rosia montana

rosia montana

sâmbătă, 3 septembrie 2011

Viitorul / Confesiunile unui monomaniac, 4


Pe 1 septembrie, Elena Udrea a ‚comis-o’ mai rău decât ne-am fi aşteptat. Aflată, în postura de conducător oficial al acestora, la o reuniune a tinerilor PDL-işti şi intervievată de TVR1 (şi) despre chestiunea Roşiei Montane, ea a avut o declaraţie înmărmuritoare: a spus că, la negocierile care ar trebui să urmeze privitor la împărţirea profitului, Guvernul trebuie să fie atent şi la interesul RMGC. Mai exact, să se asigure că această companie capătă destul , fiindcă nu trebuie să ne alungăm investitorii. Ministrul dezvoltării regionale şi (al) turismului a mai adăugat ideea potrivit căreia în orice negociere există (cel puţin) doi parteneri.

Observaţiile mele:  1. câtă vreme o anume acţiune nu e demarată - iar asta se poate întâmpla doar după ce vom fi convenit asupra (regulilor) ei -, nu suntem încă parteneri, ci, tocmai, adversari în negociere; 2. nu sunt mulţumit de un Stat care înţelege să-mi apere interesul (mie, unuia dintre ‚toţi românii’) în felul pe care tocmai l-am descris. Raportul de 96 vs. 4 la sută existent (ca redevenţă), ca şi cel al acţionariatului (peste 80% la ‚canadieni’, aproape 20 capital românesc - asta ca să respectăm, deocamdată, modul cum îi place/convinte preşedintelui să... citească acest raport de forţe), ne spun cu destulă claritate cât de debalansat e actualul contract.

Altfel spus, declaraţia Elenei Udrea pare a fi o incredibilă prostie, şi atâta tot. Auzind-o prima oară, am căzut şi eu în capcana de a mă amuza şi atâta tot (servilismul de acest tip n-a reuşit niciodată să-mi inspire, cel puţin chiar în momentul ‚desfăşurării’ lui, vreo altă reacţie). Apoi, însă, mi-am amintit că trebuie, vorba aceea, să învăţăm de la istorie - dacă nu din cea veche, pe care o călcăm sub şenilă pentru bulevardul Uranus [vorbitorii de engleză vor recunoaşte că numele e foarte concludent] sau o vom arunca în aer la Roşia, măcar din cea, mai nouă, a marilor personalităţi post-revoluţionare.


Or, trăsătura care a făcut din Udrea o celebritate nu e în primul rând blondeţea ei - trăsătură constantă fizic şi sporadică din punct de vedere caracterial (când croşeta la televiziune, când accepta să discute ‚expert’ despre preşedintele unui regat, sau când dădea declaraţia pe care deja am parafrazat-o). Nu, notorietatea acestui personaj (începută, vă amintiţi? cu bileţelul lui Tăriceanu) e dată, în fapt, mai cu seamă de faptul că el e o portavoce a lui Traian Băsescu. Mai mult decât atât, e un oracol (mai degrabă dinainte-informat-manipulat decât cu adevărat clarvăzător) al preşedintelui. În basmele româneşti, întoarcerea zmeului era anunţată de tunetul buzduganului care se înfigea în uşă. Tot aşa, nu e bine ca - seduşi sau dezgustaţi de apariţia dumneaei - să ignorăm porumbeii scoşi pe gură de Udrea; fiindcă, adesea, sunt vestitori, rândunici prezidenţiale.

Dar ceea ce ne vesteşte ultima rândunică nu e, mă tem, deloc primăvăratic.

Şi iată, aici îmi încerc eu talentul clarvizionar, privitor la mişcările la care trebuie să ne aşteptăm.

0. Mai întâi, o caracteristică generală a acestora: se vor desfăşura, ca un tăvălug, în ignoranţă totală a imensului potenţial protestatar existent în ‚bobor-ul ’ revoltat, din care cu onor fac şi eu parte; se vor desfăşura uitându-se promisiunile de transparenţă, în primul rând cea legată de desecretizarea vechiului contract;  mai ales, se vor desfăşura fără o opoziţie reală din partea... opoziţiei care, am mai spus-o, mimează  doar că ar urmări interesul public. Pe lângă aceasta, se va desfăşura o campanie de presă în care, de la centru, ni se va spune, în cifre, că populaţia românească doreşte, în vastă majoritate, ca exploatarea să înceapă. În acest sens, Mediafax a pus deja pe site un sondaj în care cei contra-RMGC au votat, într-un ritm normal (unul, două voturi pe minut) până au ajuns la circa 70 %, pentru ca într-o oră să voteze peste 2000 de susţinători ai proiectului, dintre care peste 400, ca prin minune, în trei minute.

1. Destul de curând, Băsescu (deşi n-are nici o atribuţie în acest sens, afară tocmai de cea de a nu se amesteca) va scoate din buzunar, ca pe iepurele din joben, un contract nou, ceva mai avantajos pentru România - din câte s-a spus deja, redevenţa, spre exemplu, va urca la uluitoarea cifră de 6% -, care va fi prezentat de toată presa drept un triumf. La fel ca până acum, ni se va vorbi în cifre şi nu în procente, ni se vor arunca în ochi şi urechi miliarde peste miliarde (fără a se pomeni vreodată cu câte miliarde se aleg ceilalţi) şi, mai cu seamă, mii de locuri de muncă. Nu mă îndoiesc de faptul că această a doua variantă a contractului, sau măcar un draft al ei, exista încă înainte de a se arunca preşedintele în luptă, făcând pe marele-cavaler-al-aurului-românesc.

2. Înainte, însă, de aceasta, chipurile pentru a se respecta legalitatea, Laszlo Borbely va acorda certificatul de mediu, pe care cu atâta grijă îl leagă, de câteva săptămâni, exclusiv de procentul de cianură din lac. Doar nu îi doare nici gura, nici vârful stiloului pe cei de la RMGC să scrie 2 ppm în loc de 5 ppm.; astfel, ideea valului de pământ de 180 de metri înălţime şi 1 kilometru 350 ‚lungime’ care va ţine lacul de 600 hectare deasupra Abrudului va fi ieşit din discuţie, dimpreună cu cea a efectelor ‚minime’ asupra mediului pe care le provoacă aruncarea în aer a 3 munţi sau transportul (românesc, ne-a asigurat preşedintele!) prin ţară, sau măcar prin Ardeal a minimum 200.000 de tone de cianură de sodiu. Şi spuneam că, acordându-se pomenitul certificat, se va invoca necesitatea naţională, dat fiind că într-adevăr o renegociere e posibilă doar după.

[Cu riscul de a vă re-plictisi, repet fapte notorii: statul n-a fost la fel de atent cu legalitatea în câteva situaţii precedente a ) însăşi licenţa de exploatare a fost, cu mulţi ani în urmă, acordată MinDeva prin încredinţare directă, pe o sumă de nimic; b) ea a fost apoi transferată, contrar procedurii admise, fără licitare, către RMGC odată cu declanşarea parteneriatului; c) RMGC a ignorat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de lichidare/ dizolvare judiciară, prilej cu care d) procentul de aproape 20 la sută pe care îl deţine statul român a fost dublat  de o datorie a acestuia faţă de canadieni, pe care aceştia o pot recupera, după cum aleg ei, fie în bani, fie în acţiuni - aceasta fiind explicaţia pentru faptul că, mai sus, am vorbit de modul cum îi place preşedintelui Băsescu să citească situaţia actuală: în scripte, da, avem în continuare aproape 1/5 din participaţie, dar tot acolo avem şi o datorie care reduce procentul nostru real aproape de 6%.]

3. Odată rezolvată problema de mediu, pe care nu întâmplător se insistă azi ca şi când ar fi, alături de jocul procentelor, singura, se va ignora faptul că însuşi Kelemen Hunor (încercând s-o întoarcă, în faţa propriului electorat şi a Ungariei, ca la Ploieşti - sau, dacă vreţi, ca la Miercurea Ciuc) recunoaşte irelevanţa descărcării de sarcină arheologică pentru masivul Cârnic, pe care Direcţia judeţeană de cultură Alba a acordat-o deja. Cum am aflat cu toţii în ultimele săptămâni, acest munte nu e doar sit arheologic, e monument de clasă A, fiind în continuare (teoretic) pe deplin protejat de către legile româneşti ale patrimoniului. Ignorarea acestui ultim (şi irelevant, ne zice preşedintele, cultivând confuzia dintre obiect patrimonial şi obiectiv turistic până la a o face preluată de oameni pe care îi credeam mai treji la minte, cum ar fi Robert Turcescu) impediment va permite declanşarea de către RMGC a operaţiunilor de suprafaţă.

Şi vă garantez că ea se va face cu sălbăticie, în răzbunare faţă de cei care mai rezistă acolo şi aiurea, pentru a compensa atâţia ani de frustrări pe de o parte, pentru a genera în opinia publică, pe de altă parte, senzaţia că din momentul în care prima piatră a fost mutată totul e pierdut.

IAR AICI, APARENT, CAPITOLUL „ROŞIA MONTANĂ” SE ÎNCHEIE. Majoritatea populaţiei îşi va vedea confirmată poziţia ignorant-fatalistă: v-am spus eu că ăştia fac ce vor! etc., etc.; cei care mai făceau excursii la munte vor desena pe hartă un cerc cu diametrul de, să zicem, 50 de kilometri în jurul exploatării şi vor avea grijă să nu păşească în el (asta, spre a discuta aspectele contrbuţiei blonde a ministresei ce se ocupă, culmea! şi cu turismul, şi cu dezvoltarea regională). Vreme de doi ani, cam 2000 de oameni de prin regiune vor avea de lucru; unii dintre aceştia îşi vor părăsi, probabil, slujbele prost plătite pentru unele un pic mai bănoase la Gold; după construirea facilităţilor, locurile de muncă se vor reduce la 800, spun dezvoltatorii, 260 spun cei care îi combat. Vreme de 17 ani, lacul de steril va creşte odată cu ‚barajul’, iar aurul, resursă neregenerabilă, va pleca, în cea mai mare parte a lui/ a valorii sale, din România, respectând năstruşnica definiţie a ‚gratuităţii’ pe care un preşedinte român, demult uitat, o dădea la anul 2011 ‚gratuităţii’:

CU SCUZE PENTRU MAJUSCULE  [dar cred că tonul meu exasperat se simţea deja]: din redevenţă + acţiuni, aproape 10 la sută din ce era deja al nostru (deşi, e drept, îngropat în munte) va intra ‚gratis’ (sau, mă rog, doar cu cheltuielile legate de autentificarea/ realizarea lingourilor în sănătate, TVA, depozitare etc.) în visteria României.

4. Şi tocmai când, pentru majoritatea zdrobitoare a potenţialei opinii publice, lucrurile se for fi încheiat, când naţiunea română se va pregăti să se relaxeze la loc, efectele noii legi a minelor, deja aprobată de Senat şi aflată în aceste zile la Camera Deputaţilor, vor începe a se face simţite. Ele ne vor arăta două lucruri:

- cât de catastrofal este să legiferezi ‚cu dedicaţie’, să creezi un act normativ numai pentru a rezolva, dintr-un singur foc, dificultăţile unei firme străine de a exploata la Roşia Montană

- cum această Roşie, cu care v-am exasperat atât de mult încât vi s-a aplecat până peste poate, nu a fost niciodată la 60 de kilometri de voi, cei de la Cluj, sau 500 de voi, bucureştenii, ci, mereu, vorba aia, in your backyard, în propria voastră ‚grădină’.

Orice exploatare, a oricărei resurse naturale, care are licenţă va fi, prin lege, declarată de interes naţional. Deţinătorul privat al licenţei va expropria, în numele Statului, orice proprietare care se află în ‚calea’ exploatării. Sumele de recompensare vor fi decise, prin vot, de comisii în care, din start, proprietarii vor fi reprezentaţi minoritar; evacuarea va putea fi pusă în execuţie în 7 zile de la depunerea, de către beneficiar, a banilor în contul celui expropriat. Acesta se va putea adresa justiţiei doar dacă depune o garanţie financiară importantă; în timpul desfăşurării procesului, noul deţinător al terenului va putea desfăşura nestingherit lucrările de demolare/ reamenajare/ construcţie, fiindcă potrivit noii legi nu va avea nevoie de un PUG/ PUZ din partea autorităţilor locale.

Mai mult decât o nouă naţionalizare (termen, propriu-zis, inoperant aici din două motive:  1. la nivelul percepţiei publice, fiindcă mulţi dintre români nu au conştiinţa importanţei proprietăţii, câtă vreme nu sunt ei înşişi victimele unei confiscări; 2. la nivel strict semantic, fiindcă aceste exproprieri se vor face, cu mâna statului, în interes privat), legea aceasta va fi (vă rog să mă credeţi că nu credeam să ajung vreodată a mă exprima în acest limbaj-de-lemn cu aspect ultra-naţionalist!) o deschidere-de-drum spre transformarea României, din punct de vedere econmic, într-un stat neo-colonial. Şi, vă rog să mă credeţi, nu provenienţa ne-românească a capitalului mă supără aici (banii, o cred şi eu, nu prea au miros, mai ales după ce i-au spălat politicienii - sau dacă au unul, e de balsam), ci experienţa deja clasică a economiilor de acest tip - aveţi un link spre un text în opinia mea excelent, aici.

...................................

Bun, veţi spune, acum aşteptăm o răsturnare spectaculoasă a foii, aşteptăm să ni se spună ce putem noi face. Ei, bine, deocamdată sunt prea obosit ca să am idei. Dar mă voi odihni o zi două, ne vom odihni cu toţii, şi vedem cum o luăm de la capăt. Un război nu e cu adevărat pierdut, decât atunci când până şi ultimul învins a învăţat să tacă, să nu mai ridice capul nicicând. Iar acest stadiu cu adevărat terminal, cred eu, nu va putea - totuşi - veni niciodată. Fiindcă (spre a le descreţi un pic frunţile celor mai tineri şi spre a-i necăji, sentimentalist, pe cei bătrâni ca mine, o dau, conştient, serios cu bâta lirică în baltă), cum spunea un foarte fain cântec al anilor '80, noi rămânem oameni.

Un comentariu:

Monica Margineanu Carstoiu spunea...

Domnule Valcu,
Ati descretit fruntea unui batran...mai batran decat d-voastra.
Poate vom reusi impreuna s-o incretim pe a lor.