rosia montana

rosia montana

marți, 2 septembrie 2014

Om de stânga, votez dreapta (De ce este [în] România altfel?)

Am fost oprit, pe stradă, la Cluj, de un tânăr PSD-ist care m-a întrebat dacă nu vreau să dau o semnătură "pentru stânga". De-demult (şi, vorba aia, sunt "tânăr mânios") nu m-am mai înfuriat aşa tare. Pentru că minciuna cea mai grosolană perpetuată, în România, de toate partidele (pentru că, paradoxal, le convine tuturor) şi mass-media în întregul ei e tocmai asta, că partidul lui Ponta ar reprezenta în vreun fel stânga.

Sunt, atât structural (venind dintr-o familie foarte comunistă şi considerând că n-am învăţat doar lucruri rele de la ea), cât şi prin opţiune (văzând cam ce îi face ţării ăsteia, şi nu numai ei, capitalismul corporatist şi globalizat) un potenţial votant al stângii. Nu şi un ideolog de stânga, sau cel puţin nu unul în linia radicală care doreşte, inevitabil şi invariabil, schimbarea ordinii sociale. Stânga 'revoluţionară' îmi pare, într-o realitate cum e cea românească de azi, un lux, un soi de gauche caviar închisă într-o bulă aseptică, la rândul ei aşezată în vârful unui turn de fildeş. În primul rând, îmi repugnă serios intelectualii care propăvăduiesc răsturnarea totală a ordinii sociale din fotolii, altfel, deosebit de comode, şi care n-ar ieşi în stradă nici picaţi cu ceară pentru o cauză concretă... fiindcă, nu-i aşa, cauzele concrete sunt prea mici, iar dacă nu salvăm întreaga planetă prin (re)instaurarea comunismului universal, nimic n-are rost. În al doilea rând (şi sunt mai multe, dar acum le zic doar pe astea), îmi displace organic ideea unei comunizări forţate - în opinia mea, minoritatea cea mai fragilă e însuşi individul, iar valoarea ultimă, care trebuie protejată cu orice preţ, e dreptul lui de a alege. Una e când cineva, din bună educaţie, din umanism sau poate chiar datorită unei înţelepciuni superioare, decide să dăruiască sau să pună "la comun" un bun personal dobândit în mod legitim; cu totul altceva este să gândeşti în termeni de genul "binele celor mulţi e o cauză pentru care binele unuia poate fi confiscat"... asta fiind o idee (nemărturisită ca atare, vagă, dar persistentă) a stângii care nu face decât să răstoarne (penser contre c'est penser avec) tendinţa de grabbing a omului de dreapta.

Trăind, însă, în România actuală voi merge la vot în ambele tururi de scrutin şi voi vota candidaţi de dreapta (în măsura în care nu se califică în "faza finală" femeia gonflată, Elena Udrea - pe ea n-aş vota-o nici dacă reprezintă alternativa la Scaraoschi însuşi... sau Ponta). Voi vota explicându-mi public... ce spun? clamându-mi până la enervarea tuturor celor din jur profunda şi întemeiata ezitare. Voi vota cu foarte puţină încredere pentru Monica Macovei în primul tur, şi cu toată convingerea, dar fără nici o speranţă legată de contracandidat, împotriva lui Victor Ponta şi a ce/ pe cine reprezintă el, în turul al doilea.

Înseamnă asta că sufăr, după modelul premierului-parlamentar, de schizofrenie ideologico-politică şi/sau dublă personalitate?

În opinia mea, nu. E doar o probă de realism politic vecin cu cinismul. PSD-ul nu e, nu a fost niciodată un organism ideologic; nu e un partid, e o mafie. N-are nici o legătură cu stânga: legislează constant în favoarea corporaţiilor; practică o haiducie inversă, luând de la cei mulţi şi dându-le... baronilor locali (în sensul ăsta, nu e nici o forţă de dreapta, fiindcă asta ar însemna să fi ieşit din feudalism); cultivă puterea Bisericii, în primul rând pe cea a cultului ortodox; exaltă, mai ales, naţionalismul cel mai găunos, o mândrie-de-paradă-de-a-fi-rrromân, făcând apel la sentimentele cele mai brute în dauna unuia dintre dezideratele fundamentale, definitorii ale stângii - care este emanciparea. Nu, PSD-ul e o Cosa Nostra teritorializată pe întreg cuprinsul ţării, a cărei singură politică reală vizează menţinerea/ sporirea bunăstării şi puterii propriilor lideri şi a cărei singură "resursă" publică e populismul cel mai grobian, cel care oferă întotdeauna circ şi niciodată pâine.

Iar vreo altă stângă românească decât PSD-ul nu există, sau nu se prea vede. Acesta e paradoxul: n-avem o forţă politică (în sensul clasic al cuvântului) de stânga într-o ţară unde ea ar fi cum nu se poate mai necesară. Şi nu, nu vorbesc de "asistaţii social" - ăsta e un mit al dreptei, cel mai îngreţoşător dintre toate, fiindcă arată dispreţul funciar al capitalismului pentru valori umane fundamentale. Nu, ci mă uit în jurul meu, printre prieteni, apropiaţi, oamenii cu care, vorba aia, sunt adesea pe aceeaşi lungime de undă, şi descopăr că un procent covârşitor dintre ei sunt, evident, mai degrabă de stânga. Dar o stângă slabă (în sensul inventat de Vattimo pentru acest cuvânt), pentru mine valoroasă tocmai fiindcă e astfel şi pe care n-aş schimba-o pentru nimic în lume: o stângă care nu s-a conştientizat şi asumat pe sine ca ideologie şi poate că nici n-ar trebui s-o facă, o stângă implicită şi profund umană, respectuoasă şi protectoare cu minorităţile şi fragilităţile de orice soi, anti-discriminatorie, anti-naţionalistă şi, fireşte (lucru care va deveni cu siguranţă important în următorii ani) antifascistă.

Cum se explică acest cerc vicios şi cum s-ar putea ieşi din el?

În primul rând, slăbiciunea stângii actuale e, paradoxal, ultima sechelă a comunismului. Personal, nu pot înţelege cum mai pot avea trecere la public intelectuali de tip Tismăneanu sau Aligică, amorţiţi (în poziţii cum nu se  poate mai comode ale noului establishment) într-un război încheiat de vreun deceniu şi jumătate. Din acest punct de vedere, România e un film de Kusturica - iar politicienii de dreapta tocmai cad, paradoxal, şi ei victimă acestui mod foarte comod de a gândi/ se manifesta. Oameni de tipul Baconschi, Papahagi, Neamţu (în cazul căruia trebuie, însă, adăugat un dezgustător naţionalism) se manifestă în spaţiul public ca şi când Dreapta ar fi un dar/ har/ drept divin şi ar trebui ca întreaga societate, inclusiv şi mai ales mahalaua ineptă, să le pupe pantofii de firmă. Iar dacă asta se întâmplă cu intelectualii - indivizi, oricum am lua-o, capabili, cel puţin în teorie, să înţeleagă mai judicios cum stau treburile, la ce să te-aştepţi de la politicieni ca Blaga sau Johannis sau, vai! grobianul-grobienilor, Traian Udrea Băsescu?

Nu, le spunem de ceva vreme oamenilor şi mai ales partidelor 'de dreapta', de fapt nu este suficient că afirmaţi această ideologie sau că de partea cealaltă a baricadei se găseşte, astăzi, Ponta împreună cu Partidul Sfârşitului Lumii. Deocamdată, ei nu par să înţeleagă, iar România se îndreaptă vertiginos spre prăpastie. În noiembrie, singurul lucru raţional de făcut e să-i oprim căderea, asta neînsemnând că o nouă Putere neo-penelistă sau a unei alianţe de dreapta va beneficia, vorba aia, de vreun capital de încredere.

Nu. Ponta e un cancer, trebuie extirpat fără nici un fel de negociere sau ezitare - îl vom ucide (simbolic, desigur), sau ne va ucide (neaşteptat de concret). Până şi asta va fi destul de dificil; dar dacă reuşim, nu trebuie să ne considerăm vindecaţi, nici pe departe. Trăim în România, singura cale de a supravieţui e să devenim cu toţii oncologi.

Ieşirea din cercul vicios? După părerea mea, ea va fi lentă, dar nu imposibilă - dimpotrivă, cred că se va produce în mod firesc, dacă nu renunţăm la a ne face vocile (tot mai) auzite. Cheia stă într-un cuvânt pe care l-am folosit mai sus (şi pentru insistenţa asupra căruia trebuie să-i mulţumesc unui bun prieten, pe numele lui Horea Poenar) - EMANCIPARE. Trebuie să afirmăm mereu şi peste tot, neacceptând nici o clipă încălcarea lor, valorile 'slabe' sau mici pomenite mai sus. Trebuie să-i apărăm, în concret, pe cei slabi, să-i ajutăm pe cei în nevoie şi să împingem/ constrângem, mai cu seamă, sistemul să facă la fel. O stângă adevărată nu poate creşte altfel decât organic, iar nevoia de stânga e poate cea mai serioasă nevoie a societăţii româneşti actuale.

La final, menţionez că nu i-am citit niciodată - şi foarte probabil nici n-o să-i citesc - pe Marx, Engels, Lenin sau continuatorii lor. Amicii mei îmbibaţi de bibliografie îmi vor atrage, fără îndoială, atenţia asupra miilor de greşeli de interpretare pe care le fac privitor la ce este, livresc vorbind, stânga. Asta neputând schimba faptul simplu că, vorbind la modul concret, acum, aici, stânga pur şi simplu nu este.

O aştept.




Un comentariu:

Bau Bau-ul romanofonilor spunea...

Nu am citit articolul asta si ma bucur ca nici altcineva.
Un articol care incepe prin autoidentificarea autorului cu "foarte comunist"😉, ma face sa ma manance in palma, iar baltagul tremura nerabdator in cui.
Toti stim ca esti un rahat bolnav satanist, progenitura otravita a bolsevicilor evrei infiltrati ilegal in Romania dupa WW2, si apoi cu nume romanizat, deci viata ta va fi una scurta.