marți, 30 august 2011

Picnic la marginea drumului / Confesiunile unui monomaniac, 3



Cel puţin unii dintre cititorii mei vor recunoaşte fără dificultate titlul de mai sus. E vorba despre o celebră bucată de proză SF scrisă de fraţii Strugaţki, un mini-roman care a stat la baza filmului lui Tarkovski, Stalker (Călăuza). Una din cele mai bune ‚cărţi’ science-fiction pe care le-am citit în viaţa mea. O vizită extraterestră lasă în urma ei câteva zone aberante, foarte periculoase pentru oameni, în consecinţă nelocuite şi păzite de forţe militare. Doar oamenii de ştiinţă şi aventurierii mai pătrund, riscându-şi vieţile colectând artefacte foarte preţioase şi pentru cunoaşterea umană, şi pe piaţa neagră.  Teoria oficială privitoare la Vizită e că o civilizaţie extraterestră a decis să ne influenţeze pozitiv, lăsându-ne unele din invenţiile ei. Dar unul dintre personaje are o ipoteză care dă titlul romanului: Pământul a fost doar locul unui picnic extraterestru, oamenii şi celelalte fiinţe de aici au fost la fel de insignifiante pentru turişti ca insectele din iarbă atunci când noi ieşim să ne relaxăm, iar în urmă au rămas, de fapt, doar deşeurile. 


Comiţând o confuzie semantică incredibilă, care semnalează fie prostie (incultură), fie rea intenţie, fie, cel mai degrabă, pe amândouă, preşedintele a declarat ieri, la Roşia Montana, că deşi comisia de specialişti instituită chiar de el în urmă cu doi ani a afirmat că situl are o valoare patrimonială extraordinară, nu se vede nici un turist prin partea locului, venit să viziteze ‚monumentul’ Cârnic. Nici un turist, afară chiar de domnia-sa, Traian Băsescu (aici, hâhâitul notoriu al personajului a fost ceva mai scurt, doar un fel de mic icnet autosatisfăcut).

Acum, fiecare dintre noi înţelege diferenţa dintre valoare patrimonial-culturală şi valoare turistic-comercială; sau, ca să nu ne ‚dăm’ mari specialişti: fiecare dintre noi are decenţa de a încerca să o înţeleagă, şi de a ţine cont de ea. Mă pregăteam, aşadar, să folosesc o expresie pe care, recunosc, am mai pomenit-o pe acest blog, atunci când scriam despre ministrul Funeriu; mă pregăteam să scriu un text cu titlul: S-O SUIT SCROAFA-N COPAC, despre ravagiile pe care le face incultura (în forma ei cronică, manifestată ca lipsă-de-civilizaţie, deci şi de civism) atunci când se asociază cu puterea şi mulţumirea-de-sine.

Unele din lucrurile noi pe care le-am citit de ieri până acum m-au făcut, însă, să-mi schimb planul. Sau, oricum, să-l extind. Nu mai sper că acest om (pe care, pentru conformitate, menţionez că l-am votat, ca şi pe-al său partid, cu ocazia ultimelor două ‚runde’ de alegeri parlamentare şi prezidenţiale) suferă doar de primitivismul egocentric şi pe alocuri agresiv pe care i-l ştiam deja. Şi, aţi văzut bine, am scris cuvântul sper

Fiindcă, în privinţa Roşiei Montane, preşedintele a minţit nu doar prin omisiune şi repetând retorica RMGC  (lucru pe care l-aş fi crezut posibil la un tip cu acces la informaţie, dar prea orgolios şi convins de propria infailibilitate ca s-o consulte, cum e Băsescu); a minţit mai cu seamă deschizând pista falsă a discuţiei despre alte două exploatări miniere, de această dată cu capital şi profituri  româneşti.

Or, aflăm cu stupoare, din datele incontestabile ale unor registre comerciale publice (surse, iată, de data aceasta ne-secrete ale jurnaliştilor de investigaţie) următoarele lucruri:

Cine sunt proprietarii celor 80% din Deva Gold SA? În primul rând este vorba de societatea Deva Gold Ltd din Insula Barbados. La rândul ei, această societate din Barbados este deţinută în proporţie de 80% de European Goldfield Ltd şi, în proporţie de 20%, de către nişte acţionari anonimi. European Goldfield Ltd aparţine grupului Aktor SA din Atena, al cărui proprietar, preşedinte şi director executiv este omul de afaceri grec Dimitrios Koutras. Deva Gold Barbados, prin EUROPEAN GOLDFIELDS, are acţionariat comun cu Gabriel Resources Ltd, acţionarul principal al RMGC. De altfel, EUROPEAN GOLDFIELDS este denumirea pe care societatea Gabriel Resourcest Ltd a purtat-o înainte de a-şi schimba denumirea în Gabriel Resources. Aşadar, toate aceste societăţi care exploatează aurul românesc şi care vin de niciunde sunt controlate de acelaşi grup de interese.” (citiţi, eventual, articolul întreg aici - veţi avea şi alte surprize...)

Ieri, văzându-l pe Băsescu la Roşia, m-am înfuriat enorm pe epitetul autoadresat, cel de ‚turist’ - dacă tot face turism, îmi spuneam, de ce acordăm mai multă atenţie afirmaţiilor sale, decât celor ale oricărui ‚străin’ de problemă care vine într-un loc şi strigă, siderat: ‚biiiutiful’? Şi cum de îşi mai permite acest turist şi să vorbească despre laşitatea politicienilor şi curajul propriu?

Curajul lui Băsescu, îmi spuneam, e curajul prostului, curaj de hahaleră inconştientă care face victime din partenerii de drum; discursul lui mi se părea similar cu al unei namile alcoolizate care vine la bar pusă pe scandal; nu vreau, mi-am spus, să fiu prieten, nu vreau nici măcar să fiu asociat cu un astfel de om. Curajul preşedintelui e curaj, vorba aia (ce să fac, în limbă-de-lemn!), pe spinarea românilor.

Dar de ieri până azi mi-am pierdut, repet, speranţa că Băsescu e elefantul, în el însuşi nevinovat, nimerit în magazinul de porţelanuri. Nu, el e dresorul care a adus elefantul - din ce interese, numai el ştie. Scroafa nu doar că e deranjantă răstindu-se şi dând ordine din copac. Scroafa, înainte de a se fi urcat acolo şi după ce va coborî, vorba aia, de la ‚tribuna’ mediatică, va face ce ştie ea mai bine:

Să înfulece, să se îngraşe cu neruşinare.

Vina, însă, evident, e în principal a noastră - care am hrănit animalul (fireşte, politic), şi, pare-se, vom continua să-l hrănim.

Băsescu, cu tot grobianismul lui, e totuşi subtil; el nu e Nero, nu spune ‚după mine, Potopul’, nu distruge cu intenţie tot ceea ce atinge şi ‚stăpâneşte’; dar, în deplină cunoaştere a (tuturor) faptelor, acest om trage un ultim, gigantic, tun, ia un picnic pe marginea drumului.

Noi, ăştialalţi, vom rămâne cu gunoiul.

Niciun comentariu: