miercuri, 28 septembrie 2011

Scurt tratat de(spre dez)informare / confesiunile unui monomaniac, 6

Proful, sau prietenul, sau colegul, sau cunoscutul, sau... inamicul nostru C. Vîlcu a luat-o 'pe ulei'. O fi fost el simpatic, sau util, sau interesant, sau enervant-dar-necesar cândva, însă astăzi, când ne 'freacă la cap' aproape zilnic cu Roşia lui Montană, chiar ne scoate din sărite. El şi soţia lui (unul mai 'public', cealaltă mai discret-organizaţional, dar poate mai eficient), două jucării stricate, merg ţinându-se de mână pe drumul îngust al pierzaniei-de-sine... şi nu mai ştiu gândi, vorbi despre nimic altceva decât prăpădita asta de localitate şi prăpăditul ăla de aur.

Am mai spus-o, prieteni, ştiu îngrijorarea celor cărora le-am fost sau le mai suntem dragi - îngrijorare cu atât mai serioasă, cu cât apropierea sufletească era, sau este încă, mai mare. Şi obiect al acestei îngrijorări nu e, vă rog să mă credeţi, doar familia Vîlcu (extinsă la fraţi, surori, nepoţi, nepoate, căţei, pisici etc.), ci sunt taaare mulţi oameni prinşi în acelaşi carusel al revoltei, disperării, speranţei, şi mai ales al temerii de ridicol, de prea-mult, de, iată, prea-desul-şi-prea-adâncul amestec, întotdeauna supărător, în vieţile celorlalţi.

Încerc să ofer aici, pe atât de scurt pe cât sunt în stare, o motivaţie a acestui comportament (o enumerare de circumstanţe atenuante), mărturisindu-mi speranţa că ea, motivaţia, poate funcţiona şi ca o - a nu ştiu câta - smerită cerere-de-scuze către cei pe care i-am, şi încă îi mai deranjăm.

1. e greu să facem un 'clasament' al motivelor noastre de implicare în această poveste, dar iată: probabil, cel mai puternic e instinctul (fiindcă e vorba de o decizie 'viscerală' a spiritului, de o reacţie firească atunci când ţi se ameninţă... şi voi spune un lucru mare, libertatea) de a lupta împotriva unei minciuni de proporţii gigantice. Nu atât prin cifrele ei seci, obiective (spre a da doar exemplul cel mai flagrant azi, o reclamă TV care vorbeşte despre de cel puţin 6 ori mai multe locuri de muncă decât vor fi de fapt), cât prin 'grozăvia' asaltului mediatic prin care ea e promovată. Atunci când un realizator TV ultra-celebru şi ultra-anti-băsescian cum e Mihai Gâdea [personaj pe care, personal, nu l-am apreciat câtuşi de puţin niciodată, dar pe care îl credeam capabil să-şi respecte, de dragul audienţei măcar, cuvântul dat] 'face uitat' faptul că a promis o emisiune-dezbatere despre Roşia Montană, e semn că presiunile asupra lui şi/sau a televiziunii sale sunt serioase.

2. din punctul meu 'nostru' de vedere, oricât de monstruos ar părea, problema patrimoniului cultural de la Roşia e mai importantă chiar decât cea strict ecologistă; cântăresc aici, poate mai mult decât s-ar cuveni, formaţia de literaţi şi o, în ultimă instanţă, comoditate care spune că, dacă proiectul s-ar realiza, am avea tot timpul să-i vedem pe cei din Abrud şi împrejurimi îmbolnăvindu-se pe capete, sau pierind sub valul de steril, înainte de a ne îngrijora noi, la 60 de kilometri de locul faptei. Revenind, însă: am fost, spre exemplu, la Wieliczka, şi ştim ce se poate face (desigur, cu un efort serios din partea statului) în direcţia turismului cultural post-industrial. Şi, oricât de nepractic ar suna asta (dar poate asta e sarcina oamenilor 'de cultură', să fie nepractici), funcţia fundamentală a patrimoniului naţional nu poate şi nu trebuie să fie... turistică. În ele însele, acestea două nu au de ce să fie corelate. Lucrurile, principial vorbind, sunt mult mai simple: protejezi, prin lege şi prin grija statului (NU a unui privat!) patrimoniul, şi dacă îţi poţi reduce pierderile prin turism, ok... dacă nu, asta este.

3. în ce priveşte problema de mediu (nu-i voi spune, aici, ecologică), cea mai corectă expunere de motive ar fi să vă rog să mergeţi la Roşia, să urcaţi pe munte şi să priviţi spre Valea Cornei - un loc larg şi, oricât de 'de lemn' sau 'liricoid' v-ar suna expresia, binecuvântat. Şi să vă imaginaţi munţii din jur excavaţi, iar în locul întregii văi, care se întinde (vorba vechii reclame la Marlboro, 'the land streches forever') până spre orizont, halde de steril şi apă murdară. Uneori (mare dreptate avea Kant, vorbind despre sublimul naturii!), a vedea locul, a adulmeca aerul de acolo, a-ţi imagina cum ar arăta totul 'după', e incomparabil mai eficient decât orice discuţie pe cifre şi teorii. Dacă reuşiţi să treceţi pe la Roşia, să priviţi şi să re-gândiţi zona post-exploatare fără ca, o dată pentru totdeauna, să vi se instaleze un nod dureros în stomac - mă-nclin în faţa argumentelor voastre, eventual, 'economice'.

4. mă deranjează, pe mine cel puţin, şi invocarea la nesfârşit a 'specialiştilor', şi asta din mai multe motive. În primul rând, pentru că Oxford Policy Management e nu un institut de ştiinţe, ci o firmă de lobby (al cărei nume, ce-i drept, sună impresionant datorită asocierii cu celebra localitate universitară). Apoi pentru că 'expertul UNESCO' Dennis Rodwell e un free-lancer care, da, a lucrat cu contract şi pentru celebra organizaţie, ca şi cu ICOMOS; dar al cărui raport (realizat la comanda şi cu plata rmgc), potrivit căruia listarea UNESCO a Roşiei e imposibilă, a fost dezavuat în mod oficial atât în reuniuni internaţionale ICOMOS, cât şi de filiala română a acestui organism, 'dimpreună' cu Academia Română. Pentru că GIMPCRM ("Grupul Independent pentru Monitorizarea Patrimoniului de la Roşia Montană) este susţinut logistic şi financiar de către rmgc. Pentru că Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia se află, cu scuze pentru colegii noştri, se află în ultima categorie, dintre cele recent acordate de către Ministerul Educaţiei, etc. Dar, la urma-urmelor, mă deranjează discuţia aceasta 'specializată' fiindcă nu cred deloc că întreaga problemă e o problemă de cifre. E, dimpotrivă, o problemă de decizie umană, de alegere a noastră, a tuturor, privitor la cum am vrea să arate un viitor care e (şi) al nostru. Calculatoarele şi argumentele tehnice pot, desigur, ajuta - dar nu cred că există, să zicem, o redevenţă sau un profit al statului de la care, brusc, îngrijorarea noastră privitor la ce se va întâmpla şi la ce se poate întâmpla la Roşia să dispară. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face, în opinia mea, cu o chestiune tehnică - decât în foarte mică măsură; avem de-a face cu o chestiune de opţiune publică şi colectivă. N-are nici o relevanţă ce 'trebuie', din nu-ştiu-ce-puncte-economice de vedere, să facem; are toată relevanţa ce vrem sau alegem noi să se întâmple.

5. simt/ simţim nevoia să apărăm dreptul la proprietate al celor câţiva 'rezistenţi' de la Roşia, fiindcă modificarea 'cu dedicaţie' a legislaţiei, aşa încât oricine să poată fi alungat din casa şi de pe terenul său la solicitarea unei companii care are licenţă de exploatare minieră constituie un precedent incredibil de periculos. Şi îmi permit să insist: am o 'fire' mai degrabă egalitaristă şi, cu siguranţă, 'de stânga'; n-am avut şi nici nu prea sper să am vreodată vreo proprietate imobiliară semnificativă. Însă pentru orice stat şi, mai ales, pentru orice populaţie, momentul în care cele mai de-la-bază prevederi constituţionale sunt încălcate trebuie să ridice, cred(em), mari semne de întrebare. Proiectul de modificare a Legii minelor, deja trecut de Senat, este - şi nu încape, aici, nici o nuanţă interpretativă - o legiferare a 'naţionalizării' forţate în interes privat.

6. în sfârşit, cel mai rău şi constant mă supără embargoul media, blocada tot mai strânsă în jurul celor care se opun proiectului minier. La finalul săptămânii trecute, în cadrul taberei Reclaim the Fields, câteva sute de agricultori de prin vreo 22 de ţări au protestat, cântând şi dansând, în centrul Roşiei împotriva proiectului de exploatare minieră. Măcar prin 'ciudăţenia' ei veselă şi non-violentă, această manifestare ar fi trebuit să constituie o ştire - însă nici o televiziune românească n-a prezentat-o. Ieri, doi băcăuani porniţi de o groază de vreme pe jos de acasă până în poarta lui Băsescu (lobby-ist rmgc căruia aceşti oameni voiau să-i doneze nişte... aur) au fost întâmpinaţi la Bucureşti de câteva zeci de oameni care voiau să-i însoţească. Inşi (în opinia mea, mult prea) civilizaţi, aceştia din urmă au respectat traseul şi limitările impuse de puterea locală şi de jandarmi; reporterii televiziunilor, veniţi probabil în speranţa că va exista o nouă ieşire-generatoare-de-rating a preşedintelui, au luat câteva interviuri pe care mă îndoiesc că le vom vedea vreodată - iar întrebările erau de genul: de ce vă opuneţi acestui proiect, când ştim că el va genera mii de locuri de muncă?

Acest ultim motiv e cel pentru care vă asaltez cu atât de mult spam, cu atât de multă neruşinare. Pentru care fac, reprimându-mi jena, auto-reclamă unui blog care promitea, la început, să fie despre alte lucruri, mai luminoase (şi mai speră să se reîntoarcă la ele cândva). Pentru care, depăşind orice limită a bunei-cuviinţe, vă rog şi vă cer, chiar, să vă interesaţi în continuare despre un subiect care, o ştiu, vă îngreţoşează deja.

Cred că suntem 'victimele' (din păcate, oarecum complice) ale unui sistem care ne-a dezvăţat să fim cetăţeni, care ne-a inoculat convingerea că nu contăm, că oricum nu avem ce face. Şi lucrul cel mai rău e că, deocamdată, măcar, nu e o minciună - într-adevăr, suntem ignoraţi; iar când căpătăm atenţie suntem manipulaţi, când căpătăm voce suntem cenzuraţi etc.

E un drum penibil, în toate sensurile, unele ruşinoase, ale cuvântului, cel pe care vă solicit să începeţi a merge. Dar, cătinel-cătinel, acum sau mai târziu, poate că posibilitatea-probabilitatea-realitatea lui, dreptul nostru la a ni-l alege şi ni-l urma, ne vor deveni din nou evidente.


6 comentarii:

Dumitru Cornel Vîlcu spunea...

Un comentariu ceva mai lung [cu 'probleme' HTML, motiv pentru care l-am 'rupt' în două] , dar interesant (mai cu seamă pentru ceilalţi 'activişti' care îşi pun şi probleme de teoria/ metodologia activismului) - trimis via email de către prietenul meu Vlad Roman (pe care-l îmbrăţişez şi pe această cale):

Cornel,

După atâtea mailuri cu linkuri la aletheia la care nu am răspuns, am început să mă simt prost. So here’s my answer.

Primul motiv pentru care suntem ignoraţi e timpul. De ex, de cele mai multe ori când dau click şi văd volumul de text dintr-un post de-al tău, închid instant fereastra. Nu am timp să-l citesc. Nu-mi permit luxul ăsta. Primesc între unul şi cinci mail-uri dintr-astea pe zi. Toate mă interesează. Refugiaţi din războaie care nu-i privesc, pisici lovite de maşini, cantitatea (da da, cantitatea!) imensă de copii care trăiesc cu o cană de lapte pe zi (ăsta e scenariul optimist), săracii şi înfometaţii oraşelor occidentale, diferenţele colosale dintre rapoartele oficiale şi neoficiale (la Cernobîl death toll-ul variază între câteva zeci şi vreo 2 milioane), cele peste 2 milioane de morţi din Cambogia din 70, unde ajunseseră să fie vizaţi toţi cei care purtau ochelari (pentru că… citeau) etc. etc. Vei spune că, dacă vrei timp, ţi-l poţi face. You are so wrong.

Apoi povestea cu cetăţenia. Am ieşit din staţia de metrou lângă Stephansdom în Viena şi mi-am zis, Aici da, aici are sens să merg la vot. Apoi mi-am adus aminte de timpurile lor imperiale şi m-am amuzat să văd numai clădiri (stiluri) din perioadele lor de glorie. Oamenii ăia trăiesc pe o urmă. Aşa e şi în Budapesta, care pare construită toată (în mare parte şi este) în jur de 1900. Aşa e peste tot. Cum vrei să votez într-o lume în care sistemele au fost confiscate de propriile lor discursuri? Nu ştiu nici o ţară unde sistemul, cum îl numeşti tu, structura politică, să nu fie urma propriilor afirmaţii (asta n-are nimic de-a face cu aplicarea de legi. Sunt, pur şi simplu, forme inerţiale de discurs). Nici măcar una. Tot aşa e şi la noi. Sau la voi. Eu nu mai simt că trăiesc în România. E un teritoriu inert cu care trebuie să intru uneori în contact, dar mi-am mutat facturile pe online banking şi o dată pe an apare un tip în negru care mă întreabă dacă primesc cu botezul şi îi spun că nu, iar omul se duce.
Lângă locul unde stau sunt trei tomberoane eco. Mi-am adunat hârtiile, am îndepărtat plasticul de pe ambalaje, şi le-am aruncat acolo, fără plasă. A trecut un an, încă fac asta, deşi nu mai e nici o deosebire între ele, nu ştiu de ce, nu înţeleg de ce să te deplasezi mai departe de tomberoanele obişnuite, unde poţi arunca la grămadă, ca să umpli aleatoriu tomberoanele eco. Dar aşa fac cei din jurul meu şi tind să cred că unii dintre ei au semnat şi semnează petiţii eco.

Dumitru Cornel Vîlcu spunea...

[şi partea a doua a comentariului lui Vlad:]


Vrei implicare în Roşia Montană? Se poate, dar cred că nu aşa. Implică-te total, mergi la Bucureşti, fă petiţii, urlă, cumpără 50 de metri pătraţi în zonă şi plantează o grădină, apoi fă-i site, pune plante rare, protejează, apără, manifestă grijă directă şi fă reclamă grijii. Sistemul din România e la fel de complicat ca oricare altul. Nu există o instanţă impersonală supremă, de nevăzut şi neatins, cum ajunseseră să creadă românii înainte de 89. Există o serie de sisteme (politic, mediatic, oricare), interese (financiare, normal) intercorelate a căror complexitate stupefiază. Unii (i.e. RMGC) se infiltrează şi profită. That’s all. Wanna fight them for real? Bruxelles şi presa internaţională. Nu că ar fi mai democratice (orice ar însemna aia), dar sunt mai mari şi, dacă sunt mai mari, sunt mai puternici. Nu cred că ai vreo şansă atâta timp cât percepi societăţile în care trăim ca grup de sisteme posibil ajustabile de revolte contextuale, punctuale etc. Ca să convingi, trebuie să te laşi confiscat de sistemul cu care lupţi, să te laşi lui, să intri în zone şi contexte pe care le urăşti. Să devii parte din el. Să uiţi de tine pentru o cauză pe care, foarte probabil, în timp, pe drumul luptei pentru ea, o vei uita. Eşti gata să faci asta? Orice altă soluţie cade în forme uşurele de compromis. Şi cu compromisuri putem trăi, dar compromisurile nu schimbă niciodată nimic.

Kowloon Walled City şi Kolmanskop

Astea sunt două oraşe fantomă, unul din Hong Kong, celălalt de undeva din Namibia. Bun. Primul a fost demolat: nu intru în detalii, imaginează-ţi 2,5 hectare pe care locuiesc ceva de genul 30000 de oameni. Prostituate, traficanţi, outlaws. Cum au rezolvat problema? L-au demolat (desigur, interese economice). Jos cu el. Ca şi cum ai scoate un neg. Al doilea e un oraş furat de nisip (şi cum să mănânci ciabatta cu roşii şi măsline într-un oraş unde nu poţi câştiga bani? Oamenii au plecat). Caută poze pe net, nu am timp să caut poze fără copyright să le ataşez. Te va lovi la primul urâţenia şi boala, dar ce mirat o să fii de pozele cu cel de al doilea. Câtă poezie, cum ştie nisipul acoperi totul, ca veşnicia deşertăciunea umană. Şi o să-ţi placă culorile, pentru că fotograful a folosit un nikon profi şi a ştiut seta expunerea şi a profitat de lumină. Dar dezastrul, Cornel, e acelaşi. Căderea e similară. Că e nisip, că sunt autorităţi, tot acolo. Absenţa locuieşte similar în KWC, Kolmanskop şi Roşia Montană. Îmi vei spune că nu e totul pierdut în Roşia Montană şi poate ai dreptate, dar cine crezi că pune la inimă un posibil cancer al nu ştiu cui din Roşia? Şi, mult mai grav, care crezi că e procentul de telespectatori cărora chiar le pasă că suntem conduşi mediatic? 1%? M-ar mira.

Şi acum, un lucru puţin mai dur. Nu am renunţat la TV acum cinci şase ani numai din comoditatea de a nu-i mai auzi. Am făcut-o şi pentru că obiectele grijii mele îmi cereau mai mult timp. Am câştigat două ore pe zi, give or take, şi am putut să mă ocup mai bine şi mai mult de lucrurile şi oamenii pe care îi iubesc. Aşa cum faci şi tu, cum fac mulţi. Dar asta nu e o teologie, o morală sau etică a renunţării şi negării lumii de afară şi nici o formă de justificare şi teoretizare a unei posibile neimportanţe asumate. E o formă de decenţă. E responsabilitatea care primează pentru mine. O să semnez petiţii online de câte ori o să am ocazia, pentru că timpul mi-o permite. Dar nu are rost să te mint: nu o să privesc niciodată spre valea Cornei. Competenţa mea, înţeleasă ca abilitate a mea de a putea, are aceste limite.

Mă întorc la lucru. S-ar putea să miss a deadline today din cauza acestui răspuns. În fine, sper că a meritat.

vlad

Simona spunea...

pentru Vlad:

Mesajul tau are nobletea non-actiunii, dar si ridicolul ei.
Ca un aristocrat rus, iti argumentezi stralucit absenta, dar asta nu te face prezent.

"Căderea e similară. Că e nisip, că sunt autorităţi, tot acolo.", spui tu.

Este ca si cum ai scrie panseuri pe tema mortii in timp ce un prieten bun de-al tau e cu arma la tampla.

Intre cele doua orase despre care vorbesti este o diferenta. Diferenta dintre un om care moare de batranete si unul care este ucis. Diferenta dintre normalitate si crima.

Valea Cornei e mai aproape de tine decat crezi si te priveste mai direct decat crezi.

Copiii tai au mai multa nevoie de o țară-acasă curata (atat cat se poate), cu legi drepte si cu spirit puternic al comunitatii, decat de o masa imbelsugata.
Altfel, calitatea vietii o sa scada si o sa scada si o sa scada, invers proportional cu luxul :D

p.s. nici eu nu ma uit la televizor. am privit Valea Cornei. de 3 saptamani, imi permit luxul de a lucra non-stop pentru Rosia - articole pt presa internationala, twitter, inregistrari video. sa stii ca si 5 minute pe zi conteaza - intreaba cu ce ai putea ajuta, doar 5 minute pe zi, si ti se va raspunde :) orice, numai sa ai spirit civic. in ultimul timp ma gandesc ca, daca ar fi sa ma mut din Romania, as alege neaparat o tara cu spirit civic= o tara in care nu risti sa te gasesti singur, față in față cu abuzurile statului sau ale unei companii.

v spunea...

Multumesc de raspuns.

Apropo de neimplicare:

- nu uita ca semnez petitii;
- nu sunt panseuri, sunt, din pacate, realitati. Esti impresionata pentru ca sunt mai aproape de tine. Dar asa-i ca mananci conserve de ton? Fructe de mare? Migdale, culese din livezi cu 3 centi kilogramul? Nu-i nimic, rezervele (toti pestii, vreo 20 de specii de ton!) se vor termina curand. Nu-i bai, avem merluciu, si Mekongul e mare. Ce vreau sa spun: e important sa intelegi ca traim simultan pe ambele parti ale baricadei. Pe tine te intereseaza acum Rosia Montana. Dar punga de paine pe care o cumperi si o arunci la gunoi nu te misca deloc? Suntem efecte ale modurilor noastre de viata. Din cauza alimentatiei si a consumismului, din 1970 pana acum, s-a dublat timpul de descompunere a cadavrelor umane. Asta e grav, Simona. Putin mai grav decat proiectul tau. Asta inseamna ca, la propriu, ai plastic in tine la nivel molecular.
- e periculos sa personalizezi efectele actiunilor umane (cum faci si cu Rosia). Nu exista oras care sa moara de batranete. Nu suntem atat de importanti. Happily.
- chiar traim intr-o lume care a atacat localizarea geografica. Nu o sa pun mai mult pret pe Rosia pentru ca e mai aproape. Pentru mine, imensitatea cifrei de copii care mor la propriu de foame e mai importanta. Ce fac in directia aia ma priveste si nu sunt dispus sa discut despre asta.
- si a doua carte a lui tolstoi a fost un abecedar pentru copii. era conte, as you know.

Long story short, 2 mentiuni:

1. Cred ca ar fi bine sa faci clar distinctia dintre eco si civic. Ti-ai eficientiza munca.

2. Nu ma acuza de neimplicare eco numai pentru ca nu dau doi bani pe tara asta (etnic, politic, social, cultural, sentimental etc.). Un pom cazut in Rosia e similar oricarui pom cazut, including our lovely Christmas trees.
Ai zis 5 minute. Iti acord 10 (nu 11) zilnic, weekends included. Insa nu mai sustin dialogul asta, pentru ca e futil.

Deci, cu ce pot sa ajut:

- scris texte;
- editare profesionala de texte;
- online data management (cam de orice culoare, de la prospect analysis si structural analysis, la data manipulation and optimization).

Scrie-mi pe adresa thevladroman@gmail.com.

v

ps. multumiri lui Cornel, care inca crede, chiar daca unele baricade sunt mai sarace decat altele.

Simona spunea...

@Vlad frumos :) iti scriu curand.

vlad spunea...

Mno, am intrat aici pentru un scurt autodafe: nu a mers, nu a tinut nici macar o luna. and it only felt right to make this thing public.