rosia montana

rosia montana

marți, 2 septembrie 2014

Om de stânga, votez dreapta (De ce este [în] România altfel?)

Am fost oprit, pe stradă, la Cluj, de un tânăr PSD-ist care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o semnătură "pentru stânga". De-demult (şi, vorba aia, sunt "tânăr mânios") nu m-am mai înfuriat aşa tare. Pentru că minciuna cea mai grosolană perpetuată, în România, de toate partidele (pentru că, paradoxal, le convine tuturor) şi mass-media în întregul ei e tocmai asta, că partidul lui Ponta ar reprezenta în vreun fel stânga.

vineri, 22 august 2014

Femeia gonflată

Prin ea însăşi, Elena Udrea nu-i nimic altceva decât cel mai scurt banc cu blonde.


Din păcate, în România lui Traian Băsescu, această glumă e tristă şi periculoasă. Preşedintele ţine el neapărat să mai facă un rău major, după toate prostiile pe care le-a comis de-a lungul vremii. Şi nu. Nu fac parte dintre cei care susţin că a fost, global, un preşedinte rău. Comparat cu ceilalţi doi a fost, vorba aia, "lux". Spun însă că, dacă ar fi fost mai puţin grobian, mai puţin încăpăţânat (deşi cuvântul bun este 'autist'), mai puţin familist în sensul celui mai dezgustător nepotism, poate şi mai puţin gata-oricând-să-sacrifice-pe-oricine pentru sine... multe mizerii ar fi putut fi evitate. Dar asta e istorie contrafactuală, Băsescu este cine este.
Iar dacă marinelul, acest Domn Goe de 63 de ani, vrea el să tragă semnalul, cine să-l oprească? Fireşte, când ţara va sta locului cutremurată, când unii dintre noi vom năvăli, revoltaţi, în vagon să vedem care a fost idiotul, el şi cu blonda se vor preface că dorm pe geamantan. Iar poporul e uituc; dacă, după ciuma PSD-istă din următorii cinci-zece ani, va mai rămâne o brumă de democraţie şi o cât de mică şansă de revenire (deşi eu unul, o spun fără nici o exagerare şi nici o metaforă, nu cred), tot blonda şi proxenetul ei vor ieşi în arenă strigând 'Ridicăm România'. Şi culmea e că vor fi crezuţi.
Ştiţi care sunt proştii cei mai proşti? Cei care cred că orice aiureală secretată de propria minte, oricât de ineptă, oricât de prost prezentată, îi va fenta cu siguranţă pe ceilalţi... cei care nu-şi dau seama cât de proşti sunt şi, în consecinţă, se prezintă în faţa restului lumii cu prostia nu ascunsă, ci lăbărţată. Desigur, în cazul Elenei Udrea, cuvântul potrivit e: răscăcărată.

miercuri, 30 iulie 2014

Gagaism

Lady Gaga? Scandalos personaj - şi o 'pastilă' de muzică mainstream contemporană pe care am înghiţit-o mai greu decât (pe) oricare alta. Dar dacă tot am ajuns s-o asimilez, iată o declaraţie oficială care-mi va scandaliza prietenii, colegii şi mai ales studenţii: m-am apărat de ea (de Gaga) ca de o molimă, dar am pierdut bătălia. Am devenit un fan.
Mai ales după clipul Applause, singurul despre care voi vorbi mai jos, pe care nu mă sfiesc să îl declar o capodoperă. Desigur, una a kitsch-ului, dar nu materialul cu care lucrezi (şi nici măcar tema pe care o urmăreşti/ ilustrezi) contează, ci ce reuşeşti să faci cu el(e). Şi tot desigur, o capodoperă asumat-minoră, potrivită lumii din care vine şi căreia i se adresează - importantă însă, zic eu, pentru muzica de foarte larg consum, unde arareori mi-a fost dat să văd ceva atât de remarcabil.
Cu foarte mulţi ani în urmă, un bun prieten 'postmodern' şi uneori adversar de idei al meu, Horea Poenar, îmi expunea o idee care atunci mi se păruse inacceptabilă şi pe care (aşa cum fac în cazul lucrurilor care mă deranjează sau măcar mă neliniştesc profund) am ţinut-o minte mereu: de posibilitatea unei artificialităţi atât de exagerată, de construită, de... artificială încât basculează într-o nouă naturaleţe. Era vorba, atunci, în concret, de o cântăreaţă din România pe care eu o găseam dezgustătoare, dar care amicului meu i se părea nu doar plauzibilă ca apariţie, ci chiar un nou model de frumuseţe. Ei bine, ceea ce am refuzat să accept atunci (şi n-am să vă spun numele artistei, ca să nu-mi discreditez prietenul :) ) mă văd nevoit să recunosc acum, în cazul Lady Gaga.

marți, 29 iulie 2014

Despre ticăloşi [cazul Roşia Montana]

Ticăloşia, dragi prieteni, nu e un concept general, un fel de stare eterică plutitoare pe deasupra capetelor noastre şi care se manifestă întâmplător uneori, ca un fel de calamitate naturală. Ticăloşia e un ansamblu de acţiuni concrete, săvârşite de oameni cu nume şi prenume, cu trecerea repetată a liniei subţiri dintre imoralitate şi ilegalitate, acţiuni însoţite, adesea, de sfidare mai mult sau mai puţin vădită, faţă de toţi oamenii de bună credinţă/ toate demersurile lor pentru păstrarea/ reinstaurarea normalităţii.
Dacă eu unul, personal, mi-am părăsit, Slavă Domnului, de câţiva ani deja "turnul de fildeş" de intelectual/ universitar pentru a mă implica într-o cauză civică de mare intensitate, a fost fiindcă în cazul Roşiei Montane (căci, din nefericire, despre ea e vorba - din nou - astăzi) toate limitele pe care le cunoşteam au fost în mod repetat încălcate. Nu sunt, credeţi-mă, un naiv şi n-am trăit pe Lună, ştiu că din păcate sunt zeci, sute de aspecte ale vieţii româneşti unde ticăloşii încearcă să se manifeste; în cazul acestui proiect minier, însă, al companiei care încearcă să-l desfăşoare şi al oamenilor cumpăraţi/ deţinuţi de ea, lucrurile au devenit într-atât de flagrante, încât rezultatul a fost, în cele din urmă, o aproape miraculoasă trezire civică a României în întregul ei. Acesta este sensul în care, în toamna 'fierbinte' a anului trecut, am repetat de poate prea multe ori vorbele extrem de inspirate ale lui Vlad Ioachimescu: "nu noi salvăm Roşia Montană, ci Roşia Montană ne salvează pe noi".
Nu doar că ieşirea în stradă a românilor a fost cea mai masivă şi convingătoare din ultimii mai bine de 20 de ani. Nu doar că ea a provocat ruperea vremelnică a unei coaliţii guvernamentale care, în mod normal, ar fi trebuit să deţină zdrobitor puterea politică pentru o lungă (şi, îmi vine azi să zic, catastrofală) vreme. Ci, lucru mult mai important, cred eu, idealismul acestei mişcări (faptul că nu era pentru pensii şi salarii, nici pentru sprijinirea cutărei sau cutărei forţe politice sau a vreunui politician), entuziasmul ei, calitatea (sub raportul educaţiei şi informării) participanţilor la ea au readus în societatea românească germenii unei sănătăţi care, nu mă indoiesc, va face tot mai mult bine odată cu trecerea timpului.
Da, e adevărat, într-o Românie măcinată de corupţia şi incompetenţa decidenţilor, pătrunsă de putregaiul politicii, de sus în jos, până în inima instituţiilor care ar fi trebuit să rămână civile, spoliată de o... ticăloşie endemică, mişcarea Uniţi Salvăm! a generat şi uriaşe (şi tocmai pentru asta false) speranţe. Ştiu că ţara e plină de oameni dezamăgiţi, fiindcă aşteptau ca membrii acestei mişcări să încerce preluarea puterii şi să declanşeze o asanare imediată a societăţii. Oricât de greu v-ar fi însă să auziţi sau să acceptaţi asta, eu (îi) mulţumesc lui Dumnezeu că nu s-a întâmplat aşa, fiindcă numai fasciştii, comuniştii şi cei asemenea lor cred că deţin Adevărul absolut, în numele căruia pot impune vreo purificare.

O societate civilă ridicată brusc la putere, fără o creştere cât-de-cât organică, nu e deloc... civilă; ea reprezintă un pericol din multe puncte vedere comparabil cu cel exercitat de actuala oligarhie transpartinică. România nu se poate însănătoşi peste noapte, lucrul acesta (trezirea, luarea în mâini a propriului destin) trebuie, din nefericire pentru suferinţa noastră prea îndelungată, să vină în valuri.
Şi, să nu vă îndoiţi nici o clipă, după cel de la începutul lui 2012 şi cel de la finalul anului trecut, un alt val, mult mai puternic decât ne aşteptăm oricare dintre noi, va veni nu peste mult timp. Odată ce ai învăţat, în stradă, lecţia solidarităţii, odată ce ţi-ai găsit vocea (oricât de timidă la început) şi cauza sau mai degrabă cauzele, convingerile, poziţia cetăţenească, e aproape cu neputinţă să te mai bage cineva în cutia controlului. Pentru societatea civilă şi mişcările civice ale României, pentru o bună bucată de vreme de-aici înainte, the only way is up.
...
Între timp, însă, cum era şi de aşteptat, politicienii de la diverse niveluri, profitând de faptul că (îşi imaginează ei) vigilenţa oamenilor a scăzut, îşi continuă maşinaţiunile. Şi cum am început prin a spune că ticăloşia nu e anonimă, ci are agenţi concreţi, pe care îi putem arăta cu degetul, vă voi da, mai jos, o listă scurtă.

luni, 30 iunie 2014

Semnificaţiile unei remize

Vreau să încep prin a contracara o tactică pe care, încercând să ne contacteze 'în privat', oamenii de PR ai Amprenta Advertising au folosit-o: cea de a sugera că n-a fost niciodată vorba de panouri de 4 metri înălţime, care să limiteze vizibilitatea în Piaţa Unirii. Că nu s-au dat niciodată declaraţii în acest sens, că presa interpretează greşit sau tendenţios... în fine. După ştiinţa mea, toţi cei care ne exprimaserăm public nemulţumirea şi care au fost convocaţi (mai mult sau mai puţin energic) la o cafea am refuzat. Personal, am precizat că, din punctul meu de vedere, toată tensiunea se poate dizolva dacă împrejmuirea va fi făcută în aşa fel încât să nu îngrădească vederea - dar fiecare cetăţean va judeca după propriile convingeri încălcarea (sau nu) a caracterului public al Pieţei.
Pentru conformitate, însă, ca să nu credeţi că totul a fost iluzia unor isterici, iată câteva link-uri unde cine mai are chef acum poate găsi informaţia de la care a plecat totul: 1.2.3.4.5.  [primele patru sunt anterioare ultimului meu text de aici şi înfiinţării paginii de Facebook; numărul 5 e recent, dar poate indica faptul că Amprenta nu a dezminţit niciodată oficial  'treaba' cu zidul - iar dacă vă puneţi câteva clipe în situaţia plătitorilor de bilet, veţi înţelege şi de ce.]
Cum stau lucrurile azi, din câte mi-am dat eu seama pe la 7 fără ceva a.m. (cred că sunt ani de zile de când nu m-am trezit, sau mă rog, n-am ieşit aşa devreme)? 
Partea bună e că s-a renunţat la ideea care ne scandalizase pe toţi: gardul e făcut în aşa fel, încât nu împiedică o destul de bună vizibilitate. Partea în continuare proastă (şi foarte enervantă), despre care putem discuta dacă şi cum o contracarăm, e că orice acces al cetăţenilor 'neplătitori' în piaţă e încă de pe-acum imposibil.

sâmbătă, 21 iunie 2014

Cultura de după gard [deschidere de ciclu: Cluj, capitală europeană]

[update şi disclaimer: se pare că am făcut o confuzie importantă, pentru care îmi cer scuze oficial, identificând ceva mai jos 'foştii' Tineri Mânioşi cu actualul Colectiv A. Precizez, în urma informaţiilor pe care tocmai le-am primit, că 1. dacă unii membri ai Colectiv A au protestat la Tiff, au făcut-o în nume personal şi câtuşi de puţin ca reprezentanţi ai acestei organizaţii şi 2. că, atunci, când am vrut să numesc grupul care astăzi îi reuneşte pe cei mai mulţi dintre Tinerii Mânioşi din 2012-13, ar fi trebuit să spun Comunitatea @-casă. Mea culpa!]

[adresa evenimentului de protest unde vă rog să faceţi propuneri de acţiune, să vă anunţaţi, eventual, prezenţa etc.: https://www.facebook.com/events/554358574670111/]
Dacă lucrurile rămân aşa cum sunt anunţate azi, atunci luni, 30 iunie 2014, se va petrece în Cluj un lucru care deocamdată mi se pare incredibil şi care va constitui un precedent extrem de periculos: o firmă privată va construi, în Piaţa Unirii, cel mai important spaţiu public al Clujlui, un gard/ zid de 4 metri înălţime, pentru a împiedica accesul neplătitorilor/ vizibilitatea unui eveniment şi el privat. În opinia mea, acesta este un demers inacceptabil şi voi face/ vă invit să găsim modalităţi de a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l preîntâmpina, iar în cazul în care totuşi va avea loc, a-l denunţa asigurându-ne că n-o să se mai repete.

sâmbătă, 14 iunie 2014

Muzica şi timpul

(se dedică, entuizast şi dureros, 
omului în general, dar mai ales unui om anume, 
fabulosului, pentru mine, artist 
care a fost Michael Jackson)

[precizare preliminară importantă: acest text ar trebui citit în vreme ce ascultaţi piesele de la 'capătul' următorului link: http://www.dizsoundz.com/michael-jackson-xscape-album/ ]

Nimic nu ne poate vorbi mai clar, dacă ştim să fim atenţi, despre natura temporală a omului şi, mai cu seamă, despre cea umană a timpului - decât muzica. 

Cum unii dintre voi ştiţi, fac parte dintre cei care consideră că timpul nu există în natura inanimată, ci doar în cea vie, şi mai cu seamă pentru oameni. Ştiu, ideea aceasta poate părea ciudată - însă doar la o primă privire, pe care nu mă voi feri să o acuz, în măsura în care mă consider şi mă afirm (ca) om de ştiinţă, de naivitate. Fiindcă, din fericire, nu e vorba de vreo nebunie pe care aş susţine-o singur, 'de capul meu' - ci de o idee care a crescut, cel puţin în gândirea occientală, de-a lungul unei linii de minţi şi scrieri atât fascinante, ci şi prestigioase, dintre ai cărei reprezentanţi i-aş pomeni acum şi aici, la repezeală, doar pe Sfântul Augustin sau Henri Bergson.

Timp este doar acolo unde amintire, atenţie şi stare-de-aşteptare sunt - afirma primul, pentru care cele trei dimensiuni ale timpului nu sunt co-substanţiale şi cu atât mai puţin co-lineare. Viitorul, înţelegem după lectura Cărţii a XI-a a Confesiunilor, nu are cum să e transforme vreodată în prezent, sau acesta din urmă în trecut - fiindcă nu e pare a fi vorba, aşa cum eram obişnuiţi să gândim, despre un fenomen unic al universului fizic, ci, mai degrabă, despre trei domenii calitativ diferite (insist: diferenţă nu de grad, ci de gen sau esenţă) ale sufletului: nihil esse aliud tempus quam distentionem: sed cuius rei, nescio, et mirum, si non ipsius animi.