Cu Sulina-n coaste (despărţirea de Băsescu)

Două ipoteze, doar în aparenţă contrarii:

1. Traian Băsescu este un tip inteligent, de o inteligenţă nativă, aproape animalică (de prădător), venală, intuitivă, şi mai cu seamă dură, tăioasă, fără păsare faţă de vreun adversar (şi cum cei care gândesc precum el fac din orice opus un duşman, inteligenţă incapabilă să înţeleagă, în izolare, chiar şi cel mai mic argument împotriva propriilor poziţii drept potenţial-corect sau benefic). Chiar dacă îl urăşti pe Băsescu (sentimentul meu, ca să fie clară ‚părtinirea’ acestei intervenţii, din această dimineaţă), e greu să nu îi admiri şerpimea, gestul brusc cu care se întoarce, când te aştepţi (mai ales dacă îl credeai, mare naivitate! prieten) mai puţin, şi muşcă. Cu, de cele mai multe ori, perfectă eficienţă.  Şi da, sunt convins, atunci când face asta, ochii lui devin şi mai metalici ca de obicei - vorba aia, oglindă a sufletului.

Traian Băsescu a intervenit ieri, tocmai de la Sulina, radical în favoarea dezvoltatorilor (RMGC) de la Roşia Montană, aruncând câte un os înspre protestatarii îngrijoraţi fie de aspectul ‚ecologist’, fie de cel economic al problemei. Vă reamintesc:

pe de o parte, 200.000 de tone de cianură de sodiu pură vor tranzita România pentru a intra în procesul tehnologic, şi aceeaşi cantitate se va regăsi, ce-i drept diluată, în lacul de steril, al cărui baraj va avea 180 de metri înălţime/ un kilometru şi 350 de metri ‚lăţime’;

pe de altă parte, în ce priveşte ‚afacerea’ pe care o face România,  e suficient să accentuăm că redevenţele pe care statul nostru şi le-a rezervat din valoarea brută a aurului sunt de doar 2%.

În relaţie cu prima problemă, Băsescu a spus că nimic nu se va face la Roşia fără acordul Comisiei Europene. O asigurare care, probabil, îi va linişti pe mulţi - în speţă, pe cei care nu ştiu că acest organism ultra-dominat de lobby-ştii marii industrii a refuzat, pur şi simplu, să iniţieze legea anti-cianură cerută în mod expres, cu un vot zdrobitor, de către Parlamentul Europei. Cum vă spuneam: Băsescu e un tip (înspăimântător, pe alocuri, de) viclean.

Dar ‚mişcarea’ de geniu a făcut-o preşedintele în raport cu cea de a doua problemă, când a spus că doreşte o renegociere a contractului. El ştie că aceasta s-ar putea petrece, legal vorbind, doar după ce proiectul va fi obţinut toate autorizaţiile de care mai are nevoie, în primul rând pe cea de mediu. Şi nefiind - cel puţin din punctul de vedere al capacităţii calculatorii - deloc prost, Traian Băsescu îşi dă cu siguranţă seama că şansele României de a renegocia contractul după demararea afacerii sunt nule. Nu poţi să-i distribui adversarului toate cărţile mari din pachet, şi în timpul jocului să strigi că vrei şi tu o parte mai importantă din câştig.

Apoi, Băsescu şi-a încălcat (dar, nu-i aşa, într-o discuţie cvasi-‚privată’, taman la Sulina) atribuţiile, spunând textual: „guvernul trebuie” să facă asta-şi-asta, cu alte cuvinte să-şi asume pe faţă susţinerea celor de la RMGC. Deja am citit ‚postaci’ ai companiei care susţineau că preşedintele s-a exprimat, întrebat fiind, ‚ca simplu cetăţean’. Şi ajungând aici, trec la ipoteza a doua:

2. Traian Băsescu este un prost, ‚îngrămădit’, în fapt, în acea prostie mai adâncă şi discretă, dar cu izbucniri sporadice catastrofale, pe care numai lipsa de cultură, de civilizaţie, în ultimă instanţă de alteritate-etică ţi-o poate da. În aparenţă, nu e prost tot timpul (prost-cocoşel- viu- colorat-pe-alocuri-papagal, ca Victor Ponta), nici prost-agresiv (prost-gălăgios-infatuat-isteric până la clinicizare, precum Crin Antonescu), deci poate fi crezut mai puţin periculos decât liderii opoziţiei. Însă lipsa lui de constanţă-în-prostie se vădeşte, uneori, compensată/ răsturnată: mai cu seamă atunci când temperamentul, vorba aia, vulcanic al preşedintelui îl face să arate ce are domnia-sa pe dinăuntru.

Iar pe dinăuntru, Traian Băsescu pare să aibă, mai înainte de orice, o incredibilă lipsă de bună-creştere: lipsă a bunului-simţ de a-l asculta (şi a-l şi auzi!) pe celălalt, lipsă a modestiei de a recunoaşte priceperea şi bunele intenţii ale altuia, în definitiv un autism cum nu se poate mai periculos pentru... comunitatea pe care câte un astfel de om ajunge să o conducă. În anumite privinţe, Traian Băsescu e doar o jucărie stricată, al cărei arc o aduce mereu şi mereu la punctul de plecare, a cărei gură proferează sporadic aceleaşi inepţii. Traian Băsescu pare doar să fie viu, fiindcă îşi afirmă uneori voinţa, se ridică (vorba englezilor) la înălţimea situaţiei (rises to the occasion), mimează, altfel spus, viaţa pe culmile ei; dar de fapt nu e, fiindcă nu învaţă nimic şi nu creşte niciodată.

Traian Băsescu ştie, cu siguranţă, că mişcarea ‚de societate civilă’ cea mai puternică din România ultimilor ani, mişcare desfăşurată împotriva presiunii politice şi, mai ales, mediatice, ‚crescută’  în condiţiile de cvasi-clandestinitate (mutatis mutandis, ca ‚revoluţia’ twitter-istică a tinerilor din Moldova) ale Internetului, e tocmai cea împotriva exploatării de la Roşia Montană. E şi o mişcare anti-politică şi anti-politicieni. Zeci de mii de oameni care, altfel, cu greu ar putea cădea de acord asupra unui partid, a unui model economic sau de guvernare etc. au sesizat solidarizarea gregară a decidenţilor şi îşi afirmă opoziţia.

Dar, deşi el însuşi a format o comisie prezidenţială privitoare la protecţia patrimoniului, ale cărei concluzii spuneau, fără echivoc şi fără nuanţă, că RMGC trebuie pur şi simplu oprită, Băsescu se reîntoarce acum la gândul lui dintâi. Cu binecunoscuta lui frustrare de non-intelectual. Cu eterna lui incapacitate de a accepta ajutor, fie şi din partea celor pe care i-a solicitat oficial să-l ajute. Cu apucături de băiat-de-băiat-de-mahala, care spune Ungariei, probabil spre satisfacţia multor ‚români verzi’, că avem suveranitate. Pe care o vom folosi, scuzaţi-mi furia transparentă verbal, ca să ne răhăţim lângă gardul vecinului, şi să-l tragem de urechi dacă asta nu-i miroase (a) bine. Că, nu-i aşa, preşedintele nostru simte nevoia să-şi manifeste ‚bunele maniere’ şi în relaţiile internaţionale.

3. (Aceasta nu mai e o ipoteză, e doar o evaluare a situaţiei actuale.) Mulţi dintre cei care mai ‚stăteau cu’ Băsescu şi PDL-ul doar fiindcă opozanţii (Ponta, Voiculescu şi, vai!, Crin) sunt cu adevărat nefrecventabili se despart, azi, de acest ‚cel-mai-mic-rău’, înţelegându-l ca pe un rău, pur şi simplu. Puţini, foarte puţini mai au speranţe ca preţioasele-indicaţii-de-la-Sulina să fie ignorate de Emil Boc şi oamenii lui; un partid care îşi avea bazinul electoral ‚printre’ oamenii ceva mai educaţi, mai conştienţi, mai implicaţi chiar (în sensul micii societăţi civile a României) le dă cu tifla, prin vocea lui în-continuare-cea-mai-autorizată,  unor oameni care se aflau, oricum, la limita rupturii definitive de politic în totalitatea lui. Mda (am vorbit zilele astea cu mulţi prieteni şi cam toţi mi-au spus la fel), pierderea PDL-ului nu se ‚duce’ la PSD sau PNL sau UDMR; nu se duce nicăieri, deocamdată cel puţin - dar rămâne o pierdere. Iar cum Băsescu ştie doar să numere, şi nu se interesează deloc privitor la calitatea votanţilor, cum Băsescu nu are organ pentru calitate (care se descoperă prin dialog şi co-împărtăşire, prin înţelegerea-poziţiei-celuilalt), ci doar pentru luptă şi impunerea propriei păreri ridicate la rang de adevăr, cum, în fine, Băsescu crede că tot ceea ce există şi se discută pe lume este despre el, preşedintele face un deserviciu enorm prea-fidelilor săi adepţi.

Da, Băsescu nu mai poate candida, aşadar îşi imaginează că poate lua asupră-i vini care pentru ceilalţi ar fi prea grele. Însă diminuarea salariilor e una, iar mersul - politic - deschis şi complet în contra raţiunii, în contra normalităţii... europene, în fine, în contra atâtor oameni treji la minte şi atenţi din ţara asta - toate, la un loc, cântăresc prea mult pentru a nu apăsa şi asupra celorlalţi. Fiindcă, personal, nu mai are un viitor, fiindcă, personal, îşi poate asuma o gândire de tipul ‚după mine, potopul’, preşedintele îşi condamnă toţi apropiaţii (şi, probabil, în primul rând pe Emil Boc) la catastrofă.

Dar nu cred că e de mirare, fiindcă Băsescu, de fapt, nu are şi nu poate avea apropiaţi. Nu există în el nici o fantă, prin care altcineva să intre şi să influenţeze. E tipul lui, special şi îngrozitor, de prostie. Un autism nici măcar clinic (justificat fiziologic) - ci crescut şi îmbuibat, ca să zic aşa, în propria lui, cea mai stupidă dintre toate, mândrie-de-sine.