rosia montana

rosia montana

miercuri, 11 august 2010

Meditaţia I-a, parantetica

Cu ani în urmă, colega mea Ioana Both explica, numai pe jumătate, cred, în glumă, condiţia materială precară a universitarului literat [tot pe jumătate în glumă, adaug: încă nu ajunsese profesor, ceea ce în România înseamnă 'altă mîncare de peşte', sau mîncare din alt peşte, cam diferenţa între un somon măricel şi o hamsie, chiar şi aceea prăjită pînă la crocanţă] astfel: facem în viaţă lucrul pe care ni l-am dorit, avem o meserie frumoasă şi care ne umple de satisfacţii – era firesc şi e, întrucîtva, corect să fim pedepsiţi într-un fel sau altul. Cu alte cuvinte, 'vocaţia' [să nu creadă acum cititorul că, în spatele unei ieftine tehnici narativ-eufemistice, mă auto-recomand ca avînd un dar sau un talent, aşadar ceva pe care în oarecare măsură îl posezi şi care reprezintă un 'merit personal'; dimpotrivă, vreau să afirm că ea, vocaţia, nu e altceva decît, aşa cum şi numele ei o spune, o chemare: ceva care nu-ţi dă pace. În consecinţă, nimeni n-ar trebui să se umfle în pene dacă are sau urmează aşa ceva – ba chiar, zic, o adevărată vocaţie are uneori o forţă aspirativă atît de mare, că-ţi cam ia aerul chiar şi din plămîni] pe de o parte se plăteşte [un fel de impozit necesar faţă de puzderia de oameni care fac, şi uneori din păcate nici măcar pe bani mulţi, toată viaţa unul sau mai multe lucruri pe care le detestă], pe de alta se auto-hrăneşte, cere foarte puţin din-afară [ca şi cînd unii oameni ar fi plante, iar 'chemarea lor interioară' o fotosinteză].

Iar cînd Crin Antonescu, un politician pe care cîţiva îl admiră şi tot mai mulţi îşi pun [iarăşi] speranţe, dar care mie, om obişnuit cu puterea discursului, îmi aminteşte de omul invizibil al lui Wells [şi necesara paranteză: dacă n-aţi citit minunăţia aia de carte, lăsaţi naibii blogurile şi săriţi 'pe' ea, sufletul vostru de copil, atît cît e – şi  sper că încă mult – se va bucura pe cinste], întotdeauna bine îmbrăcat, cu ochelari ascunzînd absenţa ochilor pe un nas şi el de mucava, cînd Crin Antonescu, zic, se plîngea deunăzi [mai mult cu amuzament şi doar fiindcă fusese întrebat, o admit – departe, aşadar, de a justifica scandalul pe care presa şi apoi noi l-am făcut din asta] de reducerea cu 25 la sută a propriului venit, multă lume a fost scandalizată nu doar re-constatînd că există cifre de la care în sus pierderea aceasta nu e catastrofală, ci, cred eu, întrebîndu-se ce fel de muncă şi ce fel de vocaţie meritoriu exercitată, sau măcar ce fel de neplăcere zilnică stă în activitatea acestor oameni, spre a le permite să se plîngă, chiar şi în glumă.

Eu, însă, ştiam deja că această reducere e, aşa cum o arată şi matematica, perfect egală la toţi. Mai ştiam [cum sunt, o spun cu toată modestia, un excelent analist politic în faşă – nu din aceea pentru copii, din aceea pentru scrînteli] şi înţelegeam că la un nivel înalt de răspundere socială, reducerea presupune riscuri de care majoritatea [ne-analistă a] lumii nici măcar nu-şi dă seama.

Vă amintiţi de vîlvoasa vizită la spital a preşedintelui Băsescu? de triumful televiziunilor mogulice [sau moguliste, moguloase? cum vedeţi, azi limba mai mult mi se şi mă încurcă] care se întrebau dacă nu cumva preşedintele nu are cancer sau vreo altă boală la cap? [now where did that idea come from?]. De momentul revelator cînd, pe tvr1, după un pe-deplin-meritat ok, you asked for it, omul ne-a povestit despre capătul buclucaş al beţigaşului de urechi?

Dar dacă, vă-ntreb/ vă rog să vă-nchipuiţi/ să vă gîndiţi, iritat de vreo nuanţă de nesupunere în vocea ministrului cu care vorbea pe moment, şeful statului şi-ar fi vîrît beţigaşul pînă-n plăsele [desigur, o expresie metaforică descriind capătul vătuit al beţişorului] în... ce s-o fi găsind pe-acolo, că nu-s neurochirurg să vă spun exact? Şi iată cum [nu rîdeţi, că nu v-am dat voie!] soarta unei ţări poate sta uneori în mîinile unui băţ pentru urechi.

O ştiu: văzînd acest înmărmuritor pasaj al dialogului Culcer-Băsescu, cei mai mulţi dintre dumneavoastră s-au gîndit: ce nesimţit. De ce crede el că ne interesează asemenea aiureli? Însă, cu scuzele de rigoare, vă spun că aţi greşit; realmente, nu el presidente era de vină, ci antenele, realităţile, beunurile tv. Dar aşa suntem: cînd ne-a supărat cineva, chiar şi cele mai mici/ eventual oneste gesturi ale lui/ ei devin iritante.

Dar nu eu. [Eu sunt mereu atent la lucrurile nespuse şi nevăzute.] Primul meu gînd a fost: toate beţigaşele de urechi pe care le ştiu au 'pompoane' la ambele capete. Primul lucru pe care mi l-am zis: ce beţigaşu' cui l-o făcut o fi folosit Băse?  Prima ipoteză pe care am formulat-o: o fi omul mai din topor şi înveleşte, cum făceam şi noi pe vremuri, capătul cîte unui chibrit cu vată, iar apoi greşeşte direcţia [sau, mai exact, sensul]. Dar un preşedinte e un om ocupat, n-are vreme de învelit nimica. A doua ipoteză: poate există un consilier care are rolul de a facilita desfundarea urechilor prezidenţiale; dar reducerile de personal trebuie, mi-am zis, să fi afectat şi staff-ul Cotrocenilor. A treia ipoteză: mi-am închipuit, în continuare, că preşedintele o fi avînd nişte beţigaşe speciale, cu un fel de mîner aurit, dăruite de Gold Corporation, şi şi-o fi vîrît capătul cu pricina în timpan. Dumnezeule, m-am alarmat, l-or fi şters ăia bine de cianuri? Etc., etc., etc. [scriu cuvîntul acesta repetat şi cu virgule între, ca o tachinărie la adresa colegilor de la catedra de Limbă Română, ei, na, fiindcă aşa am eu chef!]

Pentru ca apoi să înţeleg.

Să mă cutremur.

Să pricep brusc că, da, politicienii îşi asumă criza în egală măsură cu noi.

Aceasta, chiar în condiţiile în care moartea de foame a cîte unui profesor debutant nu e periculoasă pentru ţara însăşi, dar rănirea auriculară a preşedintelui sau enervarea unuia din şefii opoziţiei poate duce la consecinţe grave.

Pesemne, beţigaşul prezidenţial fusese redus cu 25 la sută [iar la tăiere s-a greşit capătul] .

-------------------------------------------------

Lăsînd gluma la o parte, şi încercînd să explic cititorului raţiunea ceva mai adîncă a acestei intervenţii a mea: în România actuală, că un profesor debutant din nu ştiu ce oraş al ţării cîştigă, pentru munca pe care o face, în jur de 600 de lei, e ceva nu-foarte-important ["sunt sigur că domnul profesor va găsi resurse alternative"]. Dar o zgîrietură în urechea preşedintelui face senzaţie. Că de la o anumită sumă în jos 25% reprezintă sau pierderea ultimei fărîme de demnitate, sau renunţarea la o parte a efortului şi timpului vocaţional [iar dacă ai dat ochii peste cap la acest cuvînt, dragă cititorule, cu mii de scuze ţi-o spun, să te mai ia şi dracu'!] pentru a mai cîştiga de undeva cîte ceva, făcînd orice [fiindcă oricum nu mai contează], nu reprezintă un subiect. Un subiect întors pe toate părţile îl reprezintă, în schimb, mood-urile şi ideile tot-mai-creţe ale Pontantoneştilor de 'rang înalt'.

Viaţa reală, de zi cu zi, vorba aceea, personală a fiecăruia dintre noi e firesc să nu reprezinte motiv de discuţie. E natural, e uman să ne punem mai-mult-sau-mai-puţin în paranteză în favoarea oricărui fel de cauză 'mai înaltă'. Dar s-o facem noi, prin voinţă şi/ sau fraiereală proprie, într-un sacrificiu sau mai exact într-un firesc autoasumat. Nu-mi place să fiu pus în paranteză; dacă ea nu e scrisă-configurată de mine, nu voi sta nicidecum acolo. Şi la fel, sunt convins, vor face acei mulţi-dintre-cititorii mei care, fără îndoială, sunt, vorba celebră, mai inteligenţi decît mine.

Există o limită. Despre această limită vorbeşte prezenta, altfel glumeaţă, postare, postare înţesată pe alocuri de paranteze [drepte]. Despre diferenţa între decenţă şi, tocmai, indecenţă. Ridicola poveste a beţigaşului prezidenţial, arătările-de-muşchi ale leaderului liberal, umflările-colorările-în-pene ale altfel micului papagal-şef-de-[cică]-stînga îmi irită retina, iar toate aceste voci sparte, mda, îmi rănesc abia ele urechile. Pe amîndouă deodată, şi pe cea interioară mai abitir. Mă împiedică să mă concentrez. Mă împiedică să-mi fac munca, să mă gîndesc la ale mele, în mica mea paranteză, în spaţiul meu personal, atît de normal-necesar.

Şi ca să nu închei atît de întunecat, iată o poezioară de inspiraţie populară, care cred că reprezintă, întrucîtva, sentimentele [altfel parantetice] ale eului liric în aceste momente grele ale ţării:

Să nu dea Dumnezeu de sus
să vie-al calmului apus...
Pe bec nu mai călcaţi, copii,
că să ne ţinem n-om mai şti -
cînd nu vom mai putea răbda,
din paranteze vom ieşea,
şi să te ţii!





Niciun comentariu: