Naumo-vicii (mic studiu de psihologie populară)

Am văzut şi, cum probabil vi s-a întâmplat deja multora (reclamele RMGC nu doar că s-au înmulţit pe toate posturile TV importante, dar ocupă, invariabil, prima poziţie - cronologic vorbind - a oricărui calup publicitar), voi mai vedea de multe ori advert-ul pentru Proiectul Roşia Montană în care apare Sanda Lungu. Înţeleg că a apărut pe alocuri şi un al doilea clip, cel cu Carol Mignea. Dacă aveţi stomacul gros, le puteţi vedea pe toate urmând acest link.

Sunt, am recunoscut-o în deja-prea-multe rânduri, un visceral - cel puţin în primele momente când mă izbeşte o informaţie, o idee, o senzaţie; deci, inevitabil, primul lucru pe care l-am simţit, auzind-o şi văzând-o pe această femeie văitându-se, a fost un fel de pumn-în-stomac. Sunt, ca probabil mulţi dintre noi, (şi) un român 'milos'. Povestea, spusă după toate regulile publicităţii melodramatice, reuşeşte, mă tem, să-l impresioneze pe orice... nepregătit.

Al doilea moment, tot visceral, a fost de furie. Aşa sunt eu, mă scot din sărite majoritatea cerşetorilor care mă abordează pe stradă, mai ales femeile cu prunci în braţe sau, vai mie! conform noii mode în Occident, oamenii care exploatează câte o-minune-de-căţel şi se milogesc, chipurile, pentru aceştia. Nu mă supără, totuşi, cei care fac câte (alt)ceva - distribuie ziare, te invită să cumperi flori sau seminţe sau linguri de lemn, ori cântă la vreun instrument. Aceştia sunt, oricum am lua-o, nişte prestatori-de-servicii (chiar dacă nesolicitate). Mai cu seamă dacă fac bine ceea ce fac, de exemplu dacă au talent şi depun efort muzical, îşi merită recompensa.

Iar gândul acesta, al recompensei meritate, m-a făcut să devin lucid până la cinism. În mod evident, strategia RMGC s-a schimbat - după ce ne-a 'aburit' vreo lună cu ideea unui număr uriaş de locuri de muncă, Gold-ul se reorientează acum spre poveşti personalizate. În treacăt fie spus, acestea se află pe site-ul mai-sus-pomenit de foarte multă vreme, doar că nu fuseseră utilizate la scară 'industrială', prin televizare. Iar o evaluare lucidă a problemei îmi spune aşa: dacă problema în-relaţie-cu-care ni se cere să... ne-nlăcrimăm este a Sandei Lungu, sau a lui Mignea, sau a unuia dintre ceilalţi protagonişti ai clipurilor RMGC, ea însăşi (problema) trebuie să se fi rezolvat în urma acestei vânzări-de-imagine către companie. Sper că după ce a apărut pe toate micile ecrane româneşti, doamna Lungu nu va mai trebui, cel puţin o vreme, să umble după ciuperci şi/ sau să croşeteze ciorapi. Iar dacă nu s-a întâmplat astfel, înseamnă că şi-a negociat foarte prost deal-ul cu o companie care şi-a bătut joc de dumneaei, cu drama ei cu tot.

Ieftină exploatare a unor poveşti, probabil, autentic-triste. Pentru Leo Burnett şi Bogdan Naumovici, la doar câţiva ani după 'ăla negru de respira greu era tac-su', e - evident - un imens pas calitativ înspre înapoi. Nu, din câte înţeleg, şi un regres în ce priveşte încasările dinspre rmgc, care sunt uriaşe - raportat la normalitatea pieţei de publicitate româneşti (iar prima de - eventual - succes a creatorului acestor spoturi ar fi cu adevărat impresionantă).

Cum se poate explica acest regres? Şi cum s-ar putea explica succesul (eventual) la public al unei astfel de publicităţi jenante?

În primul rând, e evident că piaţa advertising-ului a fost sărăcită rău, mai ales în primele luni ale crizei. După ani de zile în care am văzut multe lucruri foarte-inspirate (mai ales companiile de telefonie celulară, cu excepţia înmărmuritoare a Cosmote-ului, aveau şi mai au multă reclamă surprinzător de inventivă), am fost siliţi să asistăm la campanii cum e cea pentru Farmacia Inimii, Catena sau să ascultăm sloganuri precum "Femeile sunt diferite între ele, dar toate au ceva în comun: Dulcolax." Cu alte cuvinte, aşteptările noastre, re-educate de criză, sunt tot mai mici.

În al doilea rând, românii sunt (tot mai puţin, sper eu, dar încă) impresionabili de dramele bine însiropate. În urmă cu nu foarte mulţi ani, Surprize! Surprize! încă mai făcea rating, alegând 'poveştile de viaţă' de la care pleca în funcţie de rata mai mare sau mai mică de risc de infarct a invitatului. Nu glumesc deloc, am apărut şi eu [nebunelele tinereţii! ca surpriză pentru Cătălin Ştefănescu] în emisiunea Andreei... acum e Bănică, din fericire nu-mi mai amintesc cum o chema atunci, şi am văzut cu ochii mei oamenii cu targa şi defibrilatorul aşteptând în culise, doar-doar s-o întâmpla ceva. Am asistat, apoi, cu toţii, la glorioasele victorii în competiţii de tip Dansez pentru tine sau Românii au talent ale unor persoane întru totul îndoielnice în ce priveşte înzestrările artistice, doar fiindcă aveau poveşti de viaţă triste. Deci, da, e posibil ca Leo Burnett să fi gândit corect toată treaba, şi să fi furnizat, în sfârşit, angajatorului o campanie ceva-mai-de-succes decât 'tu ce-ai face cu 4 miliarde de euro' şi 'te-ai gândit vreodată câte locuri de muncă...?".

Totuşi, am speranţe să nu fie chiar aşa. E ok să-l iei pe român drept inimos-fără-multă-bătaie-de-cap, drept balcanico-sufletist şi înclinat spre o empatie naturală cu cei în dificultate etc. - dar probabil că e greşit să-l iei, de-a dreptul, drept prost. Când un copilaş vine pe stradă şi-mi cere un ban, nu e deloc exclus să i-l dau; dar când mai apar trei şi îmi spun 'dă-mi şi mie, nene!', îmi sare ţandăra şi le spun să-şi ceară partea de la 'primul servit'. Când un om cu adevărat necăjit îmi cere ajutorul o dată, i-l dau; însă când o companie care investeşte enorm într-un monopol de publicitate (şi de cenzură) se adresează, manipulând oameni mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, milosteniei mele naturale, încep să-mi pun întrebări. Nu-mi place să dau, prin mâna statului, bani din taxe şi impozite băncilor, ca acestea, chipurile, să nu-i dea afară din locuinţe pe clienţii cu ipoteci; aş prefera să strâng, împreună cu prietenii, un fond pe care să-l dau direct oamenilor, nu instituţiei financiare care, iată, are dificultăţi în activitatea ei normală de jupuire-a-datornicilor.

Nu-mi place ca o femeie, altfel bine aleasă pentru expresivitatea ei, să se uite cu ochi goi într-ai mei şi să-mi spună: acceptă distrugerea zonei, ştergerea istoriei, încălcarea drepturilor civile, coruperea politicienilor, minciuna în cantităţi astronomice, monopolizarea spaţiului public, cenzurarea societăţii civile, pentru ca eu să nu mai trebuiască să împletesc ciorapi. Cu o durere, vă rog să mă credeţi, la marginea ulcerului în vintre, spun: ba, doamnă, dacă ăsta e preţul şi nu găsiţi o alternativă inteligentă, mă tem că veţi mai avea de croşetat un vagon. Mă uit, o a doua, o a treia oară (că n-am energie să tot schimb canalul) şi văd aţa albă din clip: cum bietei femei îi iese abur din gură într-o casă cu termopane, lângă care se găseşte o grămadă bună de lemne. Cum, din timpul consacrat discursului, jumătate e despre copii silitori, ciuperci şi ciorapi, iar cealaltă jumătate, pronunţată cu mult mai mare ardoare, despre rmgc, rmgc şi rmgc.

Ciudat deux ex machina, care are nevoie de mila, pentru că ăsta e cuvântul şi asta e miza, de mila mea faţă de această femeie şi colegii ei din celelalte clipuri, pentru a putea face în direcţia acestora singurul bine posibil în univers. Ciudată concepţie şi ciudată ideologie, creatoare de vinovăţie: ca şi când femeia şi copiii ei ar fi condamnaţi la moarte, iar eu aş fi acuzator, judecător şi călău într-un univers kafkian, dar deloc labirintic - dimpotrivă, unidirecţional: minerit sau moarte.

Or fi multe viciile mele, dar cruzimea îmi place să cred că nu face parte dintre ele. Şi mă deranjează să mi se atribuie vicii inventate. Naumo-vicii.