rosia montana

rosia montana

miercuri, 30 iulie 2014

Gagaism

Lady Gaga? Scandalos personaj - şi o 'pastilă' de muzică mainstream contemporană pe care am înghiţit-o mai greu decât (pe) oricare alta. Dar dacă tot am ajuns s-o asimilez, iată o declaraţie oficială care-mi va scandaliza prietenii, colegii şi mai ales studenţii: m-am apărat de ea (de Gaga) ca de o molimă, dar am pierdut bătălia. Am devenit un fan.
Mai ales după clipul Applause, singurul despre care voi vorbi mai jos, pe care nu mă sfiesc să îl declar o capodoperă. Desigur, una a kitsch-ului, dar nu materialul cu care lucrezi (şi nici măcar tema pe care o urmăreşti/ ilustrezi) contează, ci ce reuşeşti să faci cu el(e). Şi tot desigur, o capodoperă asumat-minoră, potrivită lumii din care vine şi căreia i se adresează - importantă însă, zic eu, pentru muzica de foarte larg consum, unde arareori mi-a fost dat să văd ceva atât de remarcabil.
Cu foarte mulţi ani în urmă, un bun prieten 'postmodern' şi uneori adversar de idei al meu, Horea Poenar, îmi expunea o idee care atunci mi se păruse inacceptabilă şi pe care (aşa cum fac în cazul lucrurilor care mă deranjează sau măcar mă neliniştesc profund) am ţinut-o minte mereu: de posibilitatea unei artificialităţi atât de exagerată, de construită, de... artificială încât basculează într-o nouă naturaleţe. Era vorba, atunci, în concret, de o cântăreaţă din România pe care eu o găseam dezgustătoare, dar care amicului meu i se părea nu doar plauzibilă ca apariţie, ci chiar un nou model de frumuseţe. Ei bine, ceea ce am refuzat să accept atunci (şi n-am să vă spun numele artistei, ca să nu-mi discreditez prietenul :) ) mă văd nevoit să recunosc acum, în cazul Lady Gaga.

In your face! aceasta a fost mai mereu atitudinea acestui personaj (sau a multiplelor personaje pe care le inventează/ interpretează, vezi Jo Calderone). Ce s-a schimbat, sau ce s-a accentuat odată cu Applause, e ironia evidentă la adresa tuturor - a noastră, ca privitori şi eventual admiratori, dar mai ales a ei înseşi. Pentru că acest clip musteşte de gesturi, evenimente şi scenografie prea-teatrale-ca-să-fie-adevărate.


Autoadulare autopersiflantă, iată cuvintele (construite, pretenţioase ca şi clipul însuşi) care pot cel mai bine caracteriza cea mai mare parte a secvenţelor. Fiindcă, da, clipul e construit din segmente foarte scurte, pe care n-ar fi o exagerare să le numim fotograme. Regizorii, cum probabil ştiţi, sunt de fapt exelenţi fotografi 'de modă' glamour, Inez van Lamsveerde şi Vinoodh Matadin; şi remarcabil mi se pare că ei au izbutit să facă nu doar un colaj de imagini în ele însele tulburătoare - lucru care nu are cum să ne surprindă - ci au dezvoltat chiar o mică naraţiune. O poveste nu neapărat lineară (ci, mai degrabă, o repetare "în valuri" de imagini-gesturi-atitudini ale protagonistei), dar care conţine cu siguranţă un segment de intensificare simbolic-tragicomic (min. 2.34 - 2.54 protagonista cară un imens picior pe care-l îmbrăţişează în dreptul genunchiului) şi un punct "empiric" culminant (e vorba de atacul pseudoepileptic de la 2.56).
Iar când scriu cuvintele astea seci, îmi dau seama din nou cât e de neputincios, uneori, discursul în mediul care mie mi-e cel mai propice/familiar... cât de insipid sună discursul verbal, în raport cu secvenţele vizual-melodice savuroase la care tocmai m-am referit. Pentru că în clipul acesta, care, fireşte, nu poate fi povestit (deşi poate fi comentat, cum am făcut-o deja, cu referire la marcajul temporal) se întâmplă următoarele lucruri:
- o femeie câtuşi de puţin frumoasă capătă, prin machiaj (ba aproape invizibil, ba maximalist), prin cadrajul costumelor sau al scenografiei, dar mai ales prin mimică şi expresivitate, o... nu voi spune seducţie, căci deşi, ca în orice clip Gaga, coregrafia şi îmbrăcămintea erotică nu au cum lipsi; voi spune pur şi simplu forţă, putere, atât în solicitarea directă a participării spectatorului (sunt nişte secvenţe de tipul "everybody clap your hands" de-a dreptul hipnotice), cât, mai ales, în ironizarea lui, care e totodată joc autoironic al protagonistei (vezi mai cu seamă momentul 2.52, dar şi altele: 1:17-1:19 sau 1.57-2.00)
- plastica fiecărei imagini în parte e tulburătoare. Ca nivel de realizare 'fotografică', acest clip mi se pare impecabil. Menţiuni speciale cred că merită, totuşi, the make-up artists şi realizatorii costumelor (mai ales ai full body-ului negru, cu glugă şi ai îmbrăcămintei 'din pălărie').
- sunt invocate - prin utilizarea vocii, costumaţie, gestică - momente sau moduri de a performa 'istorice' ale muzicii pop. Pe lângă Madonna, pe care o "revedem" parafrazată în mai fiecare clip lady Gaga, aici trimiterile la David Bowie (vezi costumaţia 'din pălărie', 0.14, mai ales 0.44, dar şi the personal touch al artistei la 0.52) sau Cher (în mai toate secvenţele coregrafice de grup) îmi par a fi evidente
- pentru mine, personal, lucrurile de departe cele mai cuceritoare îmi par a fi momentele explicit teatrale - "pozele" pe care le ia artista în fiecare moment, ţopăitul în colivie :) la 0.24, jocul cu machiajul la 0.25 şi în continuare (mai ales 1.13), prinderea cuţitului în gură şi explozia la 0.32, gesturile de la ieşirea din pălărie 0.49, iarăşi gestica din colivie la 1.18, mâinile desenate la 1.23, 'poza' ratată de la 1.30, lebăda neagră (moment esenţial: "one second I'm a Koons, then suddenly the Koons is me"), secvenţa deja pomenită a piciorului gigantic (cu o aproape brutală apariţie falică de o fracţiune de secundă... cum sunt pudibond, vă las s-o căutaţi), transformarea unui 'cat walk on all fours' într-un târâş agresiv, la 3.01, aglomerarea ipostazelor insistent-"sexy" către final... chiar şi limbajul semnelor care însoţeşte secvenţa ultimă A-R-T-P-O-P (numele albumului).

Găsesc, în toate acestea, o maturitate a expresiei, o stăpânire a mijloacelor (tocmai în aparenta lor nestăpânire) cum de foarte puţine ori am văzut - în lumea, insist aici, nu a artiştilor mai subtili, profunzi, de 'nişă', ci a muzicii pop de primă linie ca succes comercial.
Şi la ce bun? veţi avea tendinţa firească să întrebaţi. Înţelege vreunul din consumatorii-de-Gaga excepţionalitatea acestei artiste şi a acestui clip? Îşi pune vreun fan, în vreme ce muzica şi imaginea îi dau un imbold aproape irezistibil să bată din palme 1-1-2, 1-1-2, că nu e chiar ok să se comporte ca un şoricel pavlovian, mai ales că tot clipul e cusut cu aţe albe fosforescente, exhibate iar şi iar? Răspunsul la întrebările astea ar ţine, cred, de o teorie (sau chiar o practică sociologică) a receptării, iar pentru mine ca semiotician sunt irelevante - fiindcă toate lucrurile pe care le-am pomenit sunt, se găsesc acolo, în clip.


Strică lady Gaga, cu acest clip mai mult decât cu altele, mărgăritare pe gâşte? Nu cred. Dimpotrivă, cred că toată ideea e să se prezinte pe sine drept o hiper-gâscă, din când în când metamorfozabilă în lebădă.
Critica societăţii de consum, a dezmăţului mediatic şi a artei contemporane a spectacolului în ansamblu sunt incluse în pachet; à bon entendeur, salut.


4 comentarii:

Anonim spunea...

poate ca ar trebui sa comentati putin si `fenomenul` Greyson Chance, copchilutul care a facut cariera cu un cover Gaga... e sau nu e (kitsch)?

Anonim spunea...

http://youtu.be/fLtHGbxLcMI

Anonim spunea...

http://youtu.be/LiRfZWv6pHg http://youtu.be/ZNEOl4bcfkc http://youtu.be/K9bg8pEWLqg http://youtu.be/pDUyA-fVie8 http://youtu.be/cmtPg_XYA74 http://youtu.be/4jh2hx1NQPI http://youtu.be/0-i5S4uXlNg http://youtu.be/-0y1EpzyVXk http://youtu.be/GQ8fmTaeqWU http://youtu.be/FaInjuAq0B8 http://youtu.be/y-ex3fxqAlY

Anonim spunea...

http://youtu.be/kU_-T2FN1L0 http://youtu.be/cVRDGYqyhoQ http://youtu.be/qtv5ZqsAFFc http://youtu.be/HiE3sXYW2I0