rosia montana

rosia montana

marți, 8 noiembrie 2011

Sfârşitul copilăriei / sau (re)începutul statului poliţienesc

M-am trezit la cinci dimineaţa, cu mult înainte să fie necesar, cu gura plină de-un gust acru-amar ca după o beţie, cu stomacul arzător în gât, cu un imens sentiment corporal că trebuie să vărs şi că n-am ce. Fiindcă voma aceasta nu-i digestivă, e morală - şi pentru prima oară în viaţa mea de... lingvist, cele două înţelesuri aparent  divergente ale acestui cuvânt, morala ca etică şi moralul ca stare de spirit, fac sens împreună-şi-din-aceeaşi-rădăcină în mintea mea.



Aţi văzut mulţi, poate chiar toţi, secvenţele de la ‘ridicarea’, ieri, a prietenilor noştri care ocupaseră “Continentalul” din Cluj. Prin forţa împrejurărilor, n-am fost chiar atunci acolo; dacă aş fi fost, mă gândesc (speră în dimineaţa asta corpul meu răvăşit şi îngreţoşat) că mi-ar fi fost, paradoxal, mai uşor. Implicat, strigând lozinci despre salvarea Roşiei, aşezat pe trotuar sau trepte în atingere cu toţi oamenii ceilalţi, n-ar fi trebuit să privesc (şi, din nou, cuvântul e prost ales, fiindcă privind înregistrările simt mult mai mult decât văd) scena aceasta pentru mine răscolitoare. Răscolitoare nu atât fiindcă îmi recunosc prietenii, ci fiindcă pentru mine, acolo, se luptă tinereţea (nu neapărat biologică, dar şi aşa) a protestatarilor şi... perplexitatea, în ciuda faptului că ele sunt cele ‘active’, a forţelor de ordine. E, întrucâtva, ca o adunare de copii care se simt bine împreună, adunare spartă de nişte adulţi doar fiindcă aceştia din urmă nu o pot înţelege; iar când eşti copil neînţelegerea te amuză şi te energizează - dar ca adult nu mai face decât să te umple de frică.

Clujul a fost, ieri, zguduit din temelii. E întrucâtva trist şi ridicol - dar am suferit cu toţii, protestatari, autorităţi şi poate mai ales ‘public’, deficitul de antrenament civic al ultimilor, mulţi, ani. O clădire, ce-i drept foarte importantă, din centru, părăsită de deja prea mulţi ani, a re-devenit, pe neaşteptate, vie, a căpătat o cauză şi o voce. Vreme de câteva ore, s-a petrecut un lucru care ar fi trebuit să fie mult mai firesc decât (ne-) a fost. De la ferestre cânta Bob Marley: “get up, stand up / stand up for your rights”; uneori, de la balcon, unul din cei şase tineri ocupanţi ne spunea, printr-o portavoce, despre ce e vorba ‘în propoziţie’. Pentru occident, o normalitate care ar fi riscat să se piardă în extrema cealaltă, în banalitate, aproape în anonimat. Pentru acest oraş şi această ţară, un eveniment în toată puterea cuvântului - semn că, dintr-un punct de vedere cu mult mai adânc şi esenţial decât cel economic, cel legat de nivelul de trai etc., nu aparţinem câtuşi de puţin Europei.

Reacţia autorităţilor a fost descalificantă, paradoxal, tocmai prin... eficienţă. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu şi familia mea am avut curtea, clădirile vecine şi podul ocupate, în urmă cu câţiva ani, de o mare familie de ţigani. Ne trezeau, literalmente, noaptea, făcând pipi pe tavanul nostru; aprindeam lumina şi priveam cu groază cum acesta (foarte vechi, făcut în principal din nuiele şi lut) se umezea şi ne rugam să nu înceapă să picure chiar în pat. Au trebuit câteva luni de reclamaţii, sesizări, rugăminţi - mai mult, a trebuit de fapt bunăvoinţa unui poliţist nouă bun prieten pentru ca ‘ocupanţii’ să fie îndepărtaţi.

Ieri, ‘revoluţionarii’ de la Conti au fost arestaţi după nici şapte ore. Fără avertismente, fără negocieri, fără nici o replică a autorităţii locale, ca nişte delincvenţi de cea mai obişnuită (şi, totodată, joasă) speţă. Ca şi când ar fi ocupat clădirea din lipsa spaţiului-de-locuit. Şi, într-adevăr, după nu-mai-ştiu-câtă-vreme, am avut impresia că oraşul meu nu mai e, ‘la faza asta’, un acasă acceptabil. Aceasta neînsemnând, desigur, că mă gândesc să plec - dimpotrivă, însemnând că vor trebui să dispară, cu orice preţ, cei care mi l-au înstrăinat.



Nu a existat, ce e drept, violenţă fizică - nu într-o măsură care să depăşească simplele... acidente. Pentru reprezentanţii autorităţii - obişnuiţi, fără îndoială, să aibă de-a face cu infractori mult mai puţin ‘spălaţi’ decât cei din Conti şi din jurul lui - a fost, vizibil, o treabă grea, dusă la îndeplinire cu mai multă sudoare (emoţională) decât ‘acţiunile’ poliţieneşti obişnuite.

Mai că mi-aş fi spus: nu-i nimic, suntem imaturi democratic, şi noi-şi-poliţiştii-şi-publicul, vom creşte în timp, bine că s-a urnit roata. Dar aseară s-au întâmplat lucruri după părerea mea mai grave şi  rău-prevestitoare decât atât-de-spectaculoasele evenimente de la prânz.

Cam 100 de persoane s-au (de fapt, probabil că ar trebui să scriu ne-am) strâns din nou, la ora 20.00, la Conti, pentru a vorbi cu cei şase ‘eroi ai zilei’, pentru a fi, pur şi simplu, împreună, fără vreun plan special. Nu doar că de la un capăt la celălalt al acestei întâlniri haotice-prieteneşti-fără-scop-declarat am fost legitimaţi, interogaţi (fireşte, politicos, în limita permisă de autocontrolul fiecărui poliţist în parte), dar am fost chiar ameninţaţi, cu jumătate de gură, că facem ceva ilegal. La un moment dat, celor 6-7 poliţişti prezenţi acolo încă de la început li s-a adăugat un şef în civil, care insista să vorbească cu ‘şeful nostru’ sau cu ‘organizatorul’ - stârnind, desigur, ilaritate, fiindcă pur şi simplu nu exista aşa ceva.

Fireşte, pentru orice autoritate interesată în controlarea cetăţenilor şi nu în (de)servirea lor, spontaneitatea e inamicul cel mai periculos cu putinţă. Iar aseară, vreme lungă, aproape două ceasuri, una din delectările ‘mulţimii’ a fost să se joace pur şi simplu în stradă, traversând în ‘mersul piticului’ sau în ‘saltul ştrengarului’, înconjurându-i pe poliţişti sau fugind (amuzată) de ei, aşezându-se la o luuungă coadă pentru a se cere legitimată etc.

La un moment dat, însă, şeful poliţiştilor a strigat după nişte fete care traversaseră şi fuseseră prinse de culoarea roşie pe ultimii doi metri înainte de trotuar; şi de îndată, unul dintre agenţi le-a făcut proces verbal de amendă pentru trecere nepermisă. Apoi ni s-a spus că nu e ok faptul că aveam în mână baloane pe care se scrisese cu marker Salvaţi Roşia Montană; am întrebat dacă e ilegal, şi am primit răspunsul încă nu. În fine, de fiecare dată când am întrebat de ce ne legitimează autorităţile, ni s-a răspuns că ele au dreptul să facă asta.

Cum spuneam, joaca de aseară a fost amuzantă. În dimineaţa aceasta, însă, simt că mă trezesc într-o altă lume, de ieri ceva mai rea. În dimineaţa asta îmi amintesc puzderia de camere ale televiziunilor care au înregistrat (cu cameramani înjurându-se unii pe alţii, şi mai ales înjurându-i/ îmbrâncindu-i pe amatori, pentru a avea cea mai bună poziţie/ imagine) tot ce s-a întâmplat, şi faptul că pe nici un post (cu o singură fericită excepţie, pentru care îi felicit din nou pe... maghiarii din Transilvania, oameni cu mult mai mult simţ civic decât noi) nu s-a mai transmis, după evacuarea forţată a protestatarilor, nici o ştire.

Cum s-ar spune, ‘criza’ a fost rezolvată eficient - şi cum nimeni n-a murit, iar banul greu cotizat de RMGC curge în continuare, toate sunt bune.

Poate din simpla oboseală fizică şi mai ales psihică, poate din bătrâneţea mea mult mai mare şi adâncă decât cea a majorităţii protestatarilor de ieri, poate, cine ştie (deşi nu mai îndrăznesc să sper) dintr-o slăbiciune de moment, eu simt că, personal, mi-am mai pierdut ieri o dată copilăria. Sau copilărirea. Am fost acuzaţi că suntem golani fără servici şi care, vezi Doamne! au vreme să frece (ecologist) menta (bio) în loc să se ocupe de treburi serioase. Ni s-a spus nu doar că e ilegal să ocupi o clădire, chiar părăsită (lucrul ăsta, oricât de surprinzător ar fi pentru mulţi, îl ştiam şi noi), dar că, atunci când ne-am adunat vreo 100 în piaţă şi jucam volei cu baloanele inscripţionate “Salvaţi Roşia Montană”, suntem în culpă.

Vasile Ernu publica, în urmă cu câteva săptămâni, în CriticAtac, un articol pe care, fără a fi eu câtuşi de puţin un fan al orientării... ideologice a publicaţiei, îl consider foarte, foarte bun şi pe care cred că ar trebui să-l citim şi recitim cu toată seriozitatea toţi. El, articolul, priveşte tocmai tipul de deteriorare (la început subtilă, pe urmă, datorită obişnuinţei cu răul progresiv, greu de contracarat) care riscă să afecteze orice societate democratică şi, pare-se, mai cu seamă societatea românească a ultimei vremi.

În ce mă priveşte, unul din lucrurile pe care le-am... iubit şi le mai iubesc la militanţii pentru Roşia Montana e creativitatea, veselia, energia care decurge firesc dintr-o cauză bună. Mă simt, uman vorbind, foarte bine printre aceşti oameni, mai exact printre astfel de oameni. Mă copilăresc alături de ei, atât cât mai pot; îmi reamintesc că obişnuiam să am un bun simţ al umorului; mă încântă certitudinea că, dacă nu eu, altcineva va născoci şi va pune în practică, mâine-poimâine, un alt concept, o altă acţiune extraordinară de luptă civică (fiindcă, asta trebuie s-o recunoaşteţi cu toţii, cel puţin treaba de ieri cu Conti a fost genială).

Dar avem în gură un pumn - ce-i drept, nu de fier, ci de catifea, însă tot unul care ne taie complet răsuflarea şi ne-mpinge omuleţul. Şi mai cu seamă, avem în jurul capului, în jurul nostru peste tot, imensa vată a cenzurii/ dezinformării. Purtăm o cămaşă de forţă, într-o cameră bine capitonată - chipurile, ca să nu ne rănim pe noi şi să nu-i punem în pericol pe ceilalţi.

Ceea ce înseamnă că pentru România, pentru puterile României (preşedinte, guvern, autorităţi locale, PRESĂ etc.), copilări(re)a noastră nu e decât nebunie.

------------------------

Îmi imaginez uneori că vechile profeţii privitoare la 2012 sunt reale, dar nu descriu catastrofe naturale, ci pur şi simplu o schimbare - inevitabil revoluţionară şi războinică - în modul de a se gândi pe sine, de a se comporta cu sine şi cu universul al întregii omeniri. E, deocamdată, un vis (deşi, e adevărat, treaz) destul de difuz; dar, mai ales în dimineţi foarte proaste cum e dimineaţa mea de azi, el vine să contrabalanseze o prăbuşire, o stare de rău spiritual care, altfel, ar fi şi mai adâncă.

În dimineţile ca aceasta, simt cum toată copilări(re)a şi toată bună-voinţa s-au şters din mine ca după o furtună pustiitoare-de-ţărm; mă ridic din pat greu, greu de tot - iar mâna mea dreaptă tremură, ca a unui drogat, la gândul-senzaţia-îngrozitoarea-posibilitate-şi-speranţă că ar putea mângâia/ strânge, cu furie şi speranţă, în vreo dimineaţă a unei primăveri viitoare, gâtul unei sticle de benzină, cu o cârpă bine îmbibată drept dop.

Mai este drum înapoi? ne mai putem păstra inocenţa? Natura mea normală, umană, bună mă va face curând să revin la această speranţă. Dar la ora aceasta sunt prea obosit şi mi-e mult prea greaţă ca să-mi mai pese. 

Îmi spun:

iar dacă chiar va trebui să fie un foc mare, şi Roşia Montană să fie chibritul - atunci, vorba filmelor americane, so be it.

+++++++++++++++++++++++++++++++++++++


3 comentarii:

MoniManu spunea...

S-a transmis si pe NCN stirea. Partea amuzanta a fost ca, inainte de stiri, au difuzat o reclama RMGC

Anonim spunea...

Nu realizati ca suntem sub ocupatie; sun-
tem colonie. Am dat tot in afara de Rosia.
Si asta trebiue data ca asa e ordinul de
afara sa fie a altora nu a noastra. Toti
ne urasc ptr. ca existam IN ACEST LOC DE
LUME.Uitati-va la intreaga noastra istorie
Am dus o lupta indarjita ptr.existenta fiintei noastre nationale. Czile de topor
ne-au adus in situata asta. Ele ar fi trebuit lichidate. Urmeaza se ne distruga si sufletul ( vezi Patapievici).Din pacate nu vad nici o iesire in plan romanesc.

c vilcu spunea...

@ Anonim: sunt, în linii esenţiale, (aproape) la fel de convins ca şi Dvs. că suntem cel puţin pe cale să devenim colonie - desigur, colonie într-un sens mai... postmodern şi totodată economic-eficient, adică fără ocupaţie fizică, una care şi e costisitoare, şi 'dă rău' în media internaţională. Dar comentez, propriu-zis, în marginea commentului Dvs. ca să subliniez 3 mici aspecte în care sunt în dezacord: 1. mi-e greu să îmi încep replica scriind vorbele: @ Anonim; m-aş simţi mai bine să vorbesc cu un nume determinat... chiar dacă e doar un prenume; 2. trimiterea la Patapievici, mai ales în ce priveşte ideea de distrugere a sufletului, pur şi simplu nu o înţeleg; 3. şi, mai cu seamă, nu cred în existenţa unei conspiraţii mondiale, nici măcar într-una locală în ce ne priveşte. E, mai degrabă, vorba despre o lipsă de solidaritate sinonimă cu... colaboraţionismul. Deloc vina altora, ceea ce mă face, cu scuzele de rigoare, să fiu - personal - reticent la orice formă de xenofobie. Nu vreau să fiu greşit înţeles - îmi iubesc şi îmi asum 'neamul'; dar departe de a judeca... paiele din ochii celorlalţi, cred că din păcate continuăm să avem bârne în ochii proprii.