rosia montana

rosia montana

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Ţara arde şi Stânga se piaptănă, sau CaviarAtac

Sau Stânga, sau Nimic 
Totul este politic. Aşa încearcă, de ani de zile, să mă înveţe prietenii mei de stânga, furioşi că nu pricep acest lucru elementar. Şi nu doar atât, nu doar că orice gest, chiar şi unul intim, de exemplu felul cum casc, dimineaţa, singur în pat şi în casă, e, inerent, participare la viaţa polis-ului. Atâta am ajuns să accept, dar n-a fost de ajuns. Fiindcă de fapt totul este, conştientizată sau nu, ideologie - aşadar fiecare lucru pe care îl gândesc, îl fac sau mai ales îl spun participă la bipartiţia fundamentală dintre stânga şi dreapta.
Şi cum avem nefericirea de a trăi în capitalism, susţinerea (chiar şi exclusiv prin contrast, luptând împotriva unui personaj nociv) a ideii unui preşedinte "care nu ne minte", "normal" şi "ne-jucător" e, ne asigură CriticAtac, prin vocea lui Florin Poenaru, doar ultima perversitate a dreptei, ascunsă, ca diavolul, în spatele propriei dispariţii. 
Fireşte, dacă lucrul acesta l-ar fi făcut stânga, n-ar mai fi fost nici o problemă. În ce-l priveşte, spre exemplu pe ultimul preşedinte-administrator şi (supr)a-partinic al României (fiindcă acolo unde ai Partid Unic, nu mai putem vorbi despre opţiune), Nicolae Ceauşescu, nu par a mai exista nemulţumiri ale actualei stângi intelectuale - afară de faptul că omul era un idiot naţionalist. Alegerea, prin vot democratic, a unui Klaus Iohannis e o mare păcăleală a dreptei ascunse, o plasă în care poporul a căzut ca vita la tăiere. Prăbuşirea politicului înspre un vis tehnocratic e o catastrofă; trecuta ei cădere în totalitarism ar trebui, însă, înţelegem, tolerată - fiindcă acel regim avea culoarea ideologică potrivită. 

duminică, 2 noiembrie 2014

Cetăţenismul filosofilor expiraţi - sau despre fanfaronada intelectualilor de curte veche

Am încetat să-i mai citesc pe Liiceanu sau Pleşu destul de repede după propria-mi studenţie, pe la mijlocul anilor '90, pe de o parte fiindcă lucrurile cele mai bune şi deştepte pe care aceştia le spuseseră se aflau în cărţi mai vechi (la a căror înălţime, nici ea ameţitoare, ei nu s-au mai ridicat apoi niciodată), şi pe de alta fiindcă până şi generaţia mea, astăzi la rândul ei bătrână, găsea stilul celor doi şi al epigonilor lor (poate cu excepţia lui Patapievici) pur şi simplu plicticos.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a mai existat un motiv, mult mai adânc. În România comunismului târziu, în care foarte puţină filosofie "tare" reuşise să pătrundă, scrierile celor doi, lipsite de o adevărată concurenţă, au putut reprezenta o hrană spirituală motivantă. Fenomenologia confuză şi amestecată cu un culturalism nedeclarat a unui Liiceanu te poate cuceri şi-ţi poate chiar schimba viaţa, câtă vreme n-ai citit nimic din Husserl sau Heidegger. Cine a băut, de sete, toată viaţa din bălţi se poate considera fericit... asta până întâlneşte izvorul.


Au trecut, apoi, mulţi ani în care nu ne-am prea mai gândit la ei, afară de momentele când recunoşteam în Pleşu un ministru al culturii simpatic, bonom, dar bunicel, sau îl înjuram pe Liiceanu pentru preţurile cărţilor de la Humanitas - menţinute, în mod forţat, sus, pentru că, nu-i aşa, cultura "grea" nu era pentru tot sărăntocul. Ne-am obişnuit cu aerele lor de primadonă, cu uşoara scârbă, totuşi condescendentă, cu care ni se ofereau spre vizionare (nouă, plebei) în dialoguri pretenţioase pe la câte o televiziune. Eu unul chiar am crezut la un moment dat că aşa e nasul lui Liiceanu, dispreţuitor de la natură.
Greşeala cea mai mare pe care am făcut-o, însă, şi pe care n-ar trebui să ne-o iertăm e că, în faţa valului de incultură şi grobianism care inunda ţara şi mass-media, i-am iertat pe toţi intelectualii de soiul lor că erau obositori şi nu spuneau nimic cu adevărat important... ne-am zis nouă înşine şi mai ales le-am zis celorlalţi ceva de genul: deh, aşa e cultura, bine că-i avem măcar p-ăştia.

vineri, 19 septembrie 2014

Glonţ naţionalist pe la ureche

Pentru mine, e clar: naţionalism-etnicismul va fi marele pericol în următoarele decenii.
Iar ieri, în Scoţia, viitorului (aşa cum îl văd, aşa cum mi-l doresc, singurul pe care-l pot accepta şi pentru care, vă asigur, voi lupta cu toate mijloacele democratice şi non-violente de care dispun)... viitorului, zic, i-a trecut pe lângă ţeastă, foarte aproape de creier, un glonte din trecut. Obtuz, de fontă, te şi miri că mai zboară aşa ceva zilele astea. Dar tot periculos, pentru un cap fără cască.
Sau cu prea puţină inteligenţă spre a echilibra lipsa, cvasi-totală, de minte a naţionalist-etniciştilor.
Pentru că, în realitate, lucrurile sunt de o simplitate orbitoare: naţionalismul este argumentul celor fără argumente. N-ai reuşit să realizezi nimic în viaţă? şi nu vorbesc despre a aduna, averile nu sunt realizări... ba dimpotrivă. Ar fi trebuit să întreb: N-ai reuşit să le dăruieşti celorlalţi (şi nici măcar ţie) nimic semnificativ? N-ai creat nimic, n-ai ridicat/ lăsat nici un semn vizibil? Ai un sentiment difuz că eşti lipsit/ă de valoare? Ei bine, poţi descoperi atunci o valoare fondatoare, formidabilă, de obicei dăruită direct de Unul Dumnezeu: în vine îţi curge sângele (atât cât se poate de albastru, în lumea altfel corcit-căzută de azi) al Cutărei Naţii.

marți, 2 septembrie 2014

Om de stânga, votez dreapta (De ce este [în] România altfel?)

Am fost oprit, pe stradă, la Cluj, de un tânăr PSD-ist care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o semnătură "pentru stânga". De-demult (şi, vorba aia, sunt "tânăr mânios") nu m-am mai înfuriat aşa tare. Pentru că minciuna cea mai grosolană perpetuată, în România, de toate partidele (pentru că, paradoxal, le convine tuturor) şi mass-media în întregul ei e tocmai asta, că partidul lui Ponta ar reprezenta în vreun fel stânga.

vineri, 22 august 2014

Femeia gonflată

Prin ea însăşi, Elena Udrea nu-i nimic altceva decât cel mai scurt banc cu blonde.


Din păcate, în România lui Traian Băsescu, această glumă e tristă şi periculoasă. Preşedintele ţine el neapărat să mai facă un rău major, după toate prostiile pe care le-a comis de-a lungul vremii. Şi nu. Nu fac parte dintre cei care susţin că a fost, global, un preşedinte rău. Comparat cu ceilalţi doi a fost, vorba aia, "lux". Spun însă că, dacă ar fi fost mai puţin grobian, mai puţin încăpăţânat (deşi cuvântul bun este 'autist'), mai puţin familist în sensul celui mai dezgustător nepotism, poate şi mai puţin gata-oricând-să-sacrifice-pe-oricine pentru sine... multe mizerii ar fi putut fi evitate. Dar asta e istorie contrafactuală, Băsescu este cine este.
Iar dacă marinelul, acest Domn Goe de 63 de ani, vrea el să tragă semnalul, cine să-l oprească? Fireşte, când ţara va sta locului cutremurată, când unii dintre noi vom năvăli, revoltaţi, în vagon să vedem care a fost idiotul, el şi cu blonda se vor preface că dorm pe geamantan. Iar poporul e uituc; dacă, după ciuma PSD-istă din următorii cinci-zece ani, va mai rămâne o brumă de democraţie şi o cât de mică şansă de revenire (deşi eu unul, o spun fără nici o exagerare şi nici o metaforă, nu cred), tot blonda şi proxenetul ei vor ieşi în arenă strigând 'Ridicăm România'. Şi culmea e că vor fi crezuţi.
Ştiţi care sunt proştii cei mai proşti? Cei care cred că orice aiureală secretată de propria minte, oricât de ineptă, oricât de prost prezentată, îi va fenta cu siguranţă pe ceilalţi... cei care nu-şi dau seama cât de proşti sunt şi, în consecinţă, se prezintă în faţa restului lumii cu prostia nu ascunsă, ci lăbărţată. Desigur, în cazul Elenei Udrea, cuvântul potrivit e: răscăcărată.

miercuri, 30 iulie 2014

Gagaism

Lady Gaga? Scandalos personaj - şi o 'pastilă' de muzică mainstream contemporană pe care am înghiţit-o mai greu decât (pe) oricare alta. Dar dacă tot am ajuns s-o asimilez, iată o declaraţie oficială care-mi va scandaliza prietenii, colegii şi mai ales studenţii: m-am apărat de ea (de Gaga) ca de o molimă, dar am pierdut bătălia. Am devenit un fan.
Mai ales după clipul Applause, singurul despre care voi vorbi mai jos, pe care nu mă sfiesc să îl declar o capodoperă. Desigur, una a kitsch-ului, dar nu materialul cu care lucrezi (şi nici măcar tema pe care o urmăreşti/ ilustrezi) contează, ci ce reuşeşti să faci cu el(e). Şi tot desigur, o capodoperă asumat-minoră, potrivită lumii din care vine şi căreia i se adresează - importantă însă, zic eu, pentru muzica de foarte larg consum, unde arareori mi-a fost dat să văd ceva atât de remarcabil.
Cu foarte mulţi ani în urmă, un bun prieten 'postmodern' şi uneori adversar de idei al meu, Horea Poenar, îmi expunea o idee care atunci mi se păruse inacceptabilă şi pe care (aşa cum fac în cazul lucrurilor care mă deranjează sau măcar mă neliniştesc profund) am ţinut-o minte mereu: de posibilitatea unei artificialităţi atât de exagerată, de construită, de... artificială încât basculează într-o nouă naturaleţe. Era vorba, atunci, în concret, de o cântăreaţă din România pe care eu o găseam dezgustătoare, dar care amicului meu i se părea nu doar plauzibilă ca apariţie, ci chiar un nou model de frumuseţe. Ei bine, ceea ce am refuzat să accept atunci (şi n-am să vă spun numele artistei, ca să nu-mi discreditez prietenul :) ) mă văd nevoit să recunosc acum, în cazul Lady Gaga.

marți, 29 iulie 2014

Despre ticăloşi [cazul Roşia Montana]

Ticăloşia, dragi prieteni, nu e un concept general, un fel de stare eterică plutitoare pe deasupra capetelor noastre şi care se manifestă întâmplător uneori, ca un fel de calamitate naturală. Ticăloşia e un ansamblu de acţiuni concrete, săvârşite de oameni cu nume şi prenume, cu trecerea repetată a liniei subţiri dintre imoralitate şi ilegalitate, acţiuni însoţite, adesea, de sfidare mai mult sau mai puţin vădită, faţă de toţi oamenii de bună credinţă/ toate demersurile lor pentru păstrarea/ reinstaurarea normalităţii.
Dacă eu unul, personal, mi-am părăsit, Slavă Domnului, de câţiva ani deja "turnul de fildeş" de intelectual/ universitar pentru a mă implica într-o cauză civică de mare intensitate, a fost fiindcă în cazul Roşiei Montane (căci, din nefericire, despre ea e vorba - din nou - astăzi) toate limitele pe care le cunoşteam au fost în mod repetat încălcate. Nu sunt, credeţi-mă, un naiv şi n-am trăit pe Lună, ştiu că din păcate sunt zeci, sute de aspecte ale vieţii româneşti unde ticăloşii încearcă să se manifeste; în cazul acestui proiect minier, însă, al companiei care încearcă să-l desfăşoare şi al oamenilor cumpăraţi/ deţinuţi de ea, lucrurile au devenit într-atât de flagrante, încât rezultatul a fost, în cele din urmă, o aproape miraculoasă trezire civică a României în întregul ei. Acesta este sensul în care, în toamna 'fierbinte' a anului trecut, am repetat de poate prea multe ori vorbele extrem de inspirate ale lui Vlad Ioachimescu: "nu noi salvăm Roşia Montană, ci Roşia Montană ne salvează pe noi".
Nu doar că ieşirea în stradă a românilor a fost cea mai masivă şi convingătoare din ultimii mai bine de 20 de ani. Nu doar că ea a provocat ruperea vremelnică a unei coaliţii guvernamentale care, în mod normal, ar fi trebuit să deţină zdrobitor puterea politică pentru o lungă (şi, îmi vine azi să zic, catastrofală) vreme. Ci, lucru mult mai important, cred eu, idealismul acestei mişcări (faptul că nu era pentru pensii şi salarii, nici pentru sprijinirea cutărei sau cutărei forţe politice sau a vreunui politician), entuziasmul ei, calitatea (sub raportul educaţiei şi informării) participanţilor la ea au readus în societatea românească germenii unei sănătăţi care, nu mă indoiesc, va face tot mai mult bine odată cu trecerea timpului.
Da, e adevărat, într-o Românie măcinată de corupţia şi incompetenţa decidenţilor, pătrunsă de putregaiul politicii, de sus în jos, până în inima instituţiilor care ar fi trebuit să rămână civile, spoliată de o... ticăloşie endemică, mişcarea Uniţi Salvăm! a generat şi uriaşe (şi tocmai pentru asta false) speranţe. Ştiu că ţara e plină de oameni dezamăgiţi, fiindcă aşteptau ca membrii acestei mişcări să încerce preluarea puterii şi să declanşeze o asanare imediată a societăţii. Oricât de greu v-ar fi însă să auziţi sau să acceptaţi asta, eu (îi) mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat aşa, fiindcă numai fasciştii, comuniştii şi cei asemenea lor cred că deţin Adevărul absolut, în numele căruia pot impune vreo purificare.

O societate civilă ridicată brusc la putere, fără o creştere cât-de-cât organică, nu e deloc... civilă; ea reprezintă un pericol din multe puncte vedere comparabil cu cel exercitat de actuala oligarhie transpartinică. România nu se poate însănătoşi peste noapte, lucrul acesta (trezirea, luarea în mâini a propriului destin) trebuie, din nefericire pentru suferinţa noastră prea îndelungată, să vină în valuri.
Şi, să nu vă îndoiţi nici o clipă, după cel de la începutul lui 2012 şi cel de la finalul anului trecut, un alt val, mult mai puternic decât ne aşteptăm oricare dintre noi, va veni nu peste mult timp. Odată ce ai învăţat, în stradă, lecţia solidarităţii, odată ce ţi-ai găsit vocea (oricât de timidă la început) şi cauza sau mai degrabă cauzele, convingerile, poziţia cetăţenească, e aproape cu neputinţă să te mai bage cineva în cutia controlului. Pentru societatea civilă şi mişcările civice ale României, pentru o bună bucată de vreme de-aici înainte, the only way is up.
...
Între timp, însă, cum era şi de aşteptat, politicienii de la diverse niveluri, profitând de faptul că (îşi imaginează ei) vigilenţa oamenilor a scăzut, îşi continuă maşinaţiunile. Şi cum am început prin a spune că ticăloşia nu e anonimă, ci are agenţi concreţi, pe care îi putem arăta cu degetul, vă voi da, mai jos, o listă scurtă.