Neo-colonialismul - sau despre lipsa de moralitate... politică

Prieteni,

fiindcă tot am fost sfătuit de o foarte dragă fostă colegă şi întotdeauna soră-de-suflet (miss u sooo much, Lolek!) să nu mă mai amestec pe mine însumi, ori pe Dina, ori restul familiei (căţelul, purcelul) în argumentaţii care ar trebui să fie cât mai ‚obiective’,

şi fiindcă încăpăţânarea mea natural-catârească mă face să rezist la orice sfat bun,

zic:

mă ştiţi, sper, că nu sunt ceea ce se cheamă un ‚român verde’, că n-am vibrat niciodată la tezele conspiraţioniste cu unguri, evrei sau te-mai-miri-ce, că m-am distrat întotdeauna de diversele abordări, sau chiar accese de furie politice sub stindardul ‚nu ne vindem ţara’, etc.

Iată de ce, când mă pregătesc să scriu un text despre... nu i-aş spune chiar vânzarea de ţară, fiindcă o văd mai degrabă ca pe o amanetare, vă puteţi imagina că mă trec fiori neplăcuţi. Nu credeam să învăţ a mă-mbolnăvi vreodată de retorica naţionalism-rrromânismului. Dar da, astăzi retorica asta va fi; vă rămâne sarcina de a vă întreba dacă în spatele ei nu stă, totuşi, o abordare, dacă nu mult mai deschisă, măcar mai (post)modernă - o variantă de naţionalism ceva mai europenizat şi contemporan.

Preşedintele Traian Băsescu tocmai ne-a vorbit, ieri, din nou (şi cu deja obişnuitele ‚ameninţări’ la adresa unui guvern care, vezi bine, nu înţelege stringenţa situaţiei şi, ne-executând de-ndată recomandările prezidenţiale, se face vinovat în raport cu naţiunea însăşi) despre necesitatea de a crea noi slujbe pentru români prin deschiderea sau re-deschiderea unor exploatări de aur, argint, cupru etc.

Se va observa, cred, că discursul iniţial al domniei-sale, cel care pomenea despre tonele de aur care vor intra gratis în depozitele Băncii Naţionale, s-a estompat - din diferite motive, cum ar fi: 1. că a ceda 96% din valoarea aurului către compania care îl scoate din pământ cu greu poate fi numit, oricât de perverşi ‚lingvistic’ am fi, gratuitate; 2. că, dincolo de redevenţa de 4%, participaţia reală a statului în companii cum e rmgc e foarte greu de stabilit; 3. că procesul de ‚aducere’ a aurului din zăcământ în lingouri-depuse-în-subsolul Băncii Naţionale nu e nici pe departe atât de simplu cum crezuse Traian Băsescu şi cum, probabil, spera el că vom crede şi noi şi 4. colac marinăresc peste pupăza prezidenţială, menţionata instituţie declarase de ceva vreme, şi şi-a reluat declaraţiile oficiale potrivit cărora pur şi simplu nu are nevoie de aur.

Zilele acestea, însă, când o nouă criză - nu ştiu dacă mondială, cu siguranţă pan-europeană - pare a se profila tot mai clar, preşedintele nu s-a putut abţine de la a mai face un pic de lobby pentru Gold Corporation, însă nu numai. Şi, cu rostirea acestui ‚nu numai’, ating punctul nevralgic al postării mele de azi:

Am aflat că de curând, într-un interviu menit a-i re-exprima viguroasa statură morală, Bogdan Naumovici (formidabil om de publicitate, autor al reclamei cu ‚ăl negru dă respira greu’, dar şi al odioasei noi serii de poveşti-de-adormit-miloşii care începe cu Sanda Lungu, doamna-cu-ciorapii, această fetiţă-cu-chibriturile a advertising-ului românesc) se miră că Proiectul Roşia Montană nu a fost încă aprobat, mai ales fiindcă odată cu el s-ar deschide, atenţie! drumul pentru încă 17 (ş-a-p-t-e-s-p-r-e-z-e-c-e) investiţii în exploatarea resurselor minerale din Transilvania. Nu e locul să discutăm aici şi acum eforturile disperate pe care şeful Leo Burnett le întreprinde spre a se convinge pe sine însuşi (cu noi e mai greu!) că a lui campanie pentru Gold nu e făcută doar pentru bani, ci din sinceră şi generoasă implicare în destinul României. Ce vă rog, e să reţineţi cifra pe care, oricum am notat-o ultra-retoric un pic mai sus.

18 exploatări de diverse minerale doar în Ardeal? Fără îndoială, vă veţi spune - ca şi mine acum - că Naumovici, publicitar şi nu economist, bate câmpii. Dar când asociem această prea-aberantă-ca-să-fie-adevărată ‚informaţie’ cu intervenţiile tot mai sâcâitoare ale preşedintelui, o oarecare nelinişte tot trebuie să ne-ncerce. Mai ales dacă beneficiul statului, în ‚celelalte 17’, e gândit la fel de înţelept ca în cazul proiectului RM.

Impresia mea e că Băsescu ne recomandă să creem, acum, locuri de muncă prin orice mijloace - aşa cum, în comunism, munca şi producţia masive ‚pe stoc’ constituiau o asigurare că nu avem şomeri. E, o ştiu, o tradiţie minerească a noastră să exploatăm, de exemplu, cărbune chiar dacă îl vindem sub costul de producţie. Iar în cazul cuprului, argintului, aurului etc., cu siguranţă că nu se va întâmpla aşa. În urma exploatării lor, cu siguranţă, România nu va acumula stocuri ne-vandabile; fiindcă, foarte probabil, totul va fi vândut (într-un fel de re-editare în tiraj mare a tăricenienei afaceri Sterling) cu  muuult înainte de a fi fost, în fapt, scos din pământ.

Ei, oameni buni, este sau nu aceasta o transformare a României într-un furnizor de materii prime, o ţară din lumea a treia la marginea Europei? Fiindcă nu sunt economist, vă dau un link spre un excelent articol al cuiva care se pricepe mult mai bine decât mine la chestiunile ‚dezvoltării durabile’. Veţi vedea că exploatarea, chiar sălbatică, a resurselor naturale nu creează niciodată bunăstare economică sănătoasă.  Dimpotrivă, voi adăuga eu, e suficientă o privire rapidă înspre ţările care se bazează pe aceste resurse spre a vedea, acolo, un deficit... democratic serios; fiindcă acolo unde există avuţie naţională ne-regenerabilă vor exista şi contracte dubioase, corupţie, politicieni deschişi la compromisuri, chiar trans-partinice, cu cel-care-oferă-mai-mult (dar nu în plată, ci în comision!) etc.

Şi ca să-mi continui retorica în aparenţă atât de (o mie opt sute) paşoptistă: a crea locuri de muncă în acest mod nu e, oare, mai pervers decât a accepta/ poate chiar încuraja exodul muncitorilor români către pieţe unde sunt plătiţi ceva mai bine? Cum bine ştim, celor de la Nokia salariul mediu brut de sub 250 de euro pe care îl plăteau la Jucu li s-a părut ridicat - în consecinţă, se vor muta şi-mai-la-est. E, fără îndoială, dreptul lor - mai exact, e singurul lor refugiu după o politică dezastruoasă în concurenţa cu smartphone-urile. Întrebarea, însă, rămâne: nu e mai cinstit să-i laşi pe români să plece, eventual chiar să le spui că nu-i poţi ajuta, decât să... amanetezi viitorul ţării prefăcându-te că o faci ‚pentru popor’?

Şi fiindcă am tot folosit verbul ‚a amaneta’: o creştere economică bazată pe exploatarea/ exportul de resurse neregenerabile este contrariul absolut a ceea ce se numeşte dezvoltare durabilă. E, propriu-zis, spoliere la scară industrială, care la final lasă regiunile în care s-a desfăşurat afectate şi economic, şi social, şi ecologic. O procedură mai gravă decât comunista ‚producţie pe stoc’, fiindcă pentru eventualele stocuri de cupru, argint şi aur, în eventualitatea că ele rămân (extrase din subsol sau nu) în România, cumpărători s-ar fi găsit întotdeauna. De regulă, mai târziu (când criza de materii prime se adânceşte) mai degrabă decât mai devreme. Decât acum.

Un ultim lucru, o ultimă ‚temă de meditaţie’:

În cazul unei exploatări masive cum e cea dorită la Roşia Montană, randamentul preconizat e de 1,5 grame de aur la tona de steril. Puţini ştiu că aceeaşi cantitate de aur, dar cu o puritate mult mai mare, s-ar putea obţine prin reciclarea a mai puţin de 500 g deşeuri electronice. Şi nu vorbim aici despre cine ştie ce ţară nordică, ci despre o tehnologie românească, puţin costisitoare şi puţin poluantă - în primul rând fiindcă nu presupune utilizarea de cianuri.

În ciuda valorii sale incontestabile, în ciuda (sau poate tocmai datorită) faptului că face un proiect cum e cel al rmgc să apară în întregul lui ridicol, acest brevet şi proiectele care ar putea decurge din el nu au atras atenţia autorităţilor.

Explicaţia e simplă: el creează doar puţine locuri de muncă, superior calificate; el a fost realizat cu ‚sudoarea’ inteligenţei, nu cu cea a braţelor. Iar când e vorba de voturi, nimic nu e mai manipulabil decât masele de muncitori de pe... plantaţii.