rosia montana

rosia montana

sâmbătă, 14 iunie 2014

Muzica şi timpul

(se dedică, entuizast şi dureros, 
omului în general, dar mai ales unui om anume, 
fabulosului, pentru mine, artist 
care a fost Michael Jackson)

[precizare preliminară importantă: acest text ar trebui citit în vreme ce ascultaţi piesele de la 'capătul' următorului link: http://www.dizsoundz.com/michael-jackson-xscape-album/ ]

Nimic nu ne poate vorbi mai clar, dacă ştim să fim atenţi, despre natura temporală a omului şi, mai cu seamă, despre cea umană a timpului - decât muzica. 

Cum unii dintre voi ştiţi, fac parte dintre cei care consideră că timpul nu există în natura inanimată, ci doar în cea vie, şi mai cu seamă pentru oameni. Ştiu, ideea aceasta poate părea ciudată - însă doar la o primă privire, pe care nu mă voi feri să o acuz, în măsura în care mă consider şi mă afirm (ca) om de ştiinţă, de naivitate. Fiindcă, din fericire, nu e vorba de vreo nebunie pe care aş susţine-o singur, 'de capul meu' - ci de o idee care a crescut, cel puţin în gândirea occientală, de-a lungul unei linii de minţi şi scrieri atât fascinante, ci şi prestigioase, dintre ai cărei reprezentanţi i-aş pomeni acum şi aici, la repezeală, doar pe Sfântul Augustin sau Henri Bergson.

Timp este doar acolo unde amintire, atenţie şi stare-de-aşteptare sunt - afirma primul, pentru care cele trei dimensiuni ale timpului nu sunt co-substanţiale şi cu atât mai puţin co-lineare. Viitorul, înţelegem după lectura Cărţii a XI-a a Confesiunilor, nu are cum să e transforme vreodată în prezent, sau acesta din urmă în trecut - fiindcă nu e pare a fi vorba, aşa cum eram obişnuiţi să gândim, despre un fenomen unic al universului fizic, ci, mai degrabă, despre trei domenii calitativ diferite (insist: diferenţă nu de grad, ci de gen sau esenţă) ale sufletului: nihil esse aliud tempus quam distentionem: sed cuius rei, nescio, et mirum, si non ipsius animi.


Pentru autorul Eseului asupra datelor imediate ale conştiinţei timpul e, iarăşi, cu totul altceva decât desfăşurarea omogenă şi ireversibilă despre care vorbeşte, spre exemplu, Kant. E adevărat, odată cu acesta problema timpului devine centrală pentru filosofie... devine tema, prin excelenţă a acesteia; dar natura pe care i-o atribuie Criticile... însuşi timpului e cum nu se poate mai falsificatorie. Bergson vorbeşte, cum bine ştim, despre dependenţa temporalităţii de memorie: o pendulă poate măsura, pentru noi, convenţional, trecerea - dar nu trebuie să ne iluzionăm, mişcările, balansul ei se desfăşoară exclusiv în spaţiu. Iar a începe să confundăm timpul - care poate fi doar trăit de către o fiinţă oarecum conştientă de propria ei viaţă - cu datele măsurării lui fizice poate fi un gest practic şi obişnuit şi util, dar e unul care produce un efect de adâncime catastrofal, făcându-ne să ignorăm natura noastră primară, profundă.

Noi (mai cu seamă, fiecare dintre noi) suntem timpul, iar timpul nu e nimic altceva decât noi. Iar aceasta nu e nici discuţie poetico-metaforică, nici pseudo-ştiinţă, ci - dimpotrivă - afirmaţia primară, categorică a oricărei epistemologii judicioase a ştiinţelor umane. Fireşte, ea trebuie însoţită - în acest domeniu, al ştiinţei-ştiinţelor - de o discuţie despre istoricitate. Nu acesta e, însă, scopul meu aici.

--------------------------------

Aici urmăresc un lucru incomparabil mai simplu şi uşor de realizat (folosesc verbul cu sensul din frazele de tipul "tocmai am realizat că...") - să vă dau un exemplu 'palpabil' despre cum, de fapt, e timpul pentru noi... despre acel strat primar şi, mă scuzaţi pentru cuvântul oribil: în-fiinţă-tor, care a stat dintotdeauna la baza constituirii noastre personale, dar şi intersubiective, colective, însă la care tocmai convenţiile sociale, educaţia 'fizicistă' etc. ne-au făcut să renunţăm.

Sper că aţi ascultat (ştiu, e dificil ca în vreme ce faceţi asta să vă concentraţi şi asupra prezentului text, dar tocmai asta e miza) piesele 'noi' ale lui Michael Jackson în vreme ce citeaţi. 

Pentru că foarte arareori ni se întâmplă în viaţă ceea ce 'păţesc' eu acum, la cam a treia parcurgere a albumului Xcape: să fim totodată cufundaţi într-o memorie nostalgică (totul sună cam cum eram obişnuiţi) şi confruntaţi cu ceva care, în corporalitatea lui (aici, sonoră) propriu-zisă e, incontestabil, nou. 

Degetele mele bat, grăbite, ştergând şi revenind, ştergând/ începând de la cap, cuvintele pe care voi le veţi citi peste câtăva vreme încercând să 'prindă' cumva ceea ce e de ne-prins, poate fi doar sugerat din afară şi pe urmă, eventual, trăit pe cont propriu de către fiecare: sunt totodată în propriii mei ani '80, '90, recunoscând nu din urechi sau creier, ci din adâncul fiecărei celule, înţelegând cu corpul şi cu respiraţia o întâlnire (care nu va mai dura mult, o 'consum' cu fiecare nouă ascultare, înmagazinând-o, domesticind-o, ucigând-o)  cu un mod de a fi al muzicii atât de familiar... 

... sunt, mă găsesc mă aflu, zic, totodată "atunci", dar şi "acum", întru totul deschis, cu sete, spre viitorul imediat sonor, aşteptând şi trăind cu exaltare (fiindcă, se înţelege, îmi place, îmi place, îmi place până la lacrimi ce aud) venirea peste mine a Muzicii. Şi dacă vreţi să nu rataţi complet ceea ce vă spun acum, faceţi-mi şi faceţi-vă un amar de bine, nu gândiţi critic faptul că am pus majusculă cuvântului referindu-mă la ceva pe-atât de vulgar şi de aparent non-cultural cum sunt câteva piese inedite ale supranumitului "the King of Pop". Puteţi fi fani ai oricărui gen vreţi voi, de data asta, ai operei sau manelelor, nu despre actuala încarnare a muzicii vorbesc, nu ei i-am pus literă mare, ci oricărei instanţieri în care muzica, sub orice formă, în loc să vă distreze şi să acompanieze viaţa (cum atât de bine ştie să o facă), o răvăşeşte, o sfâşie înspre articulaţii şi adânc, străluminând-o totodată în natura ei secretă.

Pentru că, să fim serioşi, ea e capabilă să ne întoarcă pe dos mai rău decât orice altă madeleină - o ştie oricine care a ascultat, în urma unei despărţiri mai noi sau mai vechi de cineva esenţial, melodiile (oricât de penibile în ele însele) ale respectivei întâlniri. Dar nu doar despre funcţia bulversatoare de memorie, vreau să vorbesc... nu, reformulez, fiindcă nu m-am exprimat destul de radical: cazul de acum (piese 'noi' ale lui Michael Jackson) e singular tocmai fiindcă nu e DOAR memorie, e ŞI plonjare înainte. Alerg cu faţa înălţată, cu pieptul dezgolit înainte, din răsputeri, în ploaia fiecărei piese care vine peste mine şi mă udă totodată tăindu-mi respiraţia şi făcându-mă să mă bucur celulă cu celulă, nerv cu nerv. (Fireşte, m-am oprit de nu ştiu câte ori din redactarea acestui text, marcat ireversibil de uscăciunea şi neputinţa cuvintelor, ca să dansez pur şi simplu, sub privirile nu foarte mirate ale căţeluşei şi pisicilor mele, pesemne destul de obişnuite cu acest spectacol.)

Sunt trecut şi prezent viu şi viitor aşteptător-însetat-primitor totodată, iar asta se întâmplă aşa de rar în viaţă. Şi nu e gândire ceea ce (vă) scriu, de fapt aproape vă strig acum, ci e o realitate cum nu se poate mai vie.

Vă amintiţi momentele din adolescenţă sau încă tânăra tinereţe când mergeaţi pe la nu ştiu ce magazin de muzică (sau, mai nou, aşteptaţi atenţi 'pe' Net) pentru apariţia noului album al nu ştiu cărui artist sau nu ştiu cărei trupe care vă pasionează? Momentul acela când dădeaţi 'play' şi eraţi totodată contrariaţi şi mişcaţi... fiindcă pe de o parte totul vă lega strâns de chiar succesiunile de sunete pe care le ştiaţi, pe de altă parte recunoşteaţi în prospeţimea unei experienţe aşteptate, dar încă neîntâlnite, acelaşi spirit?

Gândirea distruge timpul, prieteni, v-o spune un gânditor... şi cred că vă e evident: scriu cuvântul ăsta cu autoironie şi amărăciune. Gândirea separă, aşezând în cutii, gândirea aranjează, stabilizează, potriveşte, trecutul într-o parte, prezentul acum, viitorul dincolo, vărsându-se cuminţi şi uniform dintr-o extremă în cealaltă, în corelaţie cu măsurătoarea egală şi, tocmai de aceea, atât de mincinoasă! a ceasului.

De când am început textul acesta, au trecut vreo 50 de minute în timpul pe care ne-am obişnuit a-l numi real. Dar nucleele şi citoplasma şi membrana celulelor mele au vibrat cât pentru o mie de ani. Am mai aflat o dată, corporal, din cea mai banală, mică şi totuşi neaşteptată experienţă că sunt şi suntem altfel şi altceva, că nu suntem de-aici. Nu sar în extrema cealaltă, nu vă vorbesc despre Dumnezeu aici, nici pe departe, aţi greşi enorm interpretând aşa... deşi, fireşte, toată educaţia noastră ne împinge să facem astfel de salturi. Habar n-am de unde suntem, ce căutăm aici, ce-ar trebui să facem. Dar sufletul meu, spiritul, eul, spuneţi-i cum vreţi, e locuit acum, e umplut de respiraţia simultană a trecutului, prezentului şi viitorului.

Sunt un om al cuvintelor, prieteni, ele sunt hrana şi materia şi pierzania mea, şi cu cuvinte vă scriu să încercaţi să înţelegeţi... la naiba, de fapt ceva mult mai 'bazic', să simţiţi ceea ce cuvintele nu pot spune, pot doar vag, ca direcţie a privirii, indica: uneori, în momente fericite, în muzică şi mai ales în dans, timpul explodează şi totodată e mai coerent şi el însuşi, în natura lui intimă, decât în toată viaţa noastră 'obişnuită' preocupată de te-miri-ce.

Baby, love never felt so good...

Dar mă opresc, am nişte treburi de făcut fix la ora 11.





Niciun comentariu: