rosia montana

rosia montana

miercuri, 26 mai 2010

Jurnal din războiul cu porcii (I)

Sunt obosit de 'Băse'. Sunt, carevasăzică, 'obăsit'. Contaminat de oboseala lui din seara de ieri, cînd, după nesfîrşite discuţii cu oamenii din arcul guvernamental, a apărut în faţa camerelor şi, în loc de 10 rînduri 'bine ţintite' (cum, probabil, ar fi rostit cu cîţiva ani în urmă), ne-a ţinut pe toţi de vorbă minute în şir, prea multe minute, de parcă am fi stat de cele două părţi ale unei mese de crîşmă (nici o aluzie, din parte-mi, la aşa-zisul alcoolism 'grav' al preşedintelui, în care eu unul nu cred). Cu incoerenţa şi tărăgănarea prietenului care te-a dezamăgit, mai rău, te-a convins că va continua să te dezamăgească, solicitîndu-ţi totuşi prietenia şi simţind, difuz, că fiecare minut cît mai staţi la masă împreună contează. Pentru că fiecare minut dizolvă intenţia ta viscerală, sănătoasă, de la început, de a-i întoarce spatele pentru totdeauna. Pentru că fiecare minut te înmoaie, te menţine în rutina acestei amiciţii, gregarizează şi, astfel, face mai suportabilă continuarea relaţiei dintre voi.



Sunt obosit de a fi votat, din nou (ce-i drept, după CDR, de-abia a doua oară în viaţă) cu sentimentul unei decizii cruciale, şi de a mă fi văzut din nou înşelat. Nu de Băse, nici de Boc - personal, nu cred asta. De un partid care păcătuieşte prin faptul că, vorba Monicăi Macovei, nu e cu nimic diferit de celelalte. Care amplifică păcatul desfăşurîndu-l într-un timp de criză, cînd toate reflectoarele sunt mai aprinse şi toţi ochii mai atenţi. Care (la fel ca şi în cazul CDR) închide cercul, orizontul, demonstrînd fără putinţă de tăgadă că nu avem încotro ne uita. Un partid care constituie, oricum am lua-o, fundaţia pentru construcţia imaginată de un Boc sau un Băse, şi care îi face pe aceştia, în calitate de 'arhitecţi' în real, şi nu în cine ştie ce lume idealist-reformatoare, foarte vinovaţi, mai vinovaţi chiar decît toţi ticăloşii de 'sub' ei.

N-am să spun o noutate, dimpotrivă, am să repet (a cîta oară?) un truism, poate ne intră odată în capetele înfierbîntate: România are politicienii pe care şi-i merită. Dacă numărul pensionarilor de invaliditate s-a putut mai-mult-decît-dubla în vreo trei ani, dacă în satul unde 80% din oameni au ajutoare sociale sunt tot soiul de vile şi maşini 'tari', dacă de îndată ce s-a declanşat un control, jumătate din orbii unei alte comunităţi şi-au recăpătat brusc vederea (Iisus însuşi ar trebui să fie gelos, la faza asta!), dacă..., dacă... - veţi completa Dvs. şirul (potenţial infinit) de condiţionale - ei bine, atunci suntem toţi, cu o celebră vorbă postrevoluţionară, dalmaţieni: aprig lătrători, dar nelipsiţi de pete.

Trist, fireşte. Însă îndeajuns de real, de manifest, încît să propun o gîndire bazată pe prezumţia de vinovăţie. Voi pleca, de aici înainte, de la ideea preliminară că orice politician este sau un ticălos, sau - ceea ce e mult mai grav - un fraier; şi că fraiereala se vindecă în timp, înlocuită fiind de ticăloşi(r)e. Personal, nu cunosc nici un om 'de ispravă' care, odată intrat în iţele politicii - naţionale sau doar instituţionale - să nu se fi corupt, în timp, să nu fi devenit, destul de iute, de nerecunoscut.

E acesta un impas? Vorbesc în gol, cîtă vreme nu am soluţii? Nu ştiu, pe acestea poate că le voi visa mîine-poimîine, deocamdată nu am somn. Deşi, cum spuneam la început, sunt foarte, foarte, foarte obosit. Tot ce ştiu, este că în România contemporană politica, orice fel de politică, e o boală. O calamitate. Nu gripă (fiindcă mult mai periculoasă decît orice afecţiune 'fizică'!) - dar, totuşi, fără îndoială porcină.

CV

Niciun comentariu: