Sunt republican până în măduva oaselor, dar astăzi l-am regretat pe regele Mihai. I-am ascultat discursul aproape cu... reculegere, înseninat că mai aud şi cuvinte/ gânduri demne, coerente, fundamentale, pe lângă mizeriile cu care m-am obişnuit în Parlamentul nostru. Am avut impresia, eu, republicanul, că asist la adevăratul sfârşit al monarhiei - la punctul final al unei desfăşurări istorice care va muri odată cu acest bătrân de 90 de ani. Nu cred câtuşi de puţin în Radu Duda, fost actor-cântăreţ-al-cuplului-ceauşist şi, mai cu seamă, fost candidat la... preşedinţia ţării; nu cred că regalitatea mai poate fi vreodată reprezentată de către un om care a făcut aşa ceva.
Am simţit nevoia, eu, republicanul, să mă înclin ca în faţa unui ‚adversar’ (principial vorbind) căruia îi datorăm, ca om, ca bătrân plin de demnitate, ca reprezentant al unei importante perioade din istoria naţiunii, tot respectul nostru. Şi, mai cu seamă, m-am lăsat cuprins de o tristeţe adâncă gândindu-mă la ‚celelalte’ trei personaje ‚principale’ ale politicii-româneşti-înalte-a-zilei-de-azi.
------------------------------
Primului, îi voi spune purcelaşul-cu-mintea-de-paie. E cel mai tânăr, cel mai necopt, cel mai cocoşel-şi-papagal-totodată dintre cei trei. Şef, printr-un ciudat concurs de împrejurări, al PSD, acest partid-mamut atât ca dimensiune, cât şi ca... actualitate spirituală, e pus în situaţia ciudată de a conduce (sau a crede că ar conduce, sau a se preface măcar) nişte oameni care, atât prin ticăloşie, cât şi prin prestanţă/ inteligenţă, sunt muuult mai grei decât el. Victor Ponta, om care, în sânul unui autentic partid de stânga (dar ştim cu toţii că PSD-ul e o insultă la ideea însăşi de stângă democratică-şi-adevărată), ar putea juca în cel mai bun caz rolul unui agitator, s-a trezit în poziţia, vai! cuvenită unui el comandante. Indiferent dacă avem simpatii sau, dimpotrivă, orori che-guevariene, e suficient să gândim vreme de o clipită această comparaţie, ca să ne umfle râsul.
Însă cum tocmai ‚grosolănia’ retorică a acestei comparaţii vă insultă inteligenţele, o retrag şi vă chem înspre altele, mult mai terre-a-terre: Ponta vs. Iliescu, Ponta vs. Adrian Năstase. Asta, în ce priveşte calitatea (deloc morală) a ‚materiei cenuşii’ brute. Sau, în ce priveşte simplul succes la public: Ponta vs. Radu Mazăre, Ponta vs. Marian Vanghelie. Iar în ce priveşte perversitatea: Ponta vs. Miron Mitrea, Ponta vs. Liviu Dragnea.
Victor Ponta îmi aminteşte o veche reclamă la un detergent pentru vase, care spunea „nici aici, nici aici!” (în sensul că nu rămânea grăsime nici pe farfurie, nici pe degete). Faţadă care nu ştie că e doar o faţadă, perpetuă umflare-în-pene cu voce tremurătoare, perpetuă eliminare de porumbei pe gură, Ponta e golănaşul-de-cartier devenit procuror, procurorul-de-cartier devenit politician, politicianul-de-cartier ridicat la rang naţional. Nu e de mirare, aşadar, că, atunci când îl ai în faţă vorbind despre România, începi să asimilezi ţara întreagă cu un fel de mahala mai mare.
Purcelul al doilea, purcelul-cu-cap-de-lemn, e, am impresia, mereu la marginea unui comportament de bolnav mintal. Isteroid, cu ochii rătăciţi, tiranic şi complet închis la colaborare/ sfat în interiorul propriului partid, Crin Antonescu suferă, evident, de o formă incipientă a unei maladii pe care o vom vedea, în toată puterea şi în toate efectele ei devastatoare, la cel de-al treilea porc, porcul suprem al României; dar nu vreau să anticipez.
Din păcate pentru PNL - şi cu atât mai ‚din păcate’ pentru liberalii autentici, atâţia câţi or fi rămas în România - acest om a condus, după ce a preluat puterea internă, partidul cu o mână de fier. A comis două alianţe care spulberă, pur şi simplu, o tradiţie de prestanţă şi demnitate politică pe care doar această forţă politică o mai putea, cât-de-cât, revendica în peisajul naţional: o alianţă cu securistul Dan Voiculescu, pentru a căpăta spaţiu televizual la Antene şi, dacă se putea face un lucru şi mai grav, o alianţă cu PSD. Iar în ce o priveşte pe aceasta din urmă, cititorul va remarca faptul că, deşi am de obicei o retorică foarte bogată, aici nu-mi mai găsesc cuvintele. Liberalilor, sunt convins, faptul însuşi le spune totul, nu mai e nimic de comentat.
Crin Antonescu e un individ într-atât de autocentrat, încât nu reuşeşte să se stăpânească aproape deloc. După primul tur de scrutin al ultimelor alegeri, îi acuza şi pe pdl-işti, şi pe psd-işti că au falsificat, în bună înţelegere, rezultatele votului. Speriat, însă, că avea să fie eliminat complet din viaţa politică şi, cum ar fi fost şi firesc, avea să fie penalizat în propriul partid, i-au trebuit câteva ore pentru a se pupa-piaţa-Independenţei cu singurul român, din 22 de milioane, îndeajuns de prost ca să piardă partida de pocker politic având toate cărţile mari în mână. Nu ştiu dacă vi-l amintiţi: îl chema Mircea Geoană. Cu timpul, numele se va şterge, pe drept cuvânt, din memoria românilor; imaginea ţopăitului de la momentul anunţării falsului rezultat, însă, nu cred că se va estompa vreodată în minţile noastre. Suntem vizuali, asta este.
Ca să închei, însă, discuţia despre Crin: în opinia mea, adineaori-pomenitul ‚vizual’ îl dezavantajează. Nu e nevoie să deschidă gura; îi remarci privirea, şi te gândeşti, înainte de orice, să-i oferi un Distonocalm. Iar după ce apucă să şi spună câteva cuvinte, te gândeşti: Xanax? Prozac? Or maybe some plain old marijuana? Oricum ar fi, perspectiva unui astfel de... preşedinte e chiar mai neliniştitoare decât ideea primului purcelaş pe post de prim-ministru. Antibăsescian-în-continuă-criză-de-nervi, Antonescu nu-şi dă seama în cât de mare măsură în seamănă duşmanului-prin-excelenţă, în primul rând prin condamnarea/eliminarea oricărui om care gândeşte ‚altfel’. Vechiul liberal Tăriceanu, fostul bun-prieten Orban, remarcabila Adriana Săftoiu sunt puşi la zid. Liiceanu, Pleşu, Patapievici, chiar şi prea-literatul Cărtărescu sunt anulaţi ca intelectuali şi/ sau oameni de cultură, iar drept înlocuitor pentru toţi, şi pentru mult-mai-mult-decât-ei, ne e scos în faţă Andrei Marga.
Ca om visceral de stânga, cu simpatii tot viscerale pentru respectabilitatea liberalismului românesc, văd în Crin Antonescu călăul-şi-groparul ultimelor rămăşiţe de partid ‚istoric’ din politica autohtonă. Ca şi Ponta (şi aici văd unica posibilă legătură dintre ei), el e cu adevărat un politician de tip nou, desprins de toată sănătatea pe care o firavă tradiţie ne-o mai aducea din(spre) vremea interbelică.
Numele celui de-al treilea porc, porcul cu mintea de piatră, îl bănuiţi, cu siguranţă, deja. Mult mai deştept, mult mai puternic decât primii doi (care, comparativ, par mai degrabă purcelaşi de Guineea), Traian Băsescu e omul căruia eu, personal, i-am oferit fără ezitare votul meu la două ‚ture’ de prezidenţiale consecutiv. Veţi spune că nu era greu, în competiţie cu viitorul nepot al mătuşii Tamara, iar apoi cu săltăreţul Geoană. Veţi spune: să nu-i exagerăm meritele acestui personaj grobian, lipsit de scrupule, incult şi mai cu seamă in-cultivabil. Dar nu vreau să ne înşelăm. Poate doar Ion Iliescu a mai avut atâta geniu-de-animal-politic. Băsescu e, fără îndoială, o forţă a naturii - şi încă una care a reuşit să ne convingă pe destul de mulţi ca să câştige 10 ani de putere în România.
Ce cred eu că i s-a întâmplat lui Băsescu (şi motivul pentru care am vorbit, în cazul lui, despre un cap-de-piatră), e că şi-a pierdut miza pentru încă un mandat. Înzestrat cu un instinct extraordinar în ce priveşte percepţia publică, el s-a autocontrolat nu moral, ci calculatoriu, o bună bucată de vreme; cum, însă, e un om care nu crede că poate greşi, un om care dispreţuieşte inteligenţa celorlalţi, care urăşte reflecţia şi dialogul şi ai cărui cei-mai-mari-duşmani sunt intelectualii de orice fel, Băsescu a început, de la o vreme, să se sature de mimarea-moralităţii.
Sunt convins, spre exemplu, că, dacă ar fi avut posibilitatea să mai candideze odată la prezidenţiale, el n-ar fi făcut lobby pentru Proiectul Roşia Montană. Ar fi simţit că nu le poate arăta românilor cât de proşti îi crede, într-un univers în care el, Băsescu, e singurul deştept. Cu excepţionalul lui talent în a simţi forţa-şi-voinţa populară, el ar fi făcut ce ştie mai bine: ar fi folosit valul pentru a surfa, cu eleganţă, în ochii publicului şi a ridica din nou cupa de campion.
Numai că regulamentul nu-i mai permite să participe la competiţie. Amoral prin el însuşi, ca un fel de spirit inform capabil să capteze/ canalizeze energia spirituală a celorlalţi, Băsescu şi-a pierdut totodată miza şi busola. Noi, ceilalţi, înţelegem abia acum că de fapt, în centrul manifestărilor lui pline de atâta forţă decizional-acţională, n-a stat nicicând o capacitate, o opţiune a lui însuşi. Vrând să câştige simpatia, puterea, votul nostru, Băsescu a împrumutat/ îmbrăcat (probabil fără să ştie că nu-i aparţineau) moralitatea, opţiunile şi orientarea noastră morală. Când însă miza electorală a dispărut, Băsescu a intrat, inevitabil, în derivă. Amoralitatea lui funciară (piatra e tare, grea, plină de forţă, dar nu gândeşte) a început să se reverse în lume şi înspre noi ca imoralitate.
Vina lui? Vina noastră? Ezit că spun ‚da’ vreuneia din aceste variante, fiindcă ea ar presupune că Băsescu nu s-a schimbat. Or, imuabil în el însuşi, el s-a schimbat sensibil în comportament. Cum spun românii, ‚şi-a dat arama pe faţă’. Şi, fără îndoială, în anii pe care îi vom mai avea de suportat alături de el, vom avea tot mai multe surprize neplăcute.
--------------------
Gata, prieteni, m-am lungit mai mult ca oricând. Mă scuz. Doar două gânduri de-ncheiere:
Probabil, v-aţi mirat că nu am pomenit aici de Emil Boc. Motivul e simplu: că pe el încă nu reuşesc să-l văd sub chipul unui porc, de orice fel. Foarte probabil, o de-neiertat-naivitate reminiscentă a mea. Până la proba contrarie (de ex., până când va da aprobarea, în fond integral dependentă de el, pentru proiectul rmgc), am încredere în ‚moţul’ de Boc. În fond, câtă vreme există Băsescu, Emil e invizibil. Voi discuta despre el dacă şi când va... apărea în competiţia cu primii doi purcei.
În ce priveşte concluzia acestui elucubrant text al meu: fireşte, mi-aş dori un lup. Nu unul care să sufle, sufle, sufle întru spulberarea casei de paie, a casei de lemne şi-a casei de piatră. Ci unul care să muşte din porci, din capetele lor. Dar mă tem că n-avem unde să găsim acest mare-animal-pe-drept-pedepsitor. Afară doar de cazul în care ne-am hotărî, în sfârşit, să fim noi el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu