(În locul lui) Ilie ai fi putut fi tu

Unii, cel puţin uneori, ne închidem în faţa lumii, pe care o simţim prea urâtă sau nedreaptă sau chiar agresivă. Nu neapărat în noi înşine (deşi există şi varianta asta, cu un capăt adesea depresiv): ne închidem în familie, între prieteni, foarte adesea în propria profesie, muncind până la epuizare (şi) ca să uităm de rest.

Alţii (sau chiar aceiaşi) ne aruncăm din când în când înspre şi în lume, cu sentimentul (doar parţial iluzoriu) că putem şi chiar trebuie, adică "avem datoria" să schimbăm ceva.

Tot ce am scris în alineatele de mai sus e de o banalitate aproape insultătoare, sunt lucruri pe care le ştii, parcă, dintotdeauna, tot aşa cum, spre deosebire de mine, care acum scriu simple cuvinte aruncate, întrucâtva în neant, în risc (pentru că nu te cunosc personal), tu ştii/ simţi/ girezi echilibrul tău unic, formula ta nu magică, dar cu adevărat vitală, de balans între ascunderea de (sau în) sine şi ieşirea, de la discretă la intempestivă, în lume.

Ilie Gâzea, am putea spune, dacă am gândi rece şi cinic, a greşit acest balans. Omul avea antecedente medicale grave, n-ar fi trebuit să se avânte. Dacă ştia dinainte în ce se bagă, cu siguranţă nu s-ar fi dus acolo. Technically speaking, nu Statul, represiunea sau jandarmii l-au ucis.

Nu ştiu tu ce crezi, nu te cunosc personal. Eu, unul, pot (cu un mare efort, dar pot) accepta ideile de mai sus. Mai ales dacă am avea un sistem de justiţie cu procese bazate pe juraţi şi ar trebui să condamn (nu pentru abuz în serviciu sau agresiune fizică, ci, efectiv, pentru omor din culpă) o persoană anume, fie ea şi identificată drept cea care l-a stropit cu gaz pe Ilie Gâzea, nu cred că aş accepta că există o legătură de cauzalitate directă între acest gest (în el însuşi culpabil, inacceptabil, pe care sper că tu sau eu nu l-am face niciodată, asupra nimănui) şi moartea protestatarului.

Deja, moartea lui Ilie Gâzea a fost, zice propaganda statului represiv, retorizată, manipulată de către noi (#rezist -enţii) pentru a-i învinovăţi suplimentar pe jandarmi, pentru a creşte ura şi dezbinarea. Situaţia e întrucâtva paradoxală şi ne arată ambelor tabere că uneori destinul e la modul cel mai efectiv şi dureros ironic: noi am fost gazaţi şi apoi bătuţi fiindcă jandarmilor li se spusese că a murit cineva (jandarmeriţa Ştefania); la mai bine de o săptămână de la evenimente, moare cu adevărat cineva "din tabăra noastră", şi e greu, ce vorbesc? e de fapt imposibil să gândim lucrul ăsta "la rece" şi să oprim sentimentele, furia care ne urcă din rărunchi, rezonantă, în creier.

Şi nici n-ar fi corect faţă de Ilie Gâzea să gândim (cum am încercat să/ m-am prefăcut că fac mai sus) în termeni strict obiectivi. După cum nu e extrem de corect nici să-i aruncăm moartea în extrema cealaltă, făcând din el un erou absolut. Nu de alta, dar urcarea pe un piedestal, chiar dacă pare un act eminamente pozitiv, îi răpeşte oricărui om umanitatea, plauzibilitatea.

Şi riscăm să uităm ceea ce scriam în titlu: că în locul lui ar fi putut fi unul dintre noi.

Nu cred că eroii Revoluţiei din decembrie 1989 au plecat de acasă ştiind că vor fi împuşcaţi... rectific: cred, pe de o parte, că nu-şi puteau imagina această enormitate nici măcar cu câteva secunde înainte ca soldaţii chiar să deschidă focul, şi pe de altă parte că, odată văzându-şi prietenii împuşcaţi, chiar dacă iniţial au fugit ca să scape de moarte, măcar unii s-au ridicat iar, gândind... mai mult, simţind în toată fiinţa, cu o coerenţă internă (exaltată) pe care arareori o atingem în viaţă, că dacă lumea a ajuns să arate în halul ăsta, dacă oamenii au ajuns să se comporte aşa, dacă Puterea a ajuns atât de întunecat şi negativ-puternică, poate că nu mai merită îndurat/ trăit, poate că se cuvine "să ne dăm viaţa".

Oribilă, dar atât de adecvată expresie: "să-ţi dai viaţa". Nu să-ţi doreşti moartea (cine e atât de nebun?), nici măcar s-o accepţi, dar, cu siguranţă, întotdeauna cu o doză mai mică sau mai mare de inconştienţă, să-ţi pui viaţa, să te pui pe tine pe-o tavă şi să te oferi lumii. Iar dacă lumea te ucide, să fie un semn pentru ceilalţi că ea, lumea, trebuie schimbată.

Închei imediat, ca de obicei am scris prea mult (dar, cred că-ţi dai seama de asta, trebuie să mă eliberez şi eu, cumva, de tensiune, de perplexitatea încrâncenată, de ură. Da, de inevitabila ură.) - dar vreau să-ţi reamintesc încă un clişeu, unul care nouă, românilor, ne e atât de cunoscut încât, cel mai adesea, îl putem cita doar ironic, în răspăr. Nu şi acum: "... c-o moarte toţi suntem datori/ .../ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câine-nlănţuit."

Fireşte, Coşbuc aparţine altei epoci, noi, azi, am spune, mai degrabă un simplu fuck it, fuck you, îmi bag pula, întâmplă-se ce s-o întâmpla, muie PSD -  lucruri mult mai puţin glorioase, ba chiar lipsite de respectabilitate, dacă, în spatele lor, n-ar fi viaţa noastră în joc.

Eu cred că Ilie Gâzea a fost foarte aproape de ceea ce în viaţa reală, neîmpodobită cu literatură (sau, mai nou, cu... film) se numeşte "un erou". Şi cred că aspectul cel mai important (oribilă expresie!) al întregii întâmplări e că el, Ilie, nu e foarte departe de niciunul dintre noi. Da, probabil, în majoritate zdrobitoare, suntem mult mai sănătoşi fizic; au fost zeci de mii de alţi oameni acolo şi, slavă Domnului, chiar dacă unii au suferit îngrozitor, nimeni altcineva n-a murit.

Dar, pe bune, în mijlocul evenimentelor, cine stă să se mai gândească dacă starea de sănătate sau alte "date" personale îi permit să fie acolo/ să facă lucrurile pe care le face/ să se expună la pericolele inerente situaţiei?

Mă doare inima pentru Ilie, şi toată mintea mi-e varză în faţa acestei enormităţi. Dar mai ales simţul moral, atât cât şi aşa cum îl am, îmi spune că, dincolo de datele strict empirice (gândiţi-vă la absurditatea întrebării: cât la sută dintre cauzele morţii se datorează în mod direct acţiunii jandarmilor?), ceea ce trebuie să înţelegem e că, pierzând un camarad pe un câmp de luptă, tot ce avem de făcut e să-i luăm steagul şi să mergem mai departe.

Cu o necesară doză de inconştienţă, ba chiar de nepăsare.

Odihneşte-te în pace, Ilie, frate pe care nu l-am cunoscut/ îmbrăţişat, direct, niciodată. Îţi mulţumesc pentru dăruirea/ inconştienţa de a fi fost tu în locul meu sau al vreunui om mai apropiat.

De data asta.