Anul 101, duminica "dintâi"

Dumnezeu, constatând la-nceputul zilei a şaptea că făcuse (firesc, dată fiindu-I atotputernicia) lucrurile bine, s-a odihnit. De-aici pornind, pentru naţiuni cum e a noastră, ziua liberă le urmează pe cele de corvoadă; alţii, tot tradiţional, au preferat să considere că duminica Domnului e prima zi a lumii şi, în consecinţă, îşi gândesc săptămâna începând cu odihna sau (ceea ce e mult mai important) cu un pic de meditaţie-planificare.

Oricum ar fi, anul nostru 101 începe oficial azi, iar azi e duminică. Agitaţia (fie ea şi prilejuită de o altă zi liberă, "naţională") s-a mai potolit, avem cu siguranţă vremea +, eventual, dispoziţia să gândim înapoi şi-nainte.

Normalitate

În ce priveşte prima direcţie, înspre secolul care, iată, s-a "pecetluit" ieri, nu vreau să adaug prea mult la uriaşa conversaţie deja întinsă pe mai tot anul 2018 - pe alocuri festivistă, pe alocuri întristată (mai ales uitându-ne la "vremurile" de azi), prea des mincinos-populist-naţionalist-antieuropeană (chiar ieri, la Cluj, mitropolitul Andreicuţ a ţinut o minune de discurs ultraconservator, în care, ce-i drept, numea simpatia faţă de valorile occidentale "internaţionalism mai periculos decât comunismul"), uneori însă lucidă, fără a fi lipsită de căldură şi înţelegere umană.

Nu vreau să adaug mult, ziceam: postez, doar, imaginea unuia dintre bannerele pe care le-am afişat, ieri, la Cluj, vizavi de tribuna oficialităţilor, la defilarea de 1 Decembrie:

Ei bine, lucrul care ne-a mirat şi pe noi (mai ales luând în considerare ultimele abuzuri ale jandarmilor) a fost că aceste foarte mari şi foarte vizibile mesaje de protest nu doar că nu au fost cenzurate de autorităţi, ci la un moment dat a avut loc, chiar, o scenă, vorba aia, de povestit copiilor: unui bătrânel agitat care chemase poliţia să îndepărteze bannerele i s-a cerut să se legitimeze el însuşi, cu precizarea că (ele neconţinând nimic obscen) mesajele cu pricina au tot dreptul să se găsească în spaţiul public. Iar la replica lui, extrem de iritată, că "nu e posibil aşa ceva de Ziua Naţională!) a fost întrebat dacă a auzit vreodată de libertatea de expresie.

Şi nu doar atât. Din ce îmi spun prietenii, după acest incident poliţiştii au rămas în preajma bannerelor, ca la nevoie să-i apere pe purtători de alte incidente/ agresiuni.

"Mda, da, sunteţi mai cu moţ, Clujul e altfel", vor avea unii tendinţa să spună. Şi da, dacă discutăm în nuanţe, trebuie acceptat că stăm un pic mai bine decât restul ţării. Însă altele două ar trebui să fie, în opinia mea, lucrurile subliniate: 1. că lucrul care s-a petrecut ieri aici reprezintă, tocmai, normalitatea, firescul cel mai firesc (să nu existe unanimitate, să fie şi protestatari, şi cetăţeni într-atât de pătrunşi de solemnitatea zilei încât să-i înjure sincer, iar autorităţile să nu facă nimic altceva decât să le asigure tuturor spaţiul de exprimare şi să prevină conflictul fizic direct); 2. că, dincolo de apartenenţa primarului Clujului şi la grupul oamenilor politici cu ceva (pe alocuri, mult) mai multă minte decât media şi, mai ales, la un partid (PNL) care se declară în opoziţie, starea asta de lucruri, relativa noastră libertate de expresie s-a obţinut prin presiuni continue din partea societăţii civile, care a devenit un fel de inamic pe care ţi-l ţii aproape, fiindcă dacă încerci să-l îndepărtezi iese mult, mult mai rău.

Anormalitate

Pe de altă parte, dacă ne scoatem un pic din vâltoarea evenimentelor şi ne uităm 'la rece', probabil că va trebui să spunem: am ajuns în locul extrem de riscant (şi, oricum am lua-o, decisiv) în care impostura s-a instalat la butoane, în care minciuna sfruntată devine adevăr oficial (spre a da un exemplu doar: 10 august a fost o tentativă de lovitură de stat, jandarmii care s-au sacrificat apărând democraţia trebuie premiaţi/ avansaţi în grad sau funcţie etc.), în care lucruri pur şi simplu de neimaginat acum câţiva ani fac parte, destul de liniştit, dintr-un trecut acceptat ca atare.

E ca şi când, supus unei agresiuni continue până la intrarea într-o criză vitală, organismul nostru social (şi, din păcate, în multe momente, "organismele" noastre psiho-emoţionale individuale) ar fi intrat în stază, blocând şi percepţia grozăviilor care ni se întâmplă, şi reacţia la ele. Există, n-are niciun rost să ne ascundem după deget, un nivel ridicat de perplexitate şi/ sau chiar descurajare, vecină cu depresia, în România actuală - văzută mai degrabă decât ca ansamblu al românilor, decât ca teritoriu.

Şi da, întrebarea interioară a celor mai mulţi dintre noi, nu arareori pusă şi explicit în discuţiile noastre, e dacă vom mai fi în stare să "snap out of this" şi care ar putea, la gradul nostru de desensibilizare, să fie declanşatorul. Spre a da, iarăşi, doar cel mai notoriu exemplu: o amnistie-graţiere ne-ar trezi, sau ar fi doar piciorul în dos care să ne arunce definitiv în propria disperare-prăpastie?

Or, fapt e că nu ştim, fapt e că, în ambele sensuri, toate calculele noastre privitor la psihologia mulţimii din care facem parte s-au dovedit aşa de des greşite, încât, deşi e dezamăgitor, probabil că lucrul cel mai bun de făcut în această strictă privinţă (când? cum? asta dacă...) e să aşteptăm viaţa să se întâmple. NU cu resemnare, ci pregătindu-ne să acţionăm ca să se întâmple lucrurile şi când se vor întâmpla, cu atât cât vom putea noi la momentul şi în circumstanţele respective.

Insule critice

În ce priveşte viitorul (cel care, cred eu, ar trebui să ne intereseze de departe prioritar, de-acum, din duminica 'postcentenară' înainte), şi despre acesta am încercat să spunem câte ceva, tot la Cluj:

Tocmai în faţa discursurilor de tipul celui, mai sus-pomenit, al mitropolitului Andreicuţ, cred că ce putem cu adevărat face e să ne acceptăm/ "îmbrăţişăm" insularizarea. Ieri, cu siguranţă, masa mare de spectatori prezenţi la defilare a fost întrucâtva deranjată de bannerele noastre disonante - nu neapărat că n-ar fi fost de acord cu mesajul, dar fiindcă, vorba aia, le stricam zen-ul într-o zi când şi-ar fi dorit să fie, fără zgârieturi pe retina minţii/ sufletului, fericiţi.

Nu ne-a dat, totuşi, nimeni în cap. Dina şi cu mine, de exemplu, care purtam sloganul pro-european de mai sus am avut doar de suportat nişte reproşuri, câteva insulte, am fost făcuţi nepatrioţi, iar mie despre #rezist un domn mi-a spus că e o mişcare de c***t (i-am răspuns că da, înţeleg pe deplin punctul lui personal de vedere şi să se pregătească să ne înghită în cantităţi tot mai mari pe viitor). Prietenii care au purtat celelalte bannere, evident mai agresive, şi-au auzit lucruri mult mai dure.

Dar masa spectatoare nu e masă critică, iar revoluţiile, mici sau mari, nu se fac cu majorităţi. Am descoperit cu toţii, cu mai mică sau mai mare (la mine a fost mare) stupefacţie, că democraţia nu e un bun câştigat definitiv - dimpotrivă, ea poate fi furată mai lent sau mai iute dacă nu eşti atent şi... (într-un sens neviolent, ba chiar care acceptă calitatea de victimă a violenţei) bătăuş.

Trebuie să fim, câte unul, câte doi, câte zece, o sută, insule vizibile şi deschise ale criticii la adresa a tot ce nu ne place în societate. Trebuie să lucrăm mereu la 'deşteptarea' (a propos de imnul naţional, a) unor potenţiale mase critice, preocupându-ne destul de puţin (afară de momentele votului şi afară, mai ales, de construirea reală a unor politici sociale echitabile) de masa somnambulică.

Nu e treaba noastră, ci (oricât de regretabil ar fi) a... istoriei să decidă dacă suntem doar spin în ceafa Puterii, sau de-a dreptul topor în creştetul ei. Iar în ultima vreme ne-a făcut foarte mult rău tocmai renunţarea la prima postură, fiindcă n-o mai puteam ocupa pe-a doua. Or, probabil că singura noastră grijă trebuia să fie să rămânem lemn tare şi ascuţime tăioasă.

Cum recăpătăm speranţa? Nu pot da sfaturi generale, dar eu am azi o febră musculară absolut înspăimântătoare de la pictatul manual de bannere, până la 2 noaptea, în vederea participării (cum spuneam mai sus: critice) la sărbătoarea României. Şi, dincolo de faptul că şonticăiesc prin casă mai ceva ca un zombi dezarticulat, am - cel puţin pentru moment - sentimentul unui Centenar reuşit.

Ajută. Infim, la nivelul Istoriei; niciodată destul, la cel al destinului individual.

Dar ajută un pic. Cum zice ardeleanul, "se" merită.