pentru zilele şi luptele care vin foarte curând). Pentru că, deşi - sau poate tocmai pentru că - oamenii au intrat în case, ca să se refacă, atât cât au putut, de Crăciun, e (şi va creşte în continuare) o tensiune în aer, de-l face irespirabil.

joi, 5 ianuarie 2017

La oameni mici, vremuri mici – sau epitaf pentru guvernarea Cioloş (acum cu un UPDATE minunat)

UN UPDATE CU ADEVĂRAT EXTRAORDINAR: ceea ce Dacian Cioloş nu a acceptat să asume în numele său şi al întregului Guvern, a fost făcut de către Ministrul Culturii, Corina Şuteu, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe şi "informarea/ consultarea" prim-ministrului. Iată către linkul către comunicatul de presă: http://www.cultura.ro/dosarul-rosia-montana-fost-depus-la-unesco

RESPECT, CORINA ŞUTEU!

În lumina celor întâmplate, îmi rog cititorii să adauge textului de mai jos un titlu suplimentar/ alternativ: "un om mare pentru vremuri mai mari :)" - e vorba, fireşte, de această doamnă extrem de hotărâtă şi curajoasă.

...

Ca să fim sinceri, Dacian Cioloş ne-a prevenit. Ne-a spus, în mod repetat, că e greşit să credem în oameni providențiali şi că singura şansă de mai bine a țării ar fi ca fiecare dintre noi să fie mai atent, mai activ etc. de la locul lui din societate. În plus, oricine ştie ce înseamnă guvern tehnocrat (1. o perdea groasă de fum îndărătul căreia partidele îşi continuă maşinațiunile şi 2. iluzia, extrem de periculoasă, că ar exista o logică mecanică a bunei guvernări, un ansamblu sec de proceduri universal valide, excluzând ideologia, decizia şi responsabilitatea uman-individuală) ar fi trebuit să se aştepte ca acest an din viața României să reprezinte un simplu experiment in vitro, un fel de simulare fără consecințe reale (altele decât cele generate de intrarea noastră în somnolență) pentru democrația şi/ sau binele local.

Cu toate acestea, vrând să pară ceea ce atât mass-media, cât şi o parte direct interesată a politicienilor insinuaseră – şi anume un guvern al străzii, executivul lui Cioloş a mimat cu destulă dexteritate (ba chiar, poate, cu reală onestitate din partea unora dintre membri) dialogul cu societatea. E adevărat că atunci când a survenit câte un mare scandal (de exemplu, Hexi-Pharma) s-a început prin solidarizarea cu corupții şi eforturi de a închide gura avertizorilor de integritate/ de a mătura gunoiul sub preş; dar, sub presiunea serioasă a opiniei publice, investigațiile şi măsurile necesare s-au pus, în cele din urmă, în mişcare. S-a creat, astfel, impresia că e posibil un lucru fără precedent în istoria postrevoluționară a României: un început de colaborare între societatea civilă şi guvernanți.

Unul din domeniile în care această impresie a fost extrem de puternică (sau, cum constatăm acum, de înşelătoare) a fost chestiunea, rămasă oarecum suspendată în urma răsunătoarei victorii a străzii de după “toamna românească”, a Roşiei Montane. Din cauza presiunii extrem de mari (şi atente la toate subterfugiile Puterii) din partea manifestanților, la finalul lui 2013 nu doar că a căzut Legea specială dedicată exploatării miniere, ci a fost respinsă şi o mult mai insidioasă modificare a Legii Minelor, cu aceleaşi – ba poate cu şi mai periculoase, fiindcă generalizate – prevederi.

Pericolul iminent asupra Roşiei Montane era, aşadar, îndepărtat, instituindu-se condițiile necesare pentru o alternativă de dezvoltare. Pe de altă parte – lucru deloc neimportant în victoria, un an mai târziu, la prezidențiale a lui Klaus Iohannis, ca şi pentru instalarea, în urma catastrofei din Colectiv, a guvernului tehnocrat – mişcările de stradă dedicate Roşiei Montane deveneau un soi de model de acțiune/ conduită pentru noile forțe ale societății civile. Oricum am lua-o, numele – şi soarta reală, aşa cum o vor aduce anii – a acestei comune din Apuseni au devenit şi vor rămâne simbolice pentru succesul sau insuccesul tentativei generale de re-însănătoşire a României.

Ca urmare, mai cu seamă în ultimul an, o mulțime de oameni entuziaşti, dedicați şi, lucrul poate cel mai important, excelenți din punct de vedere profesional au depus eforturi însemnate – în colaborare directă cu Ministerul Culturii, condus de Vlad Alexandrescu şi apoi de Corina Şuteu – pentru finalizarea dosarului de înscriere a Roşiei Montane în lista (de situri protejate, apartenente patrimoniului cultural mondial) a UNESCO. Propriu-zis, acest dosar, care odată acceptat ar fi constituit piatra de temelie pentru dezvoltarea durabilă a localității şi zonei, a fost încheiat şi înaintat delegației române la UNESCO la începutul lui decembrie 2016; documentului nu-i lipsea decât semnătura primului-ministru.

Ea însă n-a mai venit niciodată. Dacian Cioloş, premierul “străzii”, deşi mai cu seamă în campania electorală dăduse toate semnalele posibile că e interesat în chestiunea (încă o dată subliniez: nu doar local-cum-nu-se-poate-mai-reală, ci simbolică pentru România, a) dezvoltării-fără-cianură la Roşia Montană, a refuzat oficializarea documentului – motivându-şi gestul prin opoziția unuia sau a mai multor ministere, niciodată numite în lamentările ulterioare (unde altundeva dacă nu pe Facebook?) ale... cetățeanului Cioloş.


miercuri, 16 noiembrie 2016

Apocalipsa după Trump: România, săptămâna a doua

0. 
Rezultatul acestor alegeri reprezintă cel mai grav eveniment politic cu repercusiuni globale care a avut loc în timpul vieţii mele. Mulţi dintre noi, probabil zdrobitoarea majoritate, am avut norocul să trăim într-un timp & loc al lumii ferit de convulsii majore (până şi Revoluţia anticomunistă a trecut cu tragice, evitabile, dar relativ puţine victime omeneşti). Au mai existat, fireşte, evenimente cu impact major - în primul rând căderea Zidului Berlinului şi deja-pomenitul decembrie 1989 - dar acestea au fost eminamente pozitive. "Momentul" '89 al României, de exemplu, nu va fi niciodată pentru mine o lovitură de stat sau, mai rău, o înscenare; nu spun că nu a(u) fost şi ast(e)a, dar lucrul important e ceea ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile celor care au luptat şi, unii, au murit: solidaritate, emancipare, libertate.

Ştiu, e oarecum ridicol să pomenesc, într-un text despre lumea-lui-Trump, acest cel-mai-bun-lucru întâmplat în viaţa mea/ a noastră, Revoluţia Română. Tentativă disperată de compensare psihică? Chiar nu e important acum.

1. 
Prostia, într-adevăr, doare. Până la greaţă. Şi nu doar a noastră, personală, care e firesc să doară, ci şi a celorlalţi, oricât de îndepărtaţi de noi i-am (re)simţi. Am stat treaz toată noaptea, marţi spre miercuri, acum o săptămână, pe 5 site-uri şi mai multe televiziuni deodată, cu creionul în mână, făcând calcule frenetice. De foarte devreme deja, catastrofa a început să fie tot mai evidentă, inevitabilă. N-am chiar vomitat, dar am trăit revolta aia iraţională a celui căruia altcineva, o mulţime de oameni aflaţi la un alt capăt al lumii, îi face un rău major. Am avut pentru o fracţiune de secundă revelaţia plină de oroare a ce trebuie să simţi, tot din stomac, tot iraţional, stupid, nedrept, când o "naţiune" străină chiar îţi intră în ţară, pe străzi şi în case. Am sucombat, probabil doar pentru câteva minute, de fapt pentru prea mult timp, destul cât să mă îmbolnăvească, să-mi ardă creierii, în faţa fricii şi chiar a unui dram de ură.

Dimineaţa, mi-am anunţat, răsfăţat şi retoric (sau poate exagerez? niciodată nu-mi amintesc să mai fi fost atât de prăbuşit psihic pentru un motiv real-nepersonal, trebuia să fac ceva ca să eliberez tensiunea), retragerea - măcar pentru câteva zile - de pe reţelele sociale, fiindcă nu mă simţeam, vorba aia, pregătit pentru ceea ce, "global", tocmai începuse.

Săptămâna a trecut, nici acum nu sunt pregătit; şi nu cred că poate vreunul din noi să fie. Iar aici trebuie luată în calcul şi prostia noastră proprie; sau nu, n-am dreptul să târăsc pe nimeni în vria asta, din care încă n-am ieşit: uriaşa, monumentala mea prostie.

2. 
49,9%: iată soluţia genială pe care "cei 1%" care ne domină vieţile, adăpându-şi, în acelaşi timp supremaţia din ele, au găsit-o în faţa puterii revoltaţilor. Nu spun că oamenii care o aplică - sau în numele cărora ea e aplicată de puterile statelor - ar fi ei înşişi geniali; soluţia e veche şi formidabil de simplă. Cu două alineate mai sus, mă revoltam împotriva... votanţilor americani. Aici, în ţară, am încetat de ani buni să-mi dispreţuiesc conaţionalii manipulaţi (nu şi pe manipulatori, pe care îi consider în continuare inamici - de tratat cu mijloace dialogice şi democratice, dar fără cruţare). Eventuala mea duşmănie pentru alegătorul PSD e, de fapt, modesta, dar cumulat-vorbind importanta mea contribuţie la dominaţia PSD sau a altor forţe politice nici pe departe îndeajuns de diferite ca să justifice efortul.

Există ironie în lume: de fapt în cifre seci, un pic mai mulţi americani au votat pentru Hillary,  femeia-de-plastic (e foarte trist că mult-discutatul 'plafon de sticlă' nu a fost spart, dar poate c-ar fi fost rău şi să-l spargă acest personaj atât de fake). Mai mult chiar ca în cazul Brexit-ului, totul a fost pe muchie de cuţit, doar un pic debalansat (aici datorită sistemului electoral) în direcţia care, iată, ne-a scufundat în panică.

Nu spun că ar fi fost, de fapt, fix aceeaşi mizerie. Spun că am văzut răul, indubitabil mai mare, al lui Trump crescând şi ne-am întors capetele de la el. Că ne-am mărginit să-i dispreţuim pe aceşti oameni (potenţialii lui votanţi), fără cea mai mică deschidere spre a le înţelege motivaţiile, fiindcă ne bazam pe două iluzii fundamentale: 1. că suntem, oricum, mai mulţi ca ei; 2. că, precum în blockbusterele hollywoodiene, binele învinge.

Ar fi trebuit să avem destulă minte ca să ne amintim că, de fapt, cel care învinge "acolo" e tipul brutal, cu nu-ştim-(şi-nu-contează)-câtă-minte, with the big guns in his hands. Ca să ne dăm seama în cât de mare, fascinantă măsură trebuie să se potrivească personajul Trump în imaginarul (cel care spune, la ei: şi eu aş putea fi preşedinte! iar la noi ăsta e unul de-al nostru, al) atâtor de mulţi oameni.

3. 
Pentru ce s-a întâmplat în America, eu unul (şi noi, ăştia, mai mulţi sau mai puţini, câţi om fi) nu sunt(em) de vină. Dar pentru ce s-ar putea întâmpla în România (şi o să se întâmple, dacă nu ne mobilizăm cu adevărat), suntem deja şi putem deveni mult mai vinovaţi.

Ne-am bazat, mulţi dintre noi, pe securitatea unei societăţi dobândite fără mare efort, pe nişte valori pe care le-am considerat, datorită firescului lor, naturale şi nu politice. Toleranţa, respectul non-discriminatoriu pentru ceilalţi, atitudinea progresistă în sensul ideologic al termenului, mult-hulita corectitudine politică (cea în absenţa căreia vom redeveni nişte sălbatici cu fumuri suprematiste) - toate acestea ne-au părut a fi o prelungire firească a faptului de a fi pur şi simplu om, deschis şi normal la cap. Şi i-am dispreţuit, iar aici survine uriaşa noastră... iar vorbesc prostii, cel puţin uriaşa mea greşeală, nu doar pe ideologii poziţiei contrare (naţionalişti, fundamentalişti ortodocşi, apologeţi ai Familiei tradiţionale, antieuropeni, pro-ruşi etc. etc.), ci şi pe toţi concetăţenii, enorm de mulţi, vulnerabili la toată această dezinformare, la toate aceste false cauze.

Or, iată, nu merge aşa. Democraţia/ societatea deschisă, atâta câtă e (tot mai puţină peste tot), nu e un dar divin şi nu e o stare naturală, ci un sistem nu doar imperfect, ci şi imposibil de menţinut în lipsa unei atenţii/ a unei acţiuni constante.

Iar în România (ce-i drept, mai târziu decât în toate ţările din jur, dar cum ar putea fi asta o consolare?) suntem pe cale să renunţăm la ea - la democraţie - în favoarea unei dictaturi a (falsei, autodeclaratei) majorităţi, cu complicitatea clanurilor mafiote numite PSD, PNL, UDMR, ALDE, PMP etc. Ba chiar mai rău decât atât, chiar şi un partid nou, răsărit atât cât se poate de autentic din societatea civilă activă a ultimilor ani, cum e USR, se zbate într-o neclaritate ideologică şi de poziţie care îl apropie periculos de statutul de simplu vânător-de-voturi al celorlaltor formaţiuni politice.

4. 
Politicienii aceştia îşi schimbă cauzele, convingerile şi deciziile ca pe ciorapi. Când un partid care îşi zice "liberal" se grăbeşte să semneze primul un protocol pentru Referendumul Urii (eu de aici înainte aşa, şi doar aşa îl voi numi), adică face primul pas propriu-zis politic înspre reducerea drepturilor constituţionale ale unei minorităţi... două lucruri devin clare. Unul, pe care l-am spus deja mai sus, e că democraţia (care, să fim bine înţeleşi, nu se exercită prin referendum, nu e dictatură a majorităţii, ci "stă" în statul de drept şi în protecţia legală/ real-efectivă a minorităţilor, inerent vulnerabile) nu e o sferă de cristal impenetrabil, ci poate plezni ca un balon de săpun. Celălalt, că nici PNL-ul, nici celelalte partide importante nu cred cu adevărat în cauzele cu care acum defilează. Asigurându-şi complicitatea masivă a politrucilor (care se înclină cum bate vântul şi, ca în cazul PNL, nu au nici cel mai mărunt scrupul ideologic), Coaliţia pentru Familie s-a făcut frate cu dracul. Pentru moment, senzaţia de triumf e inevitabilă; poate că e inevitabilă şi modificarea Constituţiei (când eşti relativ jos şi din diverse motive disperat, nimic nu e mai reconfortant decât să tragi câteva picioare într-un inamic - imaginar - căzut în faţa ta).

Să nu ne imaginăm însă vreo secundă, noi, ăştialalţi, că vinovaţii pentru această dispariţie a democraţiei, pentru această invazie a fundamentalismului care îşi zice "normalitate", pentru desolidarizarea tiranică şi potenţial-masivă de diverse categorii vulnerabile ar fi semnatarii "de rând" ai iniţiativei de modificare a constituţiei. Nu enoriaşii rugaţi la sfârşitul slujbei să-şi aducă modesta contribuţie la "vindecarea" Neamului sunt cauza catastrofei. Ei sunt doar instrumentul, partea (mai mare, mai mică, nu prea mai contează) din 99% pe care politicienii, decidenţii şi aparatul lor statal-propagandistic au reuşit să-i întoarcă împotriva celeilalte părţi.

5. 
Putin, foarte probabil, nu va veni peste România. Nici nu e nevoie, când avem un Dragnea, o Gorghiu, un Băsescu - şi mai ales pe liderii viitorului, un Bogdan Diaconu sau un Dan Puric. E absurd şi neproductiv să intri cu tancul într-o ţară în care poţi, mult mai uşor şi eficient, pătrunde "călare" pe prostie, intoleranţă, la urma-urmelor ură şi frică.

6. 
Iar prostia, frica şi în cele din urmă ura nu sunt doar "ale lor", 49, 9% sau câţi or fi. Sunt în uriaşă măsură şi ale noastre - şi despre ale noastre am vrut să scriu aici, inainte de a ne îndrepta din nou - în fapt singura noastră soluţie - înspre contracararea tuturor acestor fenomene.

7. 
După ce mai stăm un pic (însă doar un pic, oricât de mare ar fi - fost - şocul) să ne lingem rănile, trebuie să o luăm de la capăt cu toată energia, încercând să recâştigăm, unul câte unul, cât mai mulţi dintre oamenii care de fapt sunt victime ca şi noi. Căile de acţiune, odată ce ne vom fi înţeles/ asumat propriile greşeli, sunt simple:

Emancipare, nu (doar) vulgarizare. Solidaritate, nu (doar) critică socială. În cele din urmă, nu doar luptă împotriva limitării-condiţionării, ci libertate. Pe care fiecare om autentic o merită - dar care nu i se poate da, absolut nimănui, din afară.