rosia montana

rosia montana

duminică, 2 noiembrie 2014

Cetăţenismul filosofilor expiraţi - sau despre fanfaronada intelectualilor de curte veche

Am încetat să-i mai citesc pe Liiceanu sau Pleşu destul de repede după propria-mi studenţie, pe la mijlocul anilor '90, pe de o parte fiindcă lucrurile cele mai bune şi deştepte pe care aceştia le spuseseră se aflau în cărţi mai vechi (la a căror înălţime, nici ea ameţitoare, ei nu s-au mai ridicat apoi niciodată), şi pe de alta fiindcă până şi generaţia mea, astăzi la rândul ei bătrână, găsea stilul celor doi şi al epigonilor lor (poate cu excepţia lui Patapievici) pur şi simplu plicticos.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, a mai existat un motiv, mult mai adânc. În România comunismului târziu, în care foarte puţină filosofie "tare" reuşise să pătrundă, scrierile celor doi, lipsite de o adevărată concurenţă, au putut reprezenta o hrană spirituală motivantă. Fenomenologia confuză şi amestecată cu un culturalism nedeclarat a unui Liiceanu te poate cuceri şi-ţi poate chiar schimba viaţa, câtă vreme n-ai citit nimic din Husserl sau Heidegger. Cine a băut, de sete, toată viaţa din bălţi se poate considera fericit... asta până întâlneşte izvorul.


Au trecut, apoi, mulţi ani în care nu ne-am prea mai gândit la ei, afară de momentele când recunoşteam în Pleşu un ministru al culturii simpatic, bonom, dar bunicel, sau îl înjuram pe Liiceanu pentru preţurile cărţilor de la Humanitas - menţinute, în mod forţat, sus, pentru că, nu-i aşa, cultura "grea" nu era pentru tot sărăntocul. Ne-am obişnuit cu aerele lor de primadonă, cu uşoara scârbă, totuşi condescendentă, cu care ni se ofereau spre vizionare (nouă, plebei) în dialoguri pretenţioase pe la câte o televiziune. Eu unul chiar am crezut la un moment dat că aşa e nasul lui Liiceanu, dispreţuitor de la natură.
Greşeala cea mai mare pe care am făcut-o, însă, şi pe care n-ar trebui să ne-o iertăm e că, în faţa valului de incultură şi grobianism care inunda ţara şi mass-media, i-am iertat pe toţi intelectualii de soiul lor că erau obositori şi nu spuneau nimic cu adevărat important... ne-am zis nouă înşine şi mai ales le-am zis celorlalţi ceva de genul: deh, aşa e cultura, bine că-i avem măcar p-ăştia.

Ne-am mai mirat apoi un pic (sau nu ştiu dacă toţi... eu cu siguranţă am făcut-o) când o-ntreagă liotă de intelectuali de tipul celor pomeniţi s-au strâns ca gâscuţele la-ndopat în jurul grobianului Băsescu. Or fi văzând ei, ne-am zis, ceva care nouă ne scapă. S-or fi aciuând şi ei lângă singurul om politic destul de tare încât să îndeplinească un ritual necesar, condamnând comunismul. Iar când în România ultimilor ani a apărut enormitatea Antenelor şi-a antenismului, aproape că ne-am bucurat de existenţa unor Pleşu-Liiceanu, incapabili să ne mai vrăjească în vreun fel, dar în care mulţi prieteni păreau să mai investească încredere.
...
Şi uite aşa, vieţile noastre şi-ar fi continuat cursul liber de amestecarea cu aceşti şi asemenea intelectuali, dacă n-ar fi fost "agitaţiile" din ianuarie-februarie 2012 şi din toamna anului trecut. Dacă nu s-ar fi petrecut fenomenul politic, social, cetăţenesc ininteligibil pentru aceşti formatori-de-opinie al unor proteste dirijate, la distanţă de mai puţin de doi ani, împotriva a două Puteri succesive şi contrarii, n-am mai fi avut de-a face nici noi cu Liicenii, nici ei cu noi.
Însă nu. Să-l ataci pe Traian Băsescu pentru Roşia Montana şi Arafat, deja fusese o mare neobrăzare. Dar să-l ataci apoi pe Ponta pentru alte motive decât cele de pe lista oficială a intelectualilor de dreapta, să faci USL-ul să se spargă nu din cauza corupţiei, nu din cauză că PSD e de stânga, nu agitând, în faţa politicienilor 'răi', speranţa unor politicieni mai buni, mai... prezidenţiali, să aperi în stradă Apusenii, Pungeştii, Moşna şi nu DNA-ul... asta a fost prea mult.
Toate ca toate, dar nu poţi pune aşa, când ţi se năzare, pe agenda publică lucruri neacreditate de marii filosofi ai cetăţenismului românesc. Drept urmare, domnul Liiceanu a trebuit să intervină, făcând un pic de ordine - de exemplu, printr-un articol despre semnificaţiile metaforice ale cuvântului cianură, toate muuuult mai grave şi mai serioase decât sensul lui propriu. Ce să-i faci? Dacă oamenii s-au nimerit să iasă în stradă, pentru prima oară după zeci de ani, în număr foarte mare, pentru motive greşite - cum să nu-i tragi de urechi? Cum să nu-i demaşti ca pe nişte... postmoderni?
Şi uite, cu ocazia asta am fost, eu cel puţin, silit să-mi amintesc de aceşti mari gânditori ai neamului.
...
Iată, foarte pe scurt, ce am a vă spune despre ei:
Mi se pare ruşinos să scrii, aşa cum a făcut Liiceanu, o lălăială de 20000 de semne despre Ponta şi să-i pui în titlu, fie şi între ghilimele, cuvântul "fenomenologie". Mi se pare o insultă la adresa oricărui intelectual cât-de-cât şcolit în filosofie, pentru că acolo se înşiruie orice altceva decât o descriere a fluxului trăirii "pure" sau hai, la limită, o consemnare istorică (geschlichtlich, nu historisch) a Lebenswelt-ului auctorial. Mi se pare aberant să-ţi intitulezi textul "fie-vă milă..." etc. atunci când tu însuţi n-ai milă de propriii cititori - afară de cazul în care autorul a fost conştient că, mai devreme sau mai târziu, cel mai probabil după primele vreo trei alineate, până şi cei mai "fănoşi" dintre fani au abandonat lectura - dând, totuşi, un like, că deh - e Liiceanu, acest HBO al pretenţiilor intelectualiste româneşti.
Mi se pare ridicol ca în acest text să repeţi, la un mod mult mai confuz şi alambicat, caracterizări ale nulităţii prim-ministeriale pe care le-au mai scris, incomparabil mai scurt şi acid, zeci de jurnalişti sau bloggeri. Mi se pare, mai cu seamă, inacceptabil să-ţi începi acuzaţiile la adresa prezidenţiabilului PSD (care are, slavă Domnului, atâtea şi aşa de mari defecte, încât cel mai bun şi adecvat text despre el e o simplă arătare cu degetul) tocmai cu vini care nu i se potrivesc - de exemplu cu ideea că el, Ponta ar fi adus vulgaritatea la nivelul cel mai înalt al politicii româneşti... după ce i-ai spus cu guriţa ta moralist-filosofică adevăratului autor-principal al operaţiunii menţionate, grobianului Traian Băsescu, că s-a ridicat la nivelul intelectualilor români şi ai produs următoarea înmărmuritoare frază: "Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne aşezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al româniei, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim."
Mda. Pe scurt, cred că Liiceanu a reuşit să ne mai convingă o dată, dacă mai era cazul, că idealul lui de intelectual e doar un om cu limba lungă şi mlădioasă. Nu şi ascuţită, din păcate - deşi bătrânul filosof poate şi-ar mai dori-o. Din raţiuni pur stilistice, 20000 de semne nu rănesc pe nimeni. Nu sunt o spadă, nici măcar un ac - sunt un pernoi din puf de gâscă uşor, sub "apăsarea" căruia zvârluga (sau poate ar trebui să spun năpârca) de Ponta trebuie să se fi amuzat pe cinste. Mai mult decât atât, intelectualul de tip Liiceanu şi-a tocit şi catifelat în mod voit limba, pentru ca atunci când ea trebuie să atingă în mod plăcut şi cât mai adânc pe cine trebuie să nu existe riscul de accidente.
Ce a uitat însă Liiceanu e că intelectualismul nu e autism şi nici domnie a unui singur discurs 'oficial'. Că ochi să-l vedem şi să-l judecăm pe Băsescu avem şi noi. Că avem şi o capacitate, oricât de mică, a contextualizării şi suntem atenţi ce-i spune un scriitor decorat... decoratorului său. Că lumea reală nu e clopotul de sticlă sub care au decis domniile-lor să aşeze singurul mod moral de a fi - propriul lor mod, propria lor idee de intelectualism.
Aşa.
Iar la final revin la Pleşu, un personaj mult mai puţin vinovat, comportamental, decât celebrul şi bunul lui prieten - pentru că, spre deosebire de Liiceanu, a reuşit totodată să se menţină mai aproape de sfera ideilor, dar mai ales să scrie mai uman, mai puţin pretenţios, mai alteritar. Ca să constat că din când în când, în momentele esenţiale, mai comite şi domnia-sa câte o boacănă. Paradoxul e că mie tocmai un text al blând-bonomului Pleşu mi-a vărsat paharul.
Una din ultimele lui intervenţii, în care critică relativismul, e un caz clasic de logică întoarsă pe dos. Fiindcă pentru a face lucrul pe care domnia-sa, de fapt, şi-l doreşte (şi în jurul căruia construieşte un text prea complicat), să votăm împotriva lui Ponta, trebuie tocmai să fim relativişti. Eu, unul, pot funcţiona practic la aceste alegeri (şi o voi face efectiv, anulând în primul tur şi votându-l pe Johannis în cel de-al doilea) numai fiindcă voi intra în logica non-obiectivistă a răului cel mai mic.
Ce mă întristează, e să văd un om de cultură încercând să reabiliteze moral credinţa, atât de primitivă în dominanţa ei încă actuală, în obiectivism (a se citi: pozitivism etic, ceea ce ar trebui să fie o contradicţie în termeni); vreo două secole de gândire istoricist-critică de cea mai bună calitate sunt, astfel, aruncate la gunoi. Dar ce mai contează cultura şi filosofia ei, când brusc intelectualului care o practică i s-a retrezit, în preajma votului, cetăţenismul?
În fine... obiectiv(ist) vorbind, fără să-şi dea seama, Pleşu a întors pe dos termenii ecuaţiei sale, recomandând drept obiectivitate ceea ce e pur relativism pragmatic. Obiectiv vorbind, candidaţii cei mai buni la preşedinţie, Monica Luiza Macovei sau Klaus Johannis, sunt aproape catastrofali; relativist privind lucrurile, unul dintre ei ar putea ajunge preşedinte.
Dar la gândirea atât, atât, atât de învechită a acestor formatori-de-opinie (care detestă până şi modernismele, ajungând să împroaşte cu salivă când aud de postmodernitate), era firesc ca Pleşu să asocieze recomandării sale empirice acel cuvânt care i se pare lui mai respectabil. Nereuşind a ne ascunde faptul că se consideră pe sine deţinător al unui adevăr mai puternic decât ale noastre.

În rest, dacă vă mai nedumerea întrebarea: "cum se poate recomanda, la suspendarea unui preşedinte, absenteismul şi la alegerea celui viitor, participarea?", aveţi răspunsul în opera de formare cetăţenească a mai-sus-pomeniţilor mari gânditori români.

Niciun comentariu: