rosia montana

rosia montana

marți, 1 iunie 2010

a da cu TIFFla

Pentru una din puţine dăţi după Revoluţie, sunt mîndru că sunt clujean. Mă simt (un pic) răzbunat pentru, de exemplu, cei 14 ani cînd toţi oamenii mai-cu-cap de prin ţară mă ocărau pentru că l-am ales (bine, nu eu, dar ce folos?) pe Funar. Oraşul acesta, la vreme de TIFF, mi se pare desprins dintr-o cvasi-neverosimilă poveste. Şi lucrul care mă încîntă: nu e o poveste cu politicieni - deşi, fireşte, îi mai văd fandosindu-se pe la proiecţiile şi evenimentele 'trendy' - , ba chiar, slavă Domnului, nu (mai) e nici una cu RMGC. Ci cu, mă scuzaţi, oameni de cultură, şi cu vorba asta ştiu că îi voi înfuria pe tinerii cărora 'cultură' li se pare un termen prea-cu-morgă, ca şi pe dinozaurii care, în acest oraş, se credeau stăpînii, sau, mă rog, administratorii acestui teritoriu.



Că filmul în sine şi evenimentele din jurul 'lui' (sesiunile numite, şmecher, de 'q and a'; publicul ne-plătitor de la cafenelele unde se strînge crema bizon-bişniţărească a Pieţei Unirii; concertele şi acompaniamentele live ale filmelor altfel 'mute', etc.) este cultură şi generează lent, dar sigur, civilizaţie - înţelesesem, 'teoretic', de multă vreme. În zilele astea, însă, se vede acest fenomen cu ochiul liber. Aseară, după proiecţia unui documentar olandez despre angoase, au fost cîteva (doar) întrebări şi răspunsuri; unele întrebări naive, dar nimeni nu s-a apucat să comenteze, să facă mişto, să 'se dea deştept'; unele răspunsuri pe alături, sau chiar nesincere (cu sine?) ale regizorului, însă nici o reacţie de respingere - afară de un rîs general-amical plin de tachinerie. Lume fericită să se afle împreună într-un loc unde, după ce se văzuse un film, se discuta. Mult, mult tineret, o medie de vîrstă, cred, sub 30 de ani.

Am avut impresia că mă aflu, la mine acasă, într-un nou Occident, unul pe de-a-ntregul occidental privind bună-creşterea, buna-purtare, buna-comunicare, dar cu avantajul unui grad mai redus de blazare, al unei presiuni scăzute din partea 'generaţiilor grele' din cultură, politică, instituţii şi funcţii - care nu participă la asemenea evenimente fiindcă, slavă Domnului, le consideră prea futile. Un neo-Occident al exaltantei senzaţii (deşi, fireşte, echilibrată auto-ironic şi postmodern) că totul poate fi din nou discutat şi, de ce nu? poate chiar rescris.

Nu spun, desigur, că noi clujenii suntem deştepţi şi ar avea indivizii prea sud-estici, pe de o parte, 'îmbîcsiţii' occidentali pe de altă parte ce să înveţe de la noi. Nu, departe de mine acest gînd! spun că părem (şi iată că m-am inclus, cu modestie, în grup) capabili să învăţăm de la Occident chiar şi ceea ce el a cam uitat că ştie; mai simplu, mai cuminte şi mai naiv spus: că avem un fond bun pe care un eveniment occidentalizant cum e TIFF-ul cade excelent. Dau un singur exemplu şi închei, că doar acesta e blog, nu adunătură de romane-fluviu:

În cadrul discuţiei privitoare la Angst, regizorul e întrebat ce a mai făcut după acest documentar; el răspunde că a realizat un film despre regina 'lor', a olandezilor, iar acum lucrează la ceva despre prima generaţie care a făcut schimbări de sex. La care o tînără, desigur bine intenţionată şi fireşte fără a sesiza ce se ascunde în spatele actului ei, întreabă dacă aceste două filme (despre angoasă, i.e., zice tradiţia românească, despre nebunie - sau măcar despre 'bolunzele', respectiv despre transsexualitate, i.e. despre atît de neortodoxele practici care pleacă dinspre zona gay & lesbian) au o legătură între ele. Iar regizorul răspunde, cu perfectă ingenuitate şi perfect firesc: nu, v-am spus că nu mă ocup de două ori cu acelaşi lucru; după Angst, nu voi mai face filme despre afecţiuni psihice.

Încîntător. În România, cei care au căpătat măcar inteligenţa sau cultura-şi-civilizaţia minimală de a nu fi, sau a nu se declara homofobi îşi justifică, totuşi, vai! adesea toleranţa prin ideea că persoanele LGBT (poate mai puţin cele B, care, nu-i aşa, sunt atît de bi-nare, deci aproape imposibil de 'salvat' moral!) suferă de o afecţiune, nu sunt 'normale', au un fel de boală and they can't help it. Personal, m-am întrebat dacă nu e mai ok (fiindcă mai obviously, honestly stupid) să propui închiderea tuturor 'ciudaţilor' în lagăre - decît să trasezi o astfel de graniţă între tine, care eşti ok, hetero-, o persoană psihic-normală, liberă şi cu-discernămînt-neafectat, şi 'ceilalţi', care, săracii, sunt ne-liberi, mînaţi de un destin rău, la fel de 'compătimibili' ca leproşii. Cît de minunat, în raport cu această pătură de 'toleranţi' români, răspunsul olandezului: în mintea regizorului nu există, (cum, cred eu, e şi normal) nici cea mai măruntă corelaţie (încă necesară, din punctul de vedere al multora dintre 'ai noştri') între transsexualitate şi vreo boală psihică.

Am impresia că, pe lîngă a fi (prin calitatea adesea excepţională a peliculelor de anul acesta) o lecţie de film, TIFF e şi o lecţie mai subtilă, de normalitate - în noutatea ei totuşi savuroasă.

Niciun comentariu: