rosia montana

rosia montana

duminică, 11 septembrie 2011

Urgenţă? Asediu? Necesitate? - excurs despre starea naţiunii

Societatea civilă e slabă în România - iată un truism. Unde nu e societate civilă, democraţie taaaare greu poa’ să fie - iată un altul. Lucrul care, însă, ni se spune mai puţin (pe la lecţiile, unele bine intenţionate, altele pur propagandistice, de ‚educaţie civică’ pe care le primim de pe la directorii - mai ales politicieni - de conştiinţă) e că atitudinea instituţioinală a unui stat faţă de propria-i (actuală, dar şi potenţială) societate civilă ar trebui să fie socotită unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai nivelului de trai. Fiindcă traiul, sper că sunteţi de acord cu asta, nu e doar material.

Am scris deja, au scris şi alţii - mai bine şi mai ‚la obiect’ decât mine, care am tendinţa asta păcătoasă de a teoretiza - despre proiectul noii legi privind adunările publice. Însă cum acest proiect e pus pe site-ul Ministerului de Interne tocmai în scopul declanşării unei dezbateri, îmi permit să-l mai comentez o dată, încercând să îmi explic şi mie însumi, cu această ocazie, care ar putea fi raţiunile sale.

Omul, cum bine ştiţi, e o vietate finalistă: de la o vârstă fragedă, un pruncuţ care, aflat singur într-o cameră, se loveşte (nu prea rău!) nu va plânge, semn că lacrimile/ urletele sunt, la noi, mai degrabă o formă de comunicare dotată cu scop, decât una de simplă expresie („animalică”) generată de cauze fizico-fiziologice.

Iar cum guvernanţii noştri, cel puţin după aspectul fizic şi după faptul că folosesc un, oricât de primitiv, limbaj, îmi par, totuşi, a fi (un fel de) oameni, voi porni de la presupunerea că gândirea lor strategică şi, iată! legislativă e ghidată de finalităţi, şi nu de un simplu determinism. Iată de ce nu voi interpreta, aşa cum au făcut-o, aţi văzut, unii confraţi mai răi la suflet decât mine, pomenita lege drept o reacţie la supărările provocate guvernului de câte o grevă/ demonstraţie pe ici, pe colo, sau imperturbabil-senin-cordialului [m-am săturat de mitocani şi bolşevici!] preşedinte ‚jucător’ de câte un flashmob cu cartonaşe roşii.

Nu, cu siguranţă nu vreo cauză/determinare concretă trebuie să-i fi inspirat pe legislatori, ci un scop. Măreţ, cum îi stă bine politicianului. Citez dintr-o expunere de motive pe care, oricum, vă recomand, să o citiţi integral - ca pe un document involuntar-savuros ce e:

„Actuala reglementare a materiei  organizării şi desfăşurării adunărilor publice, în speţă Legea nr.60/1991, reflectă realităţile sociale din anii ’90 şi a fost adoptată cu scopul de a asigura un cadru de exercitare, neîngrădită, a libertăţilor care izvorăsc din  Convenţia Europeană pentru  apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privitoare la libertatea de exprimare (art.10) şi libertatea întrunirilor (art.11).”
Până aici, totul e ok, afară doar de întrebarea: de ce-o fi trebuind, oare, schimbată legea? - dar aceasta, recunosc, e o întrebare retorică. Pesemne, pentru a lărgi-şi-ntări-totodată drepturile cetăţeneşti - altfel, la ce bun efortul?

Un pic mai neliniştitor e, totuşi, un fragment care urmează:

„Sub aspectul manifestării neîngrădite a libertăţilor recunoscute, chiar dacă au fost formulate critici privind atingerea adusă, de obligaţia  declarării prealabile  a adunărilor publice,  drepturilor fundamentale la liberă exprimare (art.30 din Constituţia României, republicată) şi libertăţii de întrunire (art.39 din  actul fundamental), acestea au fost analizate şi  combătute de Curtea Constituţională a României care, prin Deciziile nr.199/1999, nr.51/2001 şi nr.1123/2008, a arătat că în esenţã, dispoziţiile Legii nr.60/1991, potrivit cărora desfăşurarea adunărilor publice este permisă doar cu condiţia declarării lor prealabile, nu contravin libertăţii de întrunire, reglementate de Constituţia României şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului  şi a libertăţilor fundamentale.”

Ooops! ce-o fi cu această atitudine defensivă? Bun, vechea formă a acestui act normativ provenea dintr-o altă realitate socială, când - dacă te deranja prea tare o adunare publică, de exemplu cea din Piaţa Universităţii - nu era nevoie de legi prea-precise, fiindcă puteai, oricând, vorba aceea, în caz de nevoietragi de miner. Totuşi, de ce, atunci când legiferăm pentru noua şi schimbata societate românească, ajungem aşa de repede la declaraţii de genul: atenţie, Curtea Constituţională said we’re allowed to do this to you?

I mean, încă nici n-am fost anunţat despre ce e vorba. Nici n-am ajuns, de fapt, la lege. Should I call a lawyer? Am făcut ceva rău, oribil, anti-social şi anti-societal, doar că nu ştiu încă? Îmi veţi înţelege, sper, neliniştea, mai ales că, un paragraf mai sus, mi se spunea: „Atunci [în anii ’90, n.m.], ca şi acum [s.m.], se impunea adoptarea unei reglementări de nivelul legii care să stabilească un cadru de organizare şi desfăşurare a adunărilor publice, important deopotrivă pentru organizatori şi participanţi, autorităţi şi cetăţeni care nu iau parte la astfel de manifestări.”

Bun, bun, şi totuşi ce s-a schimbat? Păi, singurul lucru pe care l-aş observa ar fi insistenţa asupra (con)cetăţenilor care, atenţie, nu că nu iau parte la respectiva manifestare, ci, în general, se abţin de la ‚astfel de’ manifestări :). O simplă eroare de exprimare, veţi spune - însă eu, lingvist fiind, sunt atent la ‚actele ratate’ pe care asemenea formule le trădează. Iar mai jos, spre exemplu, scrie negru pe alb: „se impune o delimitare a cadrului  legii astfel încât să se respecte cadrul specific de executare a unor adunări publice, cum sunt de exemplu competiţiile sportive, care fac obiectul prevederilor Legii nr.4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive.” Mie, personal, îmi sună foarte prost sintagma „executare a unor adunări publice”, ca şi paralela asta cu violenţele derbedeilor din fotbal.

În fine, ca să n-o mai lungesc - fiindcă, fără îndoială, aţi priceput deja direcţia în care mă cam mişc: expunerea de motive ne spune, în linii mari, că vechea lege era ea bună pentru atmosfera imediat-postrevoluţionară; dar până acum, în 20 de ani, trebuie să ne fi săturat de adunări publice doar aşa, fiindcă ni se năzare nouă, de exemplu, să ne strângem mai-mult-de-trei, când, cum şi unde ne taie capul.

Cum, probabil, ştiţi deja din alte articole/ luări de poziţie, sau (sper) chiar din lectura legii, ea introduce un termen obligatoriu de 5 zile lucrătoare (şi cum doar atâtea sunt într-o săptămână, de 7 zile în fapt, dacă nu se mai nimereşte şi vreo sărbătoare legală între timp) de la solicitarea/ aprobarea unei astfel de adunări până la desfăşurarea ei. Prietenul Mihai Goţiu ne atrage, pe drept cuvânt, atenţia şi asupra faptului că dacă, în vechea lege, adunările trebuiau declarate (cu 3 zile în avans), acum ele trebuie aprobate. Şi, fireşte, executate, la amănunt, conform scenariului aprobat de autorităţi. Orice abatere de la acesta, sau orice ‚executare’ neautorizată de adunări :) se pedepseşte fie cu o amendă aiuritor de mare pentru muritorul-român-de-rând [Toţi oamenii sunt muritori. Românii, şi mai şi.], fie cu 150 la 300 de ore de muncă în folosul comunităţii. Adică, socotind ziua de muncă la 8 ore, între cam 20 şi cam 36 de zile. But hey, look at the bright side: după o lună şi ceva (asta, dacă ţi-ai făcut ‚munca silnică’ în concediu), mai poţi încerca să mergi la manifestaţie.

În fine: toate lucrurile pe care vi le-am relatat sunt doar ca să vă spun, acum, la final, că totuşi am avut revelaţia, am înţeles sensul profund al viitoarei legi [spun viitoarei şi nu eventualei, fiindcă, de dezbătut, iată, o dezbatem... dar observaţiile sunt judecate din posibilul unghi/ punct de vedere al Curţii Constituţionale. Proprietate-proprietate,  exprimare-exprimare etc., dar nici chiar aşa!]:

Ea ne protejează pe noi de noi înşine şi, mai ales, pe băbuţe de noi toţi (cu înşine-le noastre cu tot).

Spre exemplu, dacă tu, dragă cititorule, te enervezi pe te-miri-ce-chestie, dacă ţi se pare că arde ţara, că e ceva urgent de reparat/ rezolvat, cele şapte zile legale îţi vor da, din belşug, timp de meditaţie. Ceea ce ai fi vrut să spui sub imperiul impresiei de moment nu doar că se va purifica printr-o îndelungă calmare, dar, trebuind şi să se adapteze locului,momentului şi modului de execuţie prevăzut pentru întrunirea publică, va căpăta o formă ordonată, cu adevărat cetăţenească.

Fiindcă, am spus-o deja, nu trebuie să uităm băbuţele. Băbuţele care, văzând un grup de oameni cu cartonaşe roşii tăcând în faţa Cotrocenilor, ar putea face un atac (individual, fiindcă pentru cel colectiv trebuie autorizaţie, şapte zile etc.) de panică.

După ce am avut, de-demult, un preşedinte pentru liniştea noastră, acum vom avea şi o lege cu acelaşi scop. Întrebarea când era mai bine­?  e, şi ea, răutăcioasă.

-------------------------------

Lăsând gluma la o parte, vă invit să citiţi comentariile cititorilor la articolul, deja pomenit aici, al lui Mihai Goţiu. Veţi vedea cât de mulţi sunt ‚cetăţenii’ români care vor linişte şi doar atât, şi care vor întâmpina o astfel de lege cu nedisimulată satisfacţie.

Niciun comentariu: