Biliard (Jurnal din războiul cu porcii, 3)

În studenţie, am fost o vreme pasionat de 'american pool' şi de 'snooker'; din fericire, îndeletnicirile astea erau scumpe, aşa încît, chiar dacă mi-au înfierbîntat 'fandacsia', n-am dat şi în ipohondrie. Departe era, însă, mărunta mea pasiune pentru nişte jocuri, în ultimă instanţă, nevinovate, de ce se petrece astăzi la vîrful politicii româneşti. 

Am vorbit deja, aici şi aiurea, despre principala mea îngrijorare privitoare la viitorul României: cînd fac un 'tur de orizont', încercînd să mă uit, cît mai scrutător şi, dacă mai e posibil, sine ira et studio, la partidele din Parlament şi din imediata lui apropiere (facţiunile vctudoriste şi/sau becaloage, spre a da cel mai cunoscut exemplu: credeţi că, după o asemenea criză, nu-i vom vedea din nou curînd, şi încă în număr mare?), nu găsesc absolut nici o grupare care să-mi inspire o minimă încredere. Absolut nici una. Aceasta, însă, e o impresie, sunt convins, cvasi-unanim împărtăşită şi oarecum banalizată.

Cu toate că sunt bugetar, nu doresc o schimbare a pdl-iştilor, pentru simplul motiv că nu văd nimic altceva mai bun în jur (dar nici mai rău, am impresia în ultimul timp). Cred, aşadar, că trebuie să păstrăm aparenţa stabilităţii politice, spre a putea fi asistaţi din afară - altfel va fi mult mai rău decît pînă acum.

Dar comentariul meu de aici privea ceva mult mai precis, şi mă întorc înspre această idee: conform articolului 69, 2 din Constituţie, "orice mandat imperativ este nul". Nu înseamnă aceasta că ultimul vot din Parlament, cel legat de moţiunea cu "genocidul social" (aici aş avea nevoie de un smiley, sau, ce să zic, de un rînjitor din cei de pe mess) este aproape în întreg invalid, din moment ce majoritatea zdrobitoare a oamenilor de acolo au votat cu bilele la vedere?

Iată cum înţeleg, deşi, desigur, visceral mă deranjează să accept, esenţa (cum nu se poate mai democratică, zic eu) a non-imperativităţii mandatului: conducerea unei ţări printr-un perpetuu referendum ar duce la catastrofă, în primul rînd subordonînd destinul tuturor faţă de stările de spirit ale majorităţii momentane. E firesc, aşadar, ca după ce se învesteşte o elită (NU vorbesc aici despre persoanele astăzi 'alese' ale României, vorbesc despre un principiu cum nu se poate mai important!), să i se acorde un timp - trei, patru, cinci ani - în care ea să gîndească deasupra 'poporului'. Fireşte, poporul care a ales prost va suferi, măcar pentru o vreme, cumplit; dar e pur şi simplu i-logic să credem că însuşi poporul ar putea conduce ('aritmetic' vorbind, conducătorii sunt puţini, altfel însuşi acest substantiv şi-ar pierde semnificaţia). Ştiu că nu e plăcut (nu mai trebuie, cred, să explic în cît de mare măsură sunt scandalizat de ce se petrece azi, şi cît de îngrijorat sunt pentru, mai ales, poimîinele acestei naţiuni în ansamblu), but it is the only reasonable thing to do.

Timp. Timp în care, odată ales, omul trebuie să ia decizii conform programului 'pentru viitor' pe care îl urmează, şi mai ales conform propriei conştiinţe. Or, în România, ţară foarte puţin spiritual-nobiliară, avînd conducători foarte puţin onorabili, singura soluţie de a accede la conştiinţa 'internă' sau, mă rog, măcar personală, a 'aleşilor' este votul secret. Nu ştiu cine a inventat ideea cu arătarea bilelor (mă tem că pdl-ul), dar acela, primul, creatorul unui îngrozitor precedent, chiar ar trebui arestat. Gestul primului partid care a votat 'la vedere' e, în opinia mea, cel mai periculos eveniment politic al României ultimilor ani.

Şi, înainte de a încheia, vreo două nuanţe, zic eu necesare, în plus:

1) una care ar trebui să fie amuzantă - situaţia celor cîţiva parlamentari care 'au greşit urna'. Imaginaţi-vă un şofer, cu autobuzul plin, la marginea prăpastiei, care nu ştie deosebi marşarierul de celelalte 'viteze';

2) una care, generalizată fiind, mă tem că nu se mai poate numi nuanţă: Pdl-ul refuză orice, dar absolut orice idee, chiar deşteaptă, venită de la alţii pentru că e de la alţii, aplicînd în cele din urmă mot-à-mot tezele băsesciene iniţiale. Crin, cu damf-ul lui din cel mai fin, însă în ultima vreme şi obositor, se doreşte prim-ministru peste un guvern monocolor deţinător a vreo 15% din mandatele parlamentare (obicei prost, căpătat de la Călin, care, ce-i drept, avea 'pe hîrtie' şi mai puţine procente). În fine, Victor (mă vor scuza cititorii că nu folosesc numele de familie, dar am impresia că avem de-a face cu nişte copii jucîndu-se în nisip, însă nu cu propriile lor jucărele, ci întrucîtva, oricît de patetic sună, cu vieţile noastre: or asemenea preşcolari nu merită strigaţi Antonescule! sau măi, Ponta!) apare, posterior moţiunii nereuşite, pe ecrane mai înfoiat ca papagalul şi strigă ceva de genul "vom utiliza orice armă, absolut orice armă, inclusiv ieşirea în stradă alături de mulţime" (vorba caragialeană, cum le spui tu, Bibi[li]cule, mai rar cineva). Vorba e, mulţimea îi va mai accepta pe PSD-işti sub aripa ei ocrotitoare - şi, peste doar cîţiva ani, chiar votantă? Teamă mi-e că da, fiindcă mulţimea, mă scuzaţi, e o găină.

Revenind la 'nuanţa' numărul 2: oamenii aceştia au, de ani de zile, un meci între ei. Un meci tot mai îndîrjit, adus la stadiul de ură, invectivă, imposibilitate crasă de a mai colabora în orice fel. Orice argument, oricît de constructiv, e aruncat la coş numai fiindcă vine de la ceilalţi - şi nu de la 'adversar' sau chiar 'in-amic', ci de-a dreptul de la duşman.

Jocului acestuia, cînd se exercită în Parlament prin votul 'la vedere', îi spun eu biliard. Ar trebui discutat ce Dumnezeu putem face pentru ca el, în timp, să înceteze.