A treia cale [dincolo de ‚slugi’ şi ‚stăpâni’]

Herrschaft und Knechtschaft [Hegel], Master and Servant [Depeche Mode :)], stăpân şi sclav  - iată o dualitate cu care, cel puţin în teorie, suntem obişnuiţi, însă pe care, ne spunem, nu o mai putem găsi instituită ca atare în nici o societate cu adevărat modernă. Şi poate că da, modernitatea societăţii noastre constă tocmai în a reuşi să îmbrace, oarecum, în catifea relaţiile de subordonare dintre oameni, să le regleze/ legifereze în aşa fel încât să nu ajungă niciodată la extrema unde unii deţin controlul complet asupra altora.

Mult mai dificil e, însă, să anticipăm/ reglăm comportamentul asumat (fie şi inconştient) al indivizilor - aşa încât să nu-i lăsăm să adopte, dinspre propria interioritate, una din cele două postúri.  Sau, cum din nefericire mi-a fost dat să văd de foarte multe ori în ultimele zile, pe amândouă deodată. Prima din aceste atitudini e una de slugărnicie faţă de o entitate ‚superioară’, de obicei absentă (un fel de deus otiosus care nu se coboară el însuşi la relaţia-cu-muritorii, ci rămâne intangibil, ba de multe ori chiar ne-numit). Cealaltă e, în cel mai bun caz, una de sfidare (cu aere de superioritate) faţă de... ceilalţi, faţă de ‚oamenii de rând’, ne-prinşi în cercul puterii din care, vezi-bine, sluga despre care tocmai am vorbit simte că face parte.


La primul flash-mob organizat, la Cluj, imediat după ocuparea Continentalului (era în seara aceleiaşi zile), am fost supravegheaţi o bună bucată de vreme de o poliţie non-intervenţionistă şi non-agresivă, care îşi făcea, zic eu, datoria - de a veghea, pur şi simplu, ca lucrurile să nu degenereze. Dar situaţia aceasta a luat sfârşit în momentul în care, peste toţi agenţii în uniformă prezenţi acolo, a venit şeful. Descins dintr-o maşină fără însemne oficiale, îmbrăcat într-o geacă de piele şi cu o cravată de un mov... psihedelic, acesta a început prin a-şi certa (nu ştiu în ce termeni şi cu ce motiv, probabil fiindcă nu fuseseră destul de agresivi) subordonaţii, apoi a trecut, plin de (siguranţă de) sine strada până pe trotuarul unde ne aflam şi a cerut să vorbească cu ‚şeful’ nostru. [Nu, e o secvenţă dintr-un film cu extratereşti, take-me-to-yourr-leaderr, chiar aşa a fost.] Lucru, veţi admite, foarte problematic, din moment ce fiecare venise acolo din proprie iniţiativă şi nu aveam un şef. A urmat o discuţie destul de aberantă, cu variaţiuni pe aceeaşi temă:

1. „dacă nu vreţi să-mi spuneţi cine e şeful, să vină aicea iniţiatorul sau persoana responsabilă” - la care, afară de Traian Băsescu, probabil prea ocupat spre a fi tras la răspundere de către domnul cu cravată movulie, n-am ştiut, efectiv, găsi un alt nume de persoană 'responsabilă' pentru ce se întâmpla acolo (ar mai fi fost, fireşte, rmgc-ul, dar asta e o instituţie).

2. (solicitare adresată, aproape în şoaptă, celor mai vocali dintre noi:) „vă rog să veniţi aici mai la o parte, am ceva de discutat, să vă explic cum stă treaba cu protestul dumneavoastră”  - invitaţie declinată, politicos, de fiecare dintre cei solicitaţi

3. „agent, amendează-le pe doamnele, că au trecut pe roşu!” (asta în relaţie cu nişte fete care, da, fuseseră surprinse de culoarea roşie pe ultimii doi metri ai trecerii de pietoni) - solicitare pe care agentul a încercat să o pună în execuţie, până când vreo 20 dintre noi s-au oferit, cu CNP şi toată dragostea, drept martori că femeile nu încălcaseră Codul Rutier.

În toată această vreme, omul cu cravată mov se îndepărta din când în când de noi toţi, şi vorbea la telefon cu cineva căruia îi spunea „da, să trăiţi” sau „am înţeles”, precum şi alte lucruri mai oculte... şi, după fiecare astfel de discuţie, nervozitatea lui părea a creşte.

Fiindcă (şi, cititorule, mulţumindu-ţi de răbdare, spun: aici voiam să ajung!)  una e să ai de-a face cu nişte huligani care sparg geamuri şi te înjură, alta e când trebuie să ‚combaţi’ un grup de oameni care pur şi simplu stau îngrămădiţi pe un trotuar, vorbind şi râzând unii cu alţii. O logică a violenţei e aproape necesară pentru a justifica intervenţia forţelor de ordine, şi e incredibil să vezi cum, în absenţa acestei logici, oamenii chemaţi ‚să menţină starea de normalitate’ devin provocatori. Spun asta, fiindcă - pe lângă tentativa de amendare a bieţilor oameni ‚trecuţi pe roşu’, ni s-au mai spus şi alte enormităţi - de exemplu că baloanele cu care jucam volei şi pe care scriseserăm „Salvaţi Roşia Montană” sunt materiale/ înscrisuri propagandistice, şi pentru purtarea lor e nevoie de autorizaţie...

La aceasta s-a adăugat, fireşte, de mai fiecare dată, legitimarea intensivă a tuturor celor prezenţi, sub uluitoarea motivaţie: vă legitimez fiindcă am dreptul să o fac. Paradoxul e că unii trecători nevinovaţi, care n-aveau nici o legătură şi nici o idee despre Roşia Montană, dar care au fost opriţi, identificaţi, ameninţaţi pentru ‚participarea la o adunare neautorizată’, au rămas apoi cu noi, interesându-se de ‚cauză’ şi oferindu-se să participe la următoarele întâlniri/ manifestări.

Bun, veţi zice, te-ai lungit destul cu povestea, despre ce vorbeşti tu aici?

Păi e foarte simplu: despre o stare de spirit care e nici-de-slugă-dar-nici-de-stăpân. Şi observaţi că am spus stare de spirit, ca să înţelegeţi că nu neg diversele noastre subordonări profesional-instituţionale, care totuşi, zic eu, n-au a face cu atitudinea noastră de cetăţeni liberi în şi responsabili pentru deciziile şi acţiunile lor ‚etice’.

Când, dacă bine îmi amintesc miercuri, 9 noiembrie, am participat [ca blogger :), dar şi ca sprijinitor asumat-şi-recunoscut al cauzei... roşiene] la conferinţa de presă a celor care ocupaseră, cu două zile mai devreme, Continentalul clujean, am trăit la un moment dat (sau nu, mint: de fapt, în două-trei rânduri) un sentiment de jenă şi o-ţâră-de-ruşine, constatând câtă limpezime de minte, câtă conştiinţă a libertăţii, drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti aveau acei... mă veţi scuza că folosesc cuvântul ce urmează: copii activişti. Şi am folosit această vorbă un pic ciudată nu atât în virtutea diferenţei de vârstă biologică (în medie, de vreo 12 anişori) dintre ei şi mine, ci datorită uriaşei diferenţe de flexibilitate psihică. Da, mă aflam în faţa unor tineri pe care societatea oficială nu îi poate numi altfel decât... „provocatori”; dar provocarea lor era înspre o nelinişte şi, mai mult, înspre o decizie-de-acţiune care, în cazul meu cel puţin, se pierduseră de ceva vreme în uitare-de-sine. Uitare care, atunci când ni se întâmplă, e, veţi recunoaşte, o uitare a libertăţii proprii şi care e de fapt, chiar dacă se întâmplă aproape neobservat, o catastrofă personală.

Nu crezusem că eu, ‚cal bătrân’ (cu vorba din Alexandru Lăpuşneanu: „îmbătrânit în zile rele”), ‚tânăr universitar’ cu ştaif, intelectual şi toate celelalte ridicole etichete, mă voi simţi ruşinat de... o să spun o vorbă mare, dar îmi iertaţi emotivitatea momentană: excelenţa morală a unor oameni cu care, trăind în cercul nostru strâmt, nu crezusem să colaborez vreodată. Dar, după Eugen David, această apariţie fulminantă şi care, o admit, îmi taie în continuare răsuflarea de multe ori când intervine, ‚din topor’ şi decisiv în câte o discuţie, aceşti tineri zdruncinau, dacă nu chiar un ‚soclu’, o stabilitate comodă în care mă instalasem... şi care acum se ducea dracului, înlocuită de un fel de beatitudine confuză, dar absolut încântătoare.

Nu întotdeauna suntem slugi şi stăpâni, subordonaţi şi şefi. Asta nu înseamnă că trebuie mereu şi peste tot să refuzăm o atare ierarhizare: de multe ori, domeniile productive o presupun, fiindcă prin definiţie o organizaţie e mai eficientă decât o persoană. Dar locul în care acest model de inter-relaţionare dezechilibrată nu trebuie extrapolat (şi trebuie împiedicat să pătrundă) e etica noastră cetăţenească, şi comportamentul nostru ‚civic’ faţă de ceilalţi.

Cum, însă, am vorbit, ca de obicei prea mult, tac, lăsându-vă să vă delectaţi cu două dintre luările de cuvânt, în cadrul pomenitei conferinţe de presă, ale tinerilor ocupanţi ai Continentalului:

Mihnea Blidariu: "În comunicatul de presă pe care l-am transmis dimineaţă, după ce am ocupat clădirea /.../ s-a pus accentul foarte mult pe expropriere, pe lobby-ul prezidenţial făcut pentru RMGC şi pe reclamele RMGC. Şi cred că e important să subliniem încă o dată că, dacă legea minelor va trece cu aceste amendamente propuse în 2009 de un senator PSD şi un senator PDL, şi acest proiect va avea loc, atunci fiecare dintre dumneavoastră, fiecare dintre noi, orice român din România va putea fi scos afară din casa lui de către stat, în numele unei companii private /.../. Nu va fi în nici un fel în interesul statului român, nu vă va mai reprezenta în nici un fel interesele. Şi cred că acest lucru este foarte important, pentru că dacă acest precedent se creează, înseamnă că în România chiar nu mai există nici un fel de urmă de democraţie reală. Şi, în acelaşi timp, suntem foarte deranjaţi şi dezamăgiţi de lobby-ul pe care preşedintele Traian Băsescu îl face acestei companii, în mod deschis şi transparent, fără [a avea] nici un fel de calitate juridică sau de orice alt gen, exprimând opinii ca la uşa barului. Totuşi, nu suntem într-o republică bananieră, din lumea a 3-a, suntem membru al Uniunii Europene şi nu cred că un preşedinte de stat dintr-o ţară europeană are dreptul de a face aşa ceva. De aceea am şi cerut prin acel comunicat preşedintelui Traian Băsescu să înceteze a face lobby acestei companii. /.../ Este o companie privată, acţionează în domeniul privat, nu este interes naţional."

Şi, mai cu seamă, pour la bonne bouche, partea care realmente m-a uns pe inimă, răspunsul Ralucăi Dan atunci când a fost rugată să... le transmită un mesaj românilor:

"În primul rând, să nu se mai teamă de autorităţi, să îndrăznească să iasă în stradă, să organizeze acţiuni pentru Roşia Montană, pentru că este foarte simplu. Şi de aceea suntem astăzi aici, practic, pentru a clarifica informaţiile vehiculate în presă şi informaţiile date public de către poliţie, care induc în eroare potenţialii activişti pentru cauza Roşia Montană; despre aceste informaţii eu cred, personal, că au scopul de a-i descuraja pe aceşti potenţiali activişti de a organiza acţiuni, determinându-i să le fie teamă să acţioneze, să le fie frică de autorităţi. Mesajul meu personal este să îndrăznească, să se informeze asupra drepturilor lor - şi că libera exprimare este un drept garantat prin constituţie, şi să o facă fără teamă."