rosia montana

rosia montana

miercuri, 16 noiembrie 2016

Apocalipsa după Trump: România, săptămâna a doua

0. 
Rezultatul acestor alegeri reprezintă cel mai grav eveniment politic cu repercusiuni globale care a avut loc în timpul vieţii mele. Mulţi dintre noi, probabil zdrobitoarea majoritate, am avut norocul să trăim într-un timp & loc al lumii ferit de convulsii majore (până şi Revoluţia anticomunistă a trecut cu tragice, evitabile, dar relativ puţine victime omeneşti). Au mai existat, fireşte, evenimente cu impact major - în primul rând căderea Zidului Berlinului şi deja-pomenitul decembrie 1989 - dar acestea au fost eminamente pozitive. "Momentul" '89 al României, de exemplu, nu va fi niciodată pentru mine o lovitură de stat sau, mai rău, o înscenare; nu spun că nu a(u) fost şi ast(e)a, dar lucrul important e ceea ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile celor care au luptat şi, unii, au murit: solidaritate, emancipare, libertate.

Ştiu, e oarecum ridicol să pomenesc, într-un text despre lumea-lui-Trump, acest cel-mai-bun-lucru întâmplat în viaţa mea/ a noastră, Revoluţia Română. Tentativă disperată de compensare psihică? Chiar nu e important acum.

1. 
Prostia, într-adevăr, doare. Până la greaţă. Şi nu doar a noastră, personală, care e firesc să doară, ci şi a celorlalţi, oricât de îndepărtaţi de noi i-am (re)simţi. Am stat treaz toată noaptea, marţi spre miercuri, acum o săptămână, pe 5 site-uri şi mai multe televiziuni deodată, cu creionul în mână, făcând calcule frenetice. De foarte devreme deja, catastrofa a început să fie tot mai evidentă, inevitabilă. N-am chiar vomitat, dar am trăit revolta aia iraţională a celui căruia altcineva, o mulţime de oameni aflaţi la un alt capăt al lumii, îi face un rău major. Am avut pentru o fracţiune de secundă revelaţia plină de oroare a ce trebuie să simţi, tot din stomac, tot iraţional, stupid, nedrept, când o "naţiune" străină chiar îţi intră în ţară, pe străzi şi în case. Am sucombat, probabil doar pentru câteva minute, de fapt pentru prea mult timp, destul cât să mă îmbolnăvească, să-mi ardă creierii, în faţa fricii şi chiar a unui dram de ură.

Dimineaţa, mi-am anunţat, răsfăţat şi retoric (sau poate exagerez? niciodată nu-mi amintesc să mai fi fost atât de prăbuşit psihic pentru un motiv real-nepersonal, trebuia să fac ceva ca să eliberez tensiunea), retragerea - măcar pentru câteva zile - de pe reţelele sociale, fiindcă nu mă simţeam, vorba aia, pregătit pentru ceea ce, "global", tocmai începuse.

Săptămâna a trecut, nici acum nu sunt pregătit; şi nu cred că poate vreunul din noi să fie. Iar aici trebuie luată în calcul şi prostia noastră proprie; sau nu, n-am dreptul să târăsc pe nimeni în vria asta, din care încă n-am ieşit: uriaşa, monumentala mea prostie.

2. 
49,9%: iată soluţia genială pe care "cei 1%" care ne domină vieţile, adăpându-şi, în acelaşi timp supremaţia din ele, au găsit-o în faţa puterii revoltaţilor. Nu spun că oamenii care o aplică - sau în numele cărora ea e aplicată de puterile statelor - ar fi ei înşişi geniali; soluţia e veche şi formidabil de simplă. Cu două alineate mai sus, mă revoltam împotriva... votanţilor americani. Aici, în ţară, am încetat de ani buni să-mi dispreţuiesc conaţionalii manipulaţi (nu şi pe manipulatori, pe care îi consider în continuare inamici - de tratat cu mijloace dialogice şi democratice, dar fără cruţare). Eventuala mea duşmănie pentru alegătorul PSD e, de fapt, modesta, dar cumulat-vorbind importanta mea contribuţie la dominaţia PSD sau a altor forţe politice nici pe departe îndeajuns de diferite ca să justifice efortul.

Există ironie în lume: de fapt în cifre seci, un pic mai mulţi americani au votat pentru Hillary,  femeia-de-plastic (e foarte trist că mult-discutatul 'plafon de sticlă' nu a fost spart, dar poate c-ar fi fost rău şi să-l spargă acest personaj atât de fake). Mai mult chiar ca în cazul Brexit-ului, totul a fost pe muchie de cuţit, doar un pic debalansat (aici datorită sistemului electoral) în direcţia care, iată, ne-a scufundat în panică.

Nu spun că ar fi fost, de fapt, fix aceeaşi mizerie. Spun că am văzut răul, indubitabil mai mare, al lui Trump crescând şi ne-am întors capetele de la el. Că ne-am mărginit să-i dispreţuim pe aceşti oameni (potenţialii lui votanţi), fără cea mai mică deschidere spre a le înţelege motivaţiile, fiindcă ne bazam pe două iluzii fundamentale: 1. că suntem, oricum, mai mulţi ca ei; 2. că, precum în blockbusterele hollywoodiene, binele învinge.

Ar fi trebuit să avem destulă minte ca să ne amintim că, de fapt, cel care învinge "acolo" e tipul brutal, cu nu-ştim-(şi-nu-contează)-câtă-minte, with the big guns in his hands. Ca să ne dăm seama în cât de mare, fascinantă măsură trebuie să se potrivească personajul Trump în imaginarul (cel care spune, la ei: şi eu aş putea fi preşedinte! iar la noi ăsta e unul de-al nostru, al) atâtor de mulţi oameni.

3. 
Pentru ce s-a întâmplat în America, eu unul (şi noi, ăştia, mai mulţi sau mai puţini, câţi om fi) nu sunt(em) de vină. Dar pentru ce s-ar putea întâmpla în România (şi o să se întâmple, dacă nu ne mobilizăm cu adevărat), suntem deja şi putem deveni mult mai vinovaţi.

Ne-am bazat, mulţi dintre noi, pe securitatea unei societăţi dobândite fără mare efort, pe nişte valori pe care le-am considerat, datorită firescului lor, naturale şi nu politice. Toleranţa, respectul non-discriminatoriu pentru ceilalţi, atitudinea progresistă în sensul ideologic al termenului, mult-hulita corectitudine politică (cea în absenţa căreia vom redeveni nişte sălbatici cu fumuri suprematiste) - toate acestea ne-au părut a fi o prelungire firească a faptului de a fi pur şi simplu om, deschis şi normal la cap. Şi i-am dispreţuit, iar aici survine uriaşa noastră... iar vorbesc prostii, cel puţin uriaşa mea greşeală, nu doar pe ideologii poziţiei contrare (naţionalişti, fundamentalişti ortodocşi, apologeţi ai Familiei tradiţionale, antieuropeni, pro-ruşi etc. etc.), ci şi pe toţi concetăţenii, enorm de mulţi, vulnerabili la toată această dezinformare, la toate aceste false cauze.

Or, iată, nu merge aşa. Democraţia/ societatea deschisă, atâta câtă e (tot mai puţină peste tot), nu e un dar divin şi nu e o stare naturală, ci un sistem nu doar imperfect, ci şi imposibil de menţinut în lipsa unei atenţii/ a unei acţiuni constante.

Iar în România (ce-i drept, mai târziu decât în toate ţările din jur, dar cum ar putea fi asta o consolare?) suntem pe cale să renunţăm la ea - la democraţie - în favoarea unei dictaturi a (falsei, autodeclaratei) majorităţi, cu complicitatea clanurilor mafiote numite PSD, PNL, UDMR, ALDE, PMP etc. Ba chiar mai rău decât atât, chiar şi un partid nou, răsărit atât cât se poate de autentic din societatea civilă activă a ultimilor ani, cum e USR, se zbate într-o neclaritate ideologică şi de poziţie care îl apropie periculos de statutul de simplu vânător-de-voturi al celorlaltor formaţiuni politice.

4. 
Politicienii aceştia îşi schimbă cauzele, convingerile şi deciziile ca pe ciorapi. Când un partid care îşi zice "liberal" se grăbeşte să semneze primul un protocol pentru Referendumul Urii (eu de aici înainte aşa, şi doar aşa îl voi numi), adică face primul pas propriu-zis politic înspre reducerea drepturilor constituţionale ale unei minorităţi... două lucruri devin clare. Unul, pe care l-am spus deja mai sus, e că democraţia (care, să fim bine înţeleşi, nu se exercită prin referendum, nu e dictatură a majorităţii, ci "stă" în statul de drept şi în protecţia legală/ real-efectivă a minorităţilor, inerent vulnerabile) nu e o sferă de cristal impenetrabil, ci poate plezni ca un balon de săpun. Celălalt, că nici PNL-ul, nici celelalte partide importante nu cred cu adevărat în cauzele cu care acum defilează. Asigurându-şi complicitatea masivă a politrucilor (care se înclină cum bate vântul şi, ca în cazul PNL, nu au nici cel mai mărunt scrupul ideologic), Coaliţia pentru Familie s-a făcut frate cu dracul. Pentru moment, senzaţia de triumf e inevitabilă; poate că e inevitabilă şi modificarea Constituţiei (când eşti relativ jos şi din diverse motive disperat, nimic nu e mai reconfortant decât să tragi câteva picioare într-un inamic - imaginar - căzut în faţa ta).

Să nu ne imaginăm însă vreo secundă, noi, ăştialalţi, că vinovaţii pentru această dispariţie a democraţiei, pentru această invazie a fundamentalismului care îşi zice "normalitate", pentru desolidarizarea tiranică şi potenţial-masivă de diverse categorii vulnerabile ar fi semnatarii "de rând" ai iniţiativei de modificare a constituţiei. Nu enoriaşii rugaţi la sfârşitul slujbei să-şi aducă modesta contribuţie la "vindecarea" Neamului sunt cauza catastrofei. Ei sunt doar instrumentul, partea (mai mare, mai mică, nu prea mai contează) din 99% pe care politicienii, decidenţii şi aparatul lor statal-propagandistic au reuşit să-i întoarcă împotriva celeilalte părţi.

5. 
Putin, foarte probabil, nu va veni peste România. Nici nu e nevoie, când avem un Dragnea, o Gorghiu, un Băsescu - şi mai ales pe liderii viitorului, un Bogdan Diaconu sau un Dan Puric. E absurd şi neproductiv să intri cu tancul într-o ţară în care poţi, mult mai uşor şi eficient, pătrunde "călare" pe prostie, intoleranţă, la urma-urmelor ură şi frică.

6. 
Iar prostia, frica şi în cele din urmă ura nu sunt doar "ale lor", 49, 9% sau câţi or fi. Sunt în uriaşă măsură şi ale noastre - şi despre ale noastre am vrut să scriu aici, inainte de a ne îndrepta din nou - în fapt singura noastră soluţie - înspre contracararea tuturor acestor fenomene.

7. 
După ce mai stăm un pic (însă doar un pic, oricât de mare ar fi - fost - şocul) să ne lingem rănile, trebuie să o luăm de la capăt cu toată energia, încercând să recâştigăm, unul câte unul, cât mai mulţi dintre oamenii care de fapt sunt victime ca şi noi. Căile de acţiune, odată ce ne vom fi înţeles/ asumat propriile greşeli, sunt simple:

Emancipare, nu (doar) vulgarizare. Solidaritate, nu (doar) critică socială. În cele din urmă, nu doar luptă împotriva limitării-condiţionării, ci libertate. Pe care fiecare om autentic o merită - dar care nu i se poate da, absolut nimănui, din afară.

miercuri, 30 martie 2016

Dubios AnaBlandiana vorbea - sau despre multiculturalismul exclusiv(ist) al UBB


Da, titlul acestui text îl calchiază pe cel al unui film din vremea comunismului, "Duios Anastasia trecea", şi până zilele trecute - mai ales fiindcă nu-i mai prea acordasem atenţie, nefiind la curent cu ultimele poziţionări ale domniei-sale - Ana Blandiana îmi părea încarnarea prin excelenţă a intelectualului duios. Fină, fragilă, în mod evident extrem de inteligentă şi cu certe abilităţi discursive, n-aş fi crezut-o capabilă de unele dintre cele mai retrograde teze pe care le-am auzit exprimate în societatea românească, în ultimii ani.
Să nu vă imaginaţi că am considerat-o vreodată inofensivă - dimpotrivă, disidenţa ei dinaintea Revoluţiei, ca şi rezistenţa (alături de mulţi alţi intelectuali remarcabili) pe care a încercat, măcar, să o opună în trista perioadă iliesciană mă convinseseră că, aidoma proverbialei mâţe blânde, ea e capabilă să zgârie eficient, sângeros. În naivitatea mea, însă, nu mă gândisem la alte victime, pentru potenţialele zgârieturi, decât potentaţii şi puternicii clipei - un dictator cum a fost Ceauşescu sau politicienii noştri corupţi cei de toate zilele.
Or, doamna Blandiana a ales să le mai atace o dată (şi nu oricum/ oricând, ci în nişte condiţii extrem de semnificative prin ele însele) pe victimele poate cele mai notorii ale ultimelor luni - refugiaţii, mai ales sirieni, care au ajuns sau se pregătesc să ajungă în Europa.
Foarte probabil că aţi citit cu toţii textul, aşa încât mă voi mărgini să vă reamintesc doar cele mai 'preţioase' momente, începând - pentru efect - cu incontestabila 'perlă a coroanei':
"Mai periculos decât terorismul pentru definiția și supraviețuirea Europei este bagajul spiritual și cultural pe care îl aduc noii veniți și care – prin aplicarea libertăţilor europene și prin dezechilibrul demografic fără speranță dintre băștinași și emigranți – vor înlocui cultura și spiritualitatea europeană." [Presupun că transcrierea discursului a fost făcută de către cineva (de la Revista 22) cu auzul mai slab şi cu o mai proastă cunoaştere a limbii române, fiindcă pe lângă confuzia emigranţi/ imigranţi, mai găsim şi alte regretabile greşeli.]

luni, 22 februarie 2016

N-am să votez cu Ioan Aurel Pop + trei motive pentru care nu-l recomand nimănui

Titlul acestui text poate părea şocant sau îndrăzneţ în actualul UBB, unde chiar şi lumea care nu-l iubeşte neapărat pe actualul rector aşteaptă, nu mai contează dacă silenţios-frustrată, resemnată sau doar nepăsătoare, o re(in)staurare în fruntea instituţiei a tandemului (unii, printre care mă număr şi eu, ar spune: a blatului) Pop - Chirilă.
Vă asigur, însă, că nu-i aşa; după titlul surprinzător doar pentru aceia care nu m-au citit sau n-au stat de vorbă (fie şi în contradictoriu) cu mine niciodată, urmează cel mai conformist text pe care l-aţi putea parcurge. Şi anume, şcolăreşte (a se citi: nu ca un prof, ci ca un şcolar "ciudat" care îşi explică propriul comportament), vă voi spune de ce eu, unul, nu pot vota cu I.A. Pop. Ştiu că unora dintre colegi rândurile mele le vor furniza mai degrabă argumente în favoarea rectorului de azi - iar asta totodată mă amuză şi îmi întăreşte încrederea fundamentală în democraţie. Fiecare om are o ordine a valorilor, şi nu e deloc obligatoriu ca ale mele să fie mai bune decât ale celorlalţi.
Pe scurt, refuzul meu de a participa activ la realegerea actualului lider vine din următoarele motive:

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Ţara arde şi Stânga se piaptănă, sau CaviarAtac

Sau Stânga, sau Nimic 
Totul este politic. Aşa încearcă, de ani de zile, să mă înveţe prietenii mei de stânga, furioşi că nu pricep acest lucru elementar. Şi nu doar atât, nu doar că orice gest, chiar şi unul intim, de exemplu felul cum casc, dimineaţa, singur în pat şi în casă, e, inerent, participare la viaţa polis-ului. Atâta am ajuns să accept, dar n-a fost de ajuns. Fiindcă de fapt totul este, conştientizată sau nu, ideologie - aşadar fiecare lucru pe care îl gândesc, îl fac sau mai ales îl spun participă la bipartiţia fundamentală dintre stânga şi dreapta.
Şi cum avem nefericirea de a trăi în capitalism, susţinerea (chiar şi exclusiv prin contrast, luptând împotriva unui personaj nociv) a ideii unui preşedinte "care nu ne minte", "normal" şi "ne-jucător" e, ne asigură CriticAtac, prin vocea lui Florin Poenaru, doar ultima perversitate a dreptei, ascunsă, ca diavolul, în spatele propriei dispariţii. 
Fireşte, dacă lucrul acesta l-ar fi făcut stânga, n-ar mai fi fost nici o problemă. În ce-l priveşte, spre exemplu pe ultimul preşedinte-administrator şi (supr)a-partinic al României (fiindcă acolo unde ai Partid Unic, nu mai putem vorbi despre opţiune), Nicolae Ceauşescu, nu par a mai exista nemulţumiri ale actualei stângi intelectuale - afară de faptul că omul era un idiot naţionalist. Alegerea, prin vot democratic, a unui Klaus Iohannis e o mare păcăleală a dreptei ascunse, o plasă în care poporul a căzut ca vita la tăiere. Prăbuşirea politicului înspre un vis tehnocratic e o catastrofă; trecuta ei cădere în totalitarism ar trebui, însă, înţelegem, tolerată - fiindcă acel regim avea culoarea ideologică potrivită. 

duminică, 2 noiembrie 2014

Cetăţenismul filosofilor expiraţi - sau despre fanfaronada intelectualilor de curte veche

Am încetat să-i mai citesc pe Liiceanu sau Pleşu destul de repede după propria-mi studenţie, pe la mijlocul anilor '90, pe de o parte fiindcă lucrurile cele mai bune şi deştepte pe care aceştia le spuseseră se aflau în cărţi mai vechi (la a căror înălţime, nici ea ameţitoare, ei nu s-au mai ridicat apoi niciodată), şi pe de alta fiindcă până şi generaţia mea, astăzi la rândul ei bătrână, găsea stilul celor doi şi al epigonilor lor (poate cu excepţia lui Patapievici) pur şi simplu plicticos.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a mai existat un motiv, mult mai adânc. În România comunismului târziu, în care foarte puţină filosofie "tare" reuşise să pătrundă, scrierile celor doi, lipsite de o adevărată concurenţă, au putut reprezenta o hrană spirituală motivantă. Fenomenologia confuză şi amestecată cu un culturalism nedeclarat a unui Liiceanu te poate cuceri şi-ţi poate chiar schimba viaţa, câtă vreme n-ai citit nimic din Husserl sau Heidegger. Cine a băut, de sete, toată viaţa din bălţi se poate considera fericit... asta până întâlneşte izvorul.


Au trecut, apoi, mulţi ani în care nu ne-am prea mai gândit la ei, afară de momentele când recunoşteam în Pleşu un ministru al culturii simpatic, bonom, dar bunicel, sau îl înjuram pe Liiceanu pentru preţurile cărţilor de la Humanitas - menţinute, în mod forţat, sus, pentru că, nu-i aşa, cultura "grea" nu era pentru tot sărăntocul. Ne-am obişnuit cu aerele lor de primadonă, cu uşoara scârbă, totuşi condescendentă, cu care ni se ofereau spre vizionare (nouă, plebei) în dialoguri pretenţioase pe la câte o televiziune. Eu unul chiar am crezut la un moment dat că aşa e nasul lui Liiceanu, dispreţuitor de la natură.
Greşeala cea mai mare pe care am făcut-o, însă, şi pe care n-ar trebui să ne-o iertăm e că, în faţa valului de incultură şi grobianism care inunda ţara şi mass-media, i-am iertat pe toţi intelectualii de soiul lor că erau obositori şi nu spuneau nimic cu adevărat important... ne-am zis nouă înşine şi mai ales le-am zis celorlalţi ceva de genul: deh, aşa e cultura, bine că-i avem măcar p-ăştia.

vineri, 19 septembrie 2014

Glonţ naţionalist pe la ureche

Pentru mine, e clar: naţionalism-etnicismul va fi marele pericol în următoarele decenii.
Iar ieri, în Scoţia, viitorului (aşa cum îl văd, aşa cum mi-l doresc, singurul pe care-l pot accepta şi pentru care, vă asigur, voi lupta cu toate mijloacele democratice şi non-violente de care dispun)... viitorului, zic, i-a trecut pe lângă ţeastă, foarte aproape de creier, un glonte din trecut. Obtuz, de fontă, te şi miri că mai zboară aşa ceva zilele astea. Dar tot periculos, pentru un cap fără cască.
Sau cu prea puţină inteligenţă spre a echilibra lipsa, cvasi-totală, de minte a naţionalist-etniciştilor.
Pentru că, în realitate, lucrurile sunt de o simplitate orbitoare: naţionalismul este argumentul celor fără argumente. N-ai reuşit să realizezi nimic în viaţă? şi nu vorbesc despre a aduna, averile nu sunt realizări... ba dimpotrivă. Ar fi trebuit să întreb: N-ai reuşit să le dăruieşti celorlalţi (şi nici măcar ţie) nimic semnificativ? N-ai creat nimic, n-ai ridicat/ lăsat nici un semn vizibil? Ai un sentiment difuz că eşti lipsit/ă de valoare? Ei bine, poţi descoperi atunci o valoare fondatoare, formidabilă, de obicei dăruită direct de Unul Dumnezeu: în vine îţi curge sângele (atât cât se poate de albastru, în lumea altfel corcit-căzută de azi) al Cutărei Naţii.

marți, 2 septembrie 2014

Om de stânga, votez dreapta (De ce este [în] România altfel?)

Am fost oprit, pe stradă, la Cluj, de un tânăr PSD-ist care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o semnătură "pentru stânga". De-demult (şi, vorba aia, sunt "tânăr mânios") nu m-am mai înfuriat aşa tare. Pentru că minciuna cea mai grosolană perpetuată, în România, de toate partidele (pentru că, paradoxal, le convine tuturor) şi mass-media în întregul ei e tocmai asta, că partidul lui Ponta ar reprezenta în vreun fel stânga.