România capitonată ("scrisoare deschisă" către prietenii protestatari)

Banalitate

Luată în sine, întâmplarea de la care pleacă acest text nu are nimic excepţional (pentru mai fiecare dintre prietenii mei activişti a devenit, din păcate, o obişnuinţă): am fost amendat cu 1200 lei pentru motivele pe care le transcriu (din procesul-verbal) mai jos:

"D-l Dumitru-Cornel Vîlcu [+ date personale] a săvârşit următoarele: în urma organizării pe reţeaua de socializare Facebook, între orele 18:20 - 20:20 [în data de 21 octombrie a.c., n.m.] a participat şi coordonat o manifestare de protest sub denumirea "Strada e a noastră", manifestare la care au participat cca 60 de persoane adunate în partea stângă, privită din faţă, a statui (sic!)  lui Matei Corvin. Această manifestare nu a fost declarată sau înregistrată la instituţiile abilitate."

Cum lucrurile acestea au fost deja relatate în presă, nu mai zăbovesc asupra faptelor; insist doar asupra faptului că, da, legea penalizează într-adevăr organizarea de adunări publice nedeclarate, doar că event-ul cu pricina tocmai că a fost formulat/ asumat de către mine nu ca o manifestaţie publică, ci ca un act personal de protest.

[update: Pentru cei care încă nu au citit-o, iată descrierea (preluată de pe Facebook) a evenimentului din 21 octombrie - reluată, azi, în Parlamentul României de către senatorul clujean USR, Mihai Goţiu.]

Laşitate şi servilism

Mă supără, cum am declarat deja, în primul rând faptul că la momentul desfăşurării "adunării", reprezentanţii jandarmilor nu mi-au spus nimic. E adevărat că legea 60 nu-i obligă să discute cu organizatorii. Doar în cazul participării la protestul "altcuiva", e nevoie să ţi se ceară explicit să părăseşti locul şi să refuzi pentru a putea fi sancţionat; cel identificat drept organizator, însă, poate fi tras la răspundere şi fără vreo avertizare la faţa locului.

A nu avea, însă, curajul de a-i spune în faţă unui cetăţean că (în opinia ta, ca reprezentant al unei instituţii "de forţă") încalcă legea şi a redacta ascuns într-un birou actul de sancţionare... asta spune mult, mult despre Jandarmeria locală. Şi nu, nu aş fi fost mai mulţumit dacă, aidoma colegilor lor mai "vajnici" din (sau aduşi de Carmen Dan în) capitală, oamenii aceştia ar fi adăugat nişte agresivitate la modul lor de comportament. Sau, mai ştii? Când, ca în 10 august, apar gazele, tunurile de apă şi pulanele măcar vede orice om cu ochi (oneşti) cum stă treaba - vezi menţionarea, firească, a evenimentelor în proiectul rezoluţiei privitoare la România a Parlamentului European.

Fapt este că dintotdeauna m-a deranjat mai puţin o confruntare deschisă, chiar publică, în care fiecare vine cu argumentele lui, decât acest tip de comportament "cu mânuşi" - a se citi: disimulant.

 

De ce n-am "declarat" adunarea?

Cunosc legea - chiar în amănunt, de destul de mult timp - deci nu a fost, în niciun caz, din neştiinţă. Motivele mele (vor decide judecătorii, la diferite nivele, naţionale sau nu, privitor la validitatea şi valoarea lor) sunt, în principal, următoarele trei:

1. În spiritul ei, această lege doreşte să faciliteze dreptul la manifestare publică al cetăţenilor; ea începe (şi, deloc întâmplător, acesta a fost primul lucru exclus atunci când vechiul USL voia modificarea textului) citând articolul constituţional referitor la libera exprimare. Cât despre declararea adunării, înţelegerea mea este că ea ar fi trebuit să-l ajute pe protestatar/ organizator: tocmai pentru ca oricine să-şi poată face vocea auzită în spaţiul public, autorităţile, odată prevenite/ notificate, fac demersurile necesare pentru, în primul rând, protejarea protestatarilor de "restul" lumii.

2. În realitate, însă, prevederea referitoare la declarare a fost de cele mai multe ori folosită de către autorităţi pentru a bloca protestele. Au fost primari care pur şi simplu au interzis manifestaţiile; alţii (inclusiv Emil Boc şi oamenii lui, la Cluj, când cu marşurile LGBT, dar nu şi cu... contramanifestaţiile Noii Drepte, întotdeauna "aprobate" în centru) le-au mutat în zone greu accesibile sau cu vizibilitate publică foarte redusă; în fine, de cele mai multe ori, prin negocierea dintre organizatori şi poliţie, Jandarmerie etc., "mişcările" manifestanţilor au fost mult restrânse faţă de planul iniţial. E drept, aici şi protestatarii/ organizatorii greşesc uneori - atunci când nu încearcă să beneficieze la maximum de faptul că doar pentru motive foarte concrete şi serioase li se poate interzice manifestaţia.

(Personal, împreună cu prietenul Raul Cristian Mureşan, am notificat o singură dată un marş - 14 noiembrie 2014, înainte de turul doi al prezidenţialelor Iohannis vs. Ponta, manifestaţie destul de mediatizată la momentul cu pricina datorită excelentului clip "This is Cluj!" realizat de către Daniel Tăpuleasa. Or, cu acel prilej, "tactica" noastră a fost să refuzăm orice modificare sau negociere a traseului etc., lăsând autorităţii locale doar posibilităţile de a-l accepta ca atare sau de a-l interzice complet. Prin urmare, într-un oraş condus de un primar PNL, lucrurile s-au desfăşurat "ca la carte", adică exact aşa cum ar trebui să se întâmple de fiecare dată, dacă spiritul legii n-ar fi pur şi simplu întors pe dos prin voinţa puterii, locale sau centrale, de a limita manifestaţia şi consecinţele sale.)

3. Cele de mai sus fiind zise, mi se pare, în continuare, absurd să ceri încuviinţarea autorităţilor pentru a te putea exprima (eminamente, ba chiar exclusiv-amente paşnic!) în spaţiul public. Au fost ocazii în care am profitat de exceptarea de la regula declarării a manifestărilor culturale (zidind cu cărţi poarta unui sediu de partid sau cântând o "serenadă" de protest în faţa Poliţiei din Cluj). Iar în situaţiile de furie care chiar au dus la manifestări spontane (vezi noaptea de după Ordonanţa 13), s-a folosit, cum era şi firesc, absenţa oricărei necesităţi de declarare din textul legal.

În fine, în acest ultim caz, despre care scriu acum, am considerat şi definit (fără nici o nuanţă de glumă sau "joacă" de-a conceptele) întregul eveniment ca pe o asumare individual-personală a fiecărui potenţial participant.

Camera de vată

Descurajarea exprimării în spaţiul public reprezintă, în România, regula (dacă nu cumva avem de-a face chiar cu o cutumă comunitară: gândiţi-vă ce se întâmplă cu orice om din orice instituţie care semnalează neregulile din interiorul "colectivului", cum e el marginalizat nu doar de către conducere, ci şi de către mulţi colegi). Sentimentul (cu cât mai puternic, cu atât mai bine) pe care vor autorităţile să i-l inducă fiecăruia dintre noi e că este, dacă nu chiar singur, măcar - radical! - minoritar. Iar într-o ţară în care puţini diferenţiază democraţia de dictatura majorităţii, faptul acesta, de a fi în orice sens minoritar trebuie penalizat din oficiu, darămite dacă ţi se mai şi năzare că ai/ trebuie să ţi se respecte nişte drepturi.

Fireşte că mă simt, pentru moment, şi descurajat, şi formidabil de obosit. Dar, pe de o parte, nu sunt căţelul lui Pavlov şi înţeleg foarte bine cum stă toată treaba; pe de altă parte, orice retragere dintr-o bătălie e un îndemn la, sau o accentuare a depresiei; norocul meu, acum, e că în justiţie lucrurile se vor mişca foarte lent şi întrucâtva mecanic.

Nu cred că există activist, oengist, om care a ieşit în stradă pentru un motiv sau altul în această ţară care să nu se fi simţit, câteodată, ca un nebun închis între ziduri moi, dar de nestrăbătut. Există, însă, zic eu, de fiecare dată, în mijlocul 'căderii' de moment sau de perioadă, luciditatea. Şi, deloc de dispreţuit, la finalul fiecărei prăbuşiri, demnitatea-furie.

Luciditatea îmi spune că oricine se complace în camera capitonată se va trezi, într-o zi, în cămaşă de forţă, pentru că fiecare retragere a noastră din spaţiul public e un prilej pentru autorităţi să-l ocupe, închidă, desfiinţeze.

Furia îmi spune că fiecare dintre noi se poate ridica, mai întâi în patru labe, încăpăţânat şi surd ca un bou, pe urmă în picioare, pe urmă cu pumnul sus. Nu ca să lovească, niciodată pentru asta - ci ca să însoţească (într-un sens cu totul opus celui cu care, copii, ridicam mânuţa ca să ne lase "tovarăşa" să vorbim) glasul.

Vocile, vocea

Ştiu şi că, de fapt, lucrul de care suferim cel mai drastic cu toţii e că, deşi în jurul nostru lucrurile stau mai rău ca oricând, nu mai suntem în stradă "cu sutele de mii". Ca să reiau o metaforă a aceluiaşi Raul Mureşan, suntem ca broasca pusă în apă rece şi până la urmă fiartă: înecaţi în pericol, nu-l mai simţim destul de acut ca să reacţionăm vital şi eficient.

Dar, zic eu, însăşi impresia asta - generată, parţial, şi de "succesul" (de public a.k.a. participare) al unora dintre protestele noastre - că doar în mijlocul unei mari mulţimi poţi căpăta cu adevărat glas... impresia asta, zic, e complet greşită. Or, alăturarea la o cauză dinainte câştigată îţi poate da, cel mult, satisfacţii de mic dictator; doar cauzele pe care le credem concomitent juste şi aproape (sau aparent) pierdute merită, cu adevărat, implicarea şi energia noastră.

Amintiţi-vă: cu toţii am început, vorba aia, grassroots. Ar trebui să ne aducem aminte de toate situaţiile când jandarmii, fără să fie mulţi, erau totuşi mai numeroşi decât noi - şi lucrul ăsta nu ne deranja, pur şi simplu fiindcă eram concentraţi asupra problemei "de rezolvat" sau măcar de pus în discuţie. Credeţi că eram doar naivi, sau - dimpotrivă - conectaţi mai bine la noi înşine şi ceea ce (da, uneori împotriva sau măcar spre deosebire de alţii, indiferent cât de puternici) crede(a)m?

Piaţa publică nu e piaţă doar atunci când e umplută până la refuz cu cetăţeni furioşi. Piaţa publică rămâne piaţă până când ultimii, poate chiar ultimul dintre noi renunţă să apere, să reclame, să recâştige caracterul ei deschis.

Eu unul o să dorm vreo două zile, la nevoie (sper să nu, dar) o să mănânc câteva găleţi de îngheţată, apoi o să ies iar.

(Sper să) ne vedem acolo.