Occupy tot!

Recunosc din start că titlul acesta, atât de spectaculos, nu-mi aparţine. El i se datorează lui Mihnea Blidariu, solist al Lunii amare şi unul dintre protagoniştii ocupării, în numele Campaniei Salvaţi Roşia Montană, a hotelului Continental din Cluj. Întrebându-ne, ieri, unii pe alţii ce am face dacă ne-am trezi cu proiectul de modificare a Legii minelor - poate cea mai „cu dedicaţie”, anticonstituţională şi antidemocratică tentativă de legiferare din România post-’89 - în Parlament şi gata de aprobare, soluţia lui Mihnea a fost: la ceva atât de grav, tot cu un occupy trebuie răspuns. Occupy... ce? am întrebat eu atunci, la care răspunsul totodată plin de umor şi de îngrijorare-nedumerire a sunat aşa: nu ştiu, occupy... tot.

Adevărat, a fost o glumă, însă vă propun să zăbovim o clipă asupra sensului ei. De câtăva vreme, purtăm discuţii - până acum mai degrabă colocviale, decât sistematice - cu câţiva foşti excelenţi  studenţi de-ai mei, actualmente prieteni de la care am, adesea, enorm de învăţat, tocmai despre sensul mişcărilor de tip occupy, aparent atât de lipsite de sens (în sensul unor revendicări nete care, să reprezinte miza precisă a acţiunii şi odată cu satisfacerea cărora aceasta să poată înceta). Foarte ‚ardeleni’ (a se citi: aproape nemţi) în gândire, sau ca să nu-i etichetez atât de reducţionist, foarte obişnuiţi să judece atent şi deştept înainte de a face un lucru sau altul, oamenii despre care vă vorbesc aveau o problemă cu caracterul... magmatic, de solidarizare, cel puţin în aparenţă, un pic gregară al acestor mişcări. Şi, da, sunt de acord că, dacă vrem să demonetizăm Occupy!-urile, putem inventa o expresie de genul „Hipster’s Woodstock on Wall Street without music” şi o putem folosi fără a greşi foarte mult... fiindcă, fiind foarte multe şi amestecate lucruri deodată, un Occupy este şi ceea ce tocmai am spus.

Preocuparea mea de acum nu e, însă, semnificaţia şi potenţialul destin al acestor mişcări în America, ci începutul lor, timid, dar interesant şi original-specific, în România. Mai puţin romantici, resimţind, probabil, în mai mică măsură nostalgia unei solidarităţi sociale de tip let’s all hug & protest, românii au avut şi ei două prime acţiuni demne de comentat.

În aparenţă, ele au foarte puţine legături una cu cealaltă.  Sensul celei de la Cluj (Occupy Conti, preoccupy Cluj for Rosia Montana) a fost clar determinat: a fost o tentativă de spargere a embargoului informaţional/ de presă asupra ‚tunului’ economic fără precedent şi a catastrofei ecologice, patrimoniale şi, nu în ultimul rând, sociale declanşate de rmgc, în bună şi transpartinică alianţă cu numeroşi politicieni ‚de vârf’ ai României. Despre această mişcare am scris şi probabil voi mai scrie mult, aşa încât trec la cea care, în fapt, mă interesează acum:

Ocuparea amfiteatrului Vasile Pârvan al Universităţii din Bucureşti (cu vorba, un pic dezamăgită, a unei prietene activiste: acest occupy care până la urmă s-a transformat într-un stand-in) poate părea azi, la finalul acţiunii, un eşec. Acelaşi Mihnea Blidariu îi certa, aseară, pe pagina lor ‚oficială’ de Facebook, pe protestatari fiindcă şi-au pierdut, repede, solidaritatea, s-au scindat, se disociază în cel puţin două grupuri etc. Şi da, sub raportul ‚producţiei concrete’ şi al ‚consecinţelor imediate’, palpabile, putem avea această impresie de mult-zgomot-pentru-puţin.

Eu, însă, aş vrea să insist asupra unui alt aspect - unul deja scos, întrucâtva, în evidenţă de către Mihai Goţiu: pentru destinul (‚interior’, eram gata să adaug, dar fapt este că pentru unii, cei mai puternici dintre ei el se va exterioriza vizibil şi semnificativ) al fiecărui participant, acest occupy, stand-in, nu mai contează, va constitui o bornă, un loc al unei schimbări sau conştientizări-de-direcţie. Numeric vorbind, probabil că în cazul celor mai mulţi evenimentul va rămâne o inflamare-a-tinereţii, fără consecinţe notabile sau de durată. Cu siguranţă, însă, câţiva au descoperit, sau măcar au început să caute un drum pe care vor merge cu succes (şi mă refer aici la succesul gândit-muncit, consistent, productiv şi pentru ceilalţi, al cărui plural nu e „succesuri”).

De fapt, ce au descoperit cu... stupoare cei de la Facultatea de Istorie bucureşteană (în colaborare-confruntare-conflict cu diverse forţe şi influenţe externe)? Că de fapt nu gândesc cu toţii la fel, că unii sunt mai degrabă de stânga, alţii mai degrabă de dreapta, unii sunt pentru dezbatere, alţii pentru ieşire în stradă, în fine, o mie de nuanţe capabile să strice armonia iniţială.

E acest lucru catastrofal? Dacă privim cu ochii societăţii... de consum, neinteresată de procesul petrecut acolo şi care vrea rezultate (întotdeauna examinate, vai! cu ochiul atât de sceptic al ‚specialistului’ care priveşte oarecum de sus la aceşti ‚copii’), am putea spune că da. Aseară, liderii facţiunilor constituite în urma ocupării ajunseseră să se insulte, de-a dreptul, unii pe alţii pe Facebook. Nici acesta, dacă stăm să ne gândim bine, nu e un lucru inexplicabil; ba nici măcar nefiresc nu este, la câte şi complexe defulări trebuie să se fi declanşat în cele 100, oficiale - de fapt mai multe ore de ‚ocupaţie’.

Personal, nu pot să judec acest eveniment prin prisma rezultatelor. Cu atât mai puţin îl pot vedea cu ochiul zeflemitor al televiziunii care punea pe burtieră expresia ‚ocupai Amfiteatru’ - o găselniţă simpatică pentru un minut, dar atâta tot - şi îl invita să ne explice cum stă întreaga treabă pe... Andrei Marga. Pentru mine, ceea ce s-a întâmplat acolo (şi, aici, nu găsesc cuvinte spre a exprima regretul că nu a fost aici, că la Cluj s-a dormit şi se mai doarme încă) e, pur şi simplu, o trezire. Nici măcar dintr-un somn dogmatic, mai degrabă dintr-un automatism de tip noi muncim (învăţăm), nu gândim care pătrunsese, odată cu masificarea Universităţilor, şi în rândul studenţimii.

Studentul român se trezeşte. Un pic târzior, pe la 10, aşa; dar tot mai bine decât dacă ar fi plecat la şcoală ‚pe’ 8 şi ar fi dormitat toată ziua (sau toată viaţa). Se-ntinde ca o pisică, se şterge la ochi, nu ştie clar, încă, pe ce lume se află. Atâta doar, că, ieşit prin proprie voinţă de sub plapumă, frigul realităţii îl agresează deja. În aparenţă, o scenă de deplină, deloc periculoasă banalitate.

Dar aşteptaţi-l să se dea jos din pat, şi veţi vedea.

--------------------------------------------

‚Ocupanţii’ de la Bucureşti par să fi uitat, pe moment, de unde au pornit. Şi au pornit bine, de la conştientizarea faptului că Universitatea nu mai e un spaţiu de dezbatere.  Crescuţi în acest mediu artificial, ne-stimulator pentru gândire (mai ales pentru gândirea-de-sine, identificarea propriilor opţiuni şi idiosincrazii), ei au avut surpriza de a constata că discuţia duce la... polarizare a poziţiilor. Pentru moment, cei mai activi, puternici, ‚agitaţi’ etc. dintre ei sunt, pe drept cuvânt, groggy. Au cerut un ring, au intrat în el exprimându-şi opinia, neconştientizând-o în posibila ei valoare de... pumn în faţa altora. Şi au încasat, la rândul lor, pumni. Pentru moment, adversarul (neaşteptat!) a devenit duşman.

În cazul unora, mai puţin deştepţi, dintre ei, lucrurile aşa vor şi rămâne ‚întru eternitate’. Alţii vor descoperi productivitatea conflictului dus cu argumente, nuanţări, proiecte de implementare a ‚ideologiilor’ ş.a.m.d.; vor recunoaşte (desigur, cu dificultate; dar în cele din urmă o vor şti face) în duşman un semen. Vor lupta (şi aici e speranţa mea: cu cât mai mult fair-play) pentru a dovedi superioritatea propriei poziţii, recunoscând valoarea adversarului. Nu din generozitate sau naivitate, ci pentru simplul motiv că doar un adversar puternic şi care are argumente validabile poate ridica nivelul întregii dezbateri.

------------------------

Ce urmează să se întâmple? Vor ocupa aceşti tineri tot? Vor lăsa şcoala de o parte, îşi vor ‚bate joc’ de munca noastră, a părinţilor şi educatorilor lor şi, în loc să înveţe, se vor apuca să... blocheze mersul ‚firesc’ al societăţii gândind? Dezbătând? Îşi vor permite acest, din punctul nostru de vedere inacceptabil, lux, tocmai acum, când suntem în criză, când trebuie să fim solidari şi să tragem (nu mă pot abţine: ca boii) pentru a scoate ţara din criză?

Va trebui să-i suportăm în pieţe, pe străzi, să-i ocolim înfioraţi spre a ne retrage în casele noastre gri, dar bine încuiate? Pentru asta am făcut noi toate aceste eforturi, ca să fim răsplătiţi cu atâta nerecunoştinţă? Nişte leneşi care se lăfăie şi cred că viaţa e distracţie şi zgomot.

--------------------------

Lăsând la o parte vocea de mai sus (care, totuşi, tot din mine vine, dintr-o parte a mea foarte bătrânească-înainte-de-vreme şi foarte conformistă), spun: să dea Dumnezeu să fie cât mai multe dintr-astea. În amfiteatre, pe urmă pe străzi, pe urmă în pieţe, pe urmă, dacă avem noroc, în noile dispute - sper eu, mai inteligente şi profesioniste - ale noilor elite. Prea e multă linişte, prea e mult conformism, prea e multă comoditate-îmbibată-secret-cu-frică în România.

O mare ne-linişte, iată cel mai bun lucru care ni s-ar putea întâmpla în mult-discutatul şi mult-anticipatul an crucial 2012. Că există mii de riscuri, de acaparări-confiscări ale mişcării, de devianţe care îi pândesc pe aceşti tineri (şi şi pe noi, dacă intrăm în... atingere cu ei), e-adevărat.  Dar prea mult i-am ţinut (fie şi cu credinţa că le facem un bine!) în incubator; acum s-a crăpat sticla, nu mai avem ce face. Era inevitabil ca, la un moment dat, să se petreacă o ieşire.