rosia montana

rosia montana

miercuri, 24 august 2011

Confesiunile unui monomaniac, 1 / The Reason of Lost Causes



0. Mai întâi: cel puţin pentru o vreme, postările mele legate (direct sau, ca aceasta, indirect) de Roşia Montană vor purta titlul pe care îl vedeţi mai sus. E un semn că sunt, atât cât se poate, conştient de efectele neplăcute pe care le poate suscita o persoană ce vorbeşte tot timpul despre acelaşi lucru, oricât de ‚la ordinea zilei’ ar fi acesta.

1. Apoi: ţin să-mi reprecizez opinia - pe care voi încerca s-o motivez azi - potrivit căreia, pe lângă a constitui o stare-concretă-de-fapt(e), problema Roşiei e extrem de simptomatică dintr-o sumedenie de alte perspective - în primul rând, din cred eu, sub raport moral.


2. ‚Realitatea’ de la care porneşte postarea mea de acum: cele două intervenţi i în favoarea RMGC ale lui Traian Băsescu. Despre cea de la Sulina am scris deja; cealaltă, mult mai gravă, a fost la TVR1, pe 22 august - când, la postul naţional, susţinut din contribuţiile financiare ale fiecăruia dintre noi, s-a întâmplat pentru prima dată în istoria postrevoluţionară ca un preşedinte al ţării să facă lobby unei companii, şi încă străine.  Privitor la această prestaţie a preşedintelui, alţii (Mihai Goţiu, Daciana Sârbu) au scris mult mai bine (pe alocuri, chiar... savuros) decât aş putea-o face eu; ţin doar să precizez că sunt pe deplin de acord cu analogiile, fireşte, metaforice, cu boul, respectiv papagalul, pe care aceşit autori le găsesc pentru comportamentul lui Băsescu în situaţia dată.

Despre altceva vreau să scriu: ştiu cel puţin câţiva dintre prietenii mei, militanţi pentru salvarea Roşiei sau doar simpatizanţi ai cauzei, care, mai ales după cea de-a doua ‚ieşire’ a preşedintelui, au adoptat o atitudine de genul „meciul e pierdut, în România ordinele lui Băse sunt executate fără nuanţă şi fără crâcnire, ce-aţi mai putea voi/ ce-am mai putea noi face?”.

3. Vreau, deci, să scriu despre sensul cauzelor pierdute . Amicii mei mai-experţi-în-engleză-decât-mine  vor fi observat că am scris „the reason of”, şi nu „the reason for”, cum ar fi fost, probabil, de aşteptat; am făcut aşa fiindcă nu doar vreau să (îmi) explic de ce-am continua să susţinem anumite idei chiar şi atunci când, practic vorbind, ele sunt (sau par, cum se întâmplă acum) imposibile ‚empiric’, ci şi... ce-am putea învăţa din/ după susţinerea lor dincolo de pragul aparent al absurdului. Altfel spus, cred că nu doar noi infuzăm cauzele cu energia posibilei lor realizări; ci şi cauzele ne vorbesc - lucru pe care, fireşte, îl ştiam de mult, dar vreau să spun, să insist: ne vorbesc cu atât mai semnificativ dincolo de pomenitul prag.

4. Dacă ar exista o singură ordine, a empiricului, a faptelor şi adevărului înţeles ca-simplă-consemnare-a-concretului, n-am avea nici un simţ pentru viitor, şi mai cu seamă nici un simţ pentru „bine” sau „rău”. Ce vreau să spun: am putea, desigur, să înţelegem viitorul real (cel care într-adevăr se va întâmpla) ca o rezultantă a unor factori prea mulţi şi prea complicaţi ca noi sau cineva să îl poată ‚calcula’ dinainte - condiţii în care e de păstrat ideea incertitudinii noastre în ceea ce-l priveşte. Dar viitorul fiind tocmai ceea ce, obiectiv, trebuia oricum să se întâmple, el nu mai e bun sau rău, e pur şi simplu ceea ce este. Or, oricât de trist ar suna pentru cei prea-axaţi-pe-concret, chiar şi când viitorul s-a întâmplat deja, poate împotriva a ceea ce noi am fi dorit, rămâne de datoria noastră să afirmăm în continuare că nu e bine, ba chiar să încercăm a limita consecinţele pe care le considerăm negative. Dacă dezvoltatorul (RMGC) ar căpăta toate aprobările şi ar începe distrugerea Roşiei, ar fi, desigur, o catastrofă şi reală şi emoţională, o victorie a inacceptabilului şi o înfrângere a tuturor bunelor intenţii/ a energiei, de la o vreme mai cu seamă... sufletească, pe care am investit-o. Dar cred cu toată sinceritatea că, după câteva zile, săptămâni de convalescenţă interioară, ar trebui să continuăm a protesta, a arăta-cu-degetul, mai cu seamă a-i numi (asta, ca o sarcină cotidiană, ‚întru eternitate’! :) ) pe decidenţi/ vinovaţi: Traian Băsescu, Adriean Videanu, Kelemen Hunor, Laszlo Borbely, deloc în ultimă instanţă Emil Boc (cel pe umerii căruia va cădea, de fapt, responsabilitatea finală).

5. Revenind: dacă lumea reală ar consta doar din ceea ce se întâmplă, totul ar fi un, oricât de complex, calcul numeric. Intervenţia brutală, lipsită de nuanţă, a preşedintelui ar fi, dacă puteţi accepta această exprimare ciudată, definitiv-decisivă (nu vă speriaţi, cunosc reclama absurdă cu Domestos care omoară microbii definitiv; altceva vreau acum să spun). Din chiar momentul în care am considera că şansele noastre de succes au scăzut sub 50%, ar trebui să renunţăm. Însă ştim cu toţii că şansa şi-o face omul, şi mulţi dintre noi ar continua atâta vreme cât mai există o posibilitate, chiar şi infimă, de reuşită.

6. Credo quia absurdo, spun eu (enunţând, nu-i aşa, o expresie teologică fundamentală), şi afirm: corect, etic vorbind, ar fi să continuăm şi după ce orice şansă ar dispărea. Să stăm ca un spin în coasta RMGC, să păstrăm un ochi atent privitor la eventualele (zic eu, foarte probabile! în România) încălcări de protocol etc., să sabotăm (desigur, nu ‚industrial’, generând cine ştie ce catastrofă suplimentară, ci la nivelul dezbaterii civice) fiecare moment al acestui parcurs.

Abia aceasta, cred, ne-ar deosebi de politicieni - de cei pe care, cred eu, îi numeşte acest cuvânt. În opinia mea, avem două extreme ale eticului uman. De o parte, politicianul perfect - care e şi oportunistul perfect, idealul lui fiind să ştie care jocuri pot fi câştigate şi cum, şi să le joace doar pe acelea. De cealaltă parte, martirul - care renunţă la orice speranţă la a mai beneficia de o rezolv are ‚practică’ a cauzei sale, în speranţa că timpul (şi jocul lui) nu se opreşte odată cu sacrificiul. Nu vreau să înţelegeţi de-aici că îi compar pe militanţii pentru salvarea Roşiei (deci şi pe mine personal) cu Hristos sau cu sfinţii. Tot ceea ce scriu acum trebuie priceput respectând proporţiile; afirm, totuşi, că dacă aş avea de ales (şi în fapt întotdeauna avem!), n-aş vrea, în nici un caz, să stau în extrema politicianului.

7. Aceasta, şi fiindcă politicianul e într-atât de obsedat de putere, încât are o manie a controlului practic absolut. Nimeni nu l-a forțat (e de sperat!) pe Băsescu să se plaseze atât de radical în problema Roșiei, care nu era, propriu-zis, treaba lui; dar el e convins că a) opinia lui e necesară; în lipsa ei, logica lumii, sau cel puțin a țării, își oprește desfășurarea b) la urma-urmelor,  nu e o părere, ci însuși adevărul; c) tot ce mai trebuie să se întâmple, după emiterea adevărului, e, cu o sintagmă-de-lemn pe care speram să nu o mai scriu în secolul XXI, transpunerea în fapte a... măreței viziuni. Iar lucrul cel mai grav e că, la urma-urmelor, idealul nemărturisit al oricărui politician este să ajungă în poziţia în care azi ‚stă’ Băsescu.

Potenţialul-martir, însă, nu e cineva care doreşte să fie martirizat (nu mă refer, aici, la nebunii care vor să devină celebri şi caută cu disperare să salveze lumea); el speră, până în pen-ultima clipă, într-o rezolvare normală; cu alte cuvinte, are şi simţ practic, dar nu acesta îi dă orientarea ultimă. Orientarea ultimă i-o dă, în fapt, credinţa că, oricât de absurd ar părea, statistic vorbind, el are dreptate împotriva celor mai mulţi, sau chiar a tuturor.

8. Vorbe prea mari, complicaţii prea halucinante în raport cu o problemă pragmatică precum cea a Roşiei, veţi  spune. Or tocmai aici e insistenţa mea: dincolo de problema pragmatică (pe care abordarea mea NU o exclude câtuşi de puţin, fiindcă, încă o dată, nimeni nu îşi doreşte să iasă învins dintr-o confruntare), Roşia Montana e, în ultimă instanţă, o problemă morală. Din primul punct de vedere, va exista întotdeauna o parte - a baricadei - mai puternică (politic); din celălalt punct de vedere, va exista întotdeauna o parte mai îndreptăţită etic. În chestiunea pe care o discutăm, vom lupta, fireşte, până la capăt (şi dincolo de el, ceea ce înseamnă a nu-l recunoaşte drept capăt) pentru ca acestea două să coincidă.

9. Nu ştiu cum dorm noaptea jurnaliştii care cenzurează orice ştire sau poziţie anti-RMGC; nu ştiu cum dorm noaptea Traian Băsescu, Elena Udrea, Sebastian Lăzăroiu; mai mult  ca orice, nu ştiu cum dorm micii şoricei care scriu prin mica presă articole elogioase fără perdea, sau preiau comunicatele la fel de indecente ale aşa-ziselor ‚sindicate’ şi ‚asociaţii ale studenţilor’ pro-RMGC. Probabil că, cu buzunarele un pic mai pline decât dacă ar fi fost verticali (moral şi profesional vorbind), nu dorm chiar rău (omul are o capacitate uluitoare de a-şi găsi unul sau mai mulţi avocaţi-ai-diavolului). Ştiu, însă, că nu-mi doresc somnul lor - care, să nu se supere prietenii mei ecologişti, mi se pare mai înspăimântător chiar decât lacul de cianură.

10. Dincolo de natură-şi-cultură, e vorba, în cazul Roşiei şi mereu, de demnitate, pur şi simplu. Iar demnitatea ne cere să credem de-a lungul întregului drum. Iar atunci când ni se arată - de către inamicii sau, vai! chiar de către prietenii noştri, un capăt, o fundătură („păi nu vedeţi că nu mai aveţi ce face?”), trebuie demnitatea suplimentară de a nu crede, a nu accepta. Nici o cauză nu e definitiv pierdută, câtă vreme măcar o voce mai luptă pentru ea.

Sper ca vocile prietenilor mei din lupta pentru Roşia să nu se lase amuţite de ceea ce, uneori, pare a fi logica brută a ‚realităţii’. Sper să nu aud niciodată din gurile lor o frază, în ea însăşi amuzantă, pe care au spus-o de multe ori (scuze pentru comparaţie!) fotbaliştii Naţionalei: „cât mai există şanse matematice, trebuie să luptăm”. Fiindcă demnitatea şi capacitatea de a fi om întreg nu are nici o legătură cu şansa. Oricât de matematică ar fi ea.

Niciun comentariu: