rosia montana

rosia montana

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Ţara arde şi Stânga se piaptănă, sau CaviarAtac

Sau Stânga, sau Nimic 
Totul este politic. Aşa încearcă, de ani de zile, să mă înveţe prietenii mei de stânga, furioşi că nu pricep acest lucru elementar. Şi nu doar atât, nu doar că orice gest, chiar şi unul intim, de exemplu felul cum casc, dimineaţa, singur în pat şi în casă, e, inerent, participare la viaţa polis-ului. Atâta am ajuns să accept, dar n-a fost de ajuns. Fiindcă de fapt totul este, conştientizată sau nu, ideologie - aşadar fiecare lucru pe care îl gândesc, îl fac sau mai ales îl spun participă la bipartiţia fundamentală dintre stânga şi dreapta.
Şi cum avem nefericirea de a trăi în capitalism, susţinerea (chiar şi exclusiv prin contrast, luptând împotriva unui personaj nociv) a ideii unui preşedinte "care nu ne minte", "normal" şi "ne-jucător" e, ne asigură CriticAtac, prin vocea lui Florin Poenaru, doar ultima perversitate a dreptei, ascunsă, ca diavolul, în spatele propriei dispariţii. 
Fireşte, dacă lucrul acesta l-ar fi făcut stânga, n-ar mai fi fost nici o problemă. În ce-l priveşte, spre exemplu pe ultimul preşedinte-administrator şi (supr)a-partinic al României (fiindcă acolo unde ai Partid Unic, nu mai putem vorbi despre opţiune), Nicolae Ceauşescu, nu par a mai exista nemulţumiri ale actualei stângi intelectuale - afară de faptul că omul era un idiot naţionalist. Alegerea, prin vot democratic, a unui Klaus Iohannis e o mare păcăleală a dreptei ascunse, o plasă în care poporul a căzut ca vita la tăiere. Prăbuşirea politicului înspre un vis tehnocratic e o catastrofă; trecuta ei cădere în totalitarism ar trebui, însă, înţelegem, tolerată - fiindcă acel regim avea culoarea ideologică potrivită. 

Acelaşi Florin Poenaru scria, altfel fain, extrem de critic şi tăios, despre actualul nostru prim-ministru, încheind însă pentru mine profund neliniştitor: "Ponta este de fapt numele oportunismului, parvenitismul[ui] și carierismului care definesc societatea românească de după 1989. Produs și exponent al acesteia, ar fi numai natural ca Ponta să devină Președintele României pe 22 decembrie 2014. În acest fel, toate idealurile revoluției din 1989 și ale tranziției vor fi cu adevărat împlinite." Sper din toată inima ca începutul ultimei propoziţii să fie o sinistră ironie. Credeam că doar dreapta (care, din nefericire pentru ea, are ideologi mult mai puţin inteligenţi decât stânga actuală, în România) poate săvârşi greşeala cruntă de a confunda Revoluţia aşa cum au făcut-o cei din stradă, cu frică, speranţă şi credinţă, cu o aşa-zisă loviluţie, despre care vorbim azi doar judecând după insuccesul capitalismului românesc.
Trădătorii 
Sunt de neînţeles, aşadar, oamenii cu sensibilităţi de stânga care l-au votat pe Iohannis. Cum eu, de exemplu, nu doar că am făcut asta, ci am şi scris recomandând-o, mă fac cu atât mai vinovat că n-am procedat după indicaţiile autorului mai sus-pomenit: "Ce-ar fi fost să-i cerem mai întâi PSD-ului să facă redistribuire cum trebuie decât să sărim în barca candidatului de dreapta clar asumată, doar pentru că acesta ar reprezenta răul cel mai mic sau promisiunea păstrării unui iluzii a democrației formale?".
Ei bine, n-am procedat aşa cum recomandă CriticAtac fiindcă PSD-ului (insist: nu Marelui Partid şi ideologiei sale, ci decidenţilor: Ponta, Dragnea, Ghiţă, Şova, Corlăţean, Mazăre... mai spun? aţi luat o lămâie?) nu i se putea cere, în opinia mea, nimic. Am asemuit, într-un text mai vechi, actualul regim cu un roi de lăcuste, şi sunt departe de a mă fi răzgândit: a discuta cu persoanele astea ar fi fost la fel de absurd ca o negociere raţională cu un cancer. Şi nu o spun din oficiu, ci ca participant la mişcarea Salvaţi Roşia Montana (a cărei insignă a fost purtată cu mândrie de Ponta, nevastă-sa şi ministresa Mediului) sau la cea împotriva fracturării hidraulice (pe ale cărei valuri PSD-ul a urcat la putere).
PSD-ul lui Ponta, guvernarea lui Ponta au fost un lucru mult mai puţin complicat decât îşi închipuie intelectualii români de stânga (care totuşi au avut grijă să se disocieze de această Putere ca de una de dreapta... iar aici au perfectă dreptate). Formula acestei puteri e simplissimă: minciună cocoţată peste minciună, peste minciună.
Aşadar, da, am trădat religia stângii, nepredicând lucrurile în care sunt înclinat să cred unor urechi cu desăvârşire astupate. Am votat, în al doisprezecelea ceas, şi nu cu inima uşoară, candidatul de dreapta.
Cât despre ideea că lucruri cum sunt dreptul (universal) la vot sau stoparea corupţiei ar fi parte din iluzia formală a democraţiei... hm, poate că într-adevăr nu sunt îndeajuns-de-de-stânga pentru a gândi aşa.
Mea culpa.
Stăpânii cuvintelor
Ultima cerinţă din Declaraţia de la Cluj sună, textual, după cum urmează: "Încetarea imediată şi completă a oricărui discurs de tip separatist, a discriminării şi instigării la ură pe criterii etnice, rasiale, de clasă, statut social, opţiune religioasă sau politică.// Aici sau peste hotare, suntem cu toţii cetăţeni ai României; proiectul de ţară este al nostru. Rămânem solidari şi atenţi la comportamentul clasei politice şi al decidenţilor. La 25 de ani de la Revoluţia Română, reafirmăm valorile acesteia şi avertizăm că nu mai tolerăm nicio trădare a intereselor noastre legitime."
Ei bine, prima parte a micului text citat mai sus l-a scos din sărite (sau poate, dacă ar trebui să judec titlul articolului, din minţi) pe Costi Rogozanu. În opinia domniei-sale, cineva deţine un monopol (desigur, ideologic) asupra acestor sintagme. Pentru a le cuprinde (la momentul cel mai important, finalul) într-o listă a revendicărilor societăţii civile din ultimii ani, în piaţa publică, ar fi trebuit probabil o aprobare din partea Stângii intelectuale. Rostite în faţa a 15 mii de protestatari clujeni, cu tot caracterul lor imperativ pentru clasa politică şi indicativ-spre-viitor [propoziţia începea cu "încetarea", pentru numele lui Dumnezeu :) ], ele au fost lipsite de orice validitate fiindcă, vai! la marea întrunire era prezentă... dreapta.
Ce altceva să zic? decât: ei da, Costi. Într-un colţ al pieţei stăteau Papahagi-şi-ai-lui, cel puţin la fel de iritaţi de caracterul, în opinia lor, 'anarhist' al adunării noastre şi încercând să acopere cu strigături Declaraţia, ba chiar să pornească marşul fără noi... [dar despre aceştia, dreapta, Tismăneanu, Aligică voi scrie curând un text separat]. În opinia micului, dar zgomotosului grup de recent-auto-descoperiţi membri ai societăţii civile, noi tocmai confiscaserăm şi instrumentalizam un miting anticomunist. Carevasăzică, în vreme ce la microfon se vorbea despre dreptul la vot, anticorupţie, educaţie, sănătate, mediu, dreapta răspartinică clujeană vocifera: "n-avem chef de bazaconiile voastre, n-aveţi voie să spuneţi altceva decât Jos, Ponta!".
Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine unul, când Rogozanu afirmă că am trădat stânga mă doare (nu prea tare, ce-i drept) inima. Când Papahagi strigă că promovăm o agendă anarhistă, iarăşi mă doare, deşi mult mai puţin, aproape deloc. Însă când din cele două părţi/ extreme (ideologice) ale mişcării de stradă, oricum gălăgioasă şi extrem de variată, mi se spun, concomitent, lucrurile astea, încep să mă liniştesc. 
În situaţii din astea, cu greu îţi poţi dori ceva mai bun decât să fi supărat pe toată lumea.
Câteva precizări
Nu, nu mă simt câtuşi de puţin vinovat că, luptând (cu ultimele resurse personale şi... amicale pe care le mai puteam mobiliza) împotriva unuia dintre cei doi candidaţi, i-am asigurat un avantaj poate nemeritat celuilalt. Pe de o parte, împreună cu o groază de prieteni, ne batem cu Ponta şi guvernul lui de o bună bucată de vreme, şi crunt; să abandonez această direcţie fix în momentul în care oamenii aceştia ar fi putut dobândi puterea totală, doar din... echidistanţă şi recitând, ca pe o mantră, refrenul "aceeaşi mizerie", mi-ar fi fost imposibil. Pe de altă parte, am afirmat explicit - mai mult decât atât, public, de la microfonul ultimei manifestaţii dinaintea alegerilor, de la Cluj - că trebuie să fim profund sceptici şi dacă vine Iohannis, iar lupta noastră e departe de a se fi încheiat indiferent cine câştigă alegerile.
Nu consider că am participat la, e adevărat, dezgustătoarea campanie de diabolizare a electoratului lui Ponta, orchestrată de către dreapta (oricât de incredibil ar părea, mai degrabă cea udristă şi/ sau macovistă decât cea a cărei voce era echilibratul, sau poate doar sobrul Iohannis). Dimpotrivă, am scris şi am spus că nu există greşeală mai mare decât să ne întoarcem, ca alegători, împotriva celorlalţi alegători - că e fix ceea ce-şi doresc manipulatorii noştri politici din ambele tabere. Prietenul meu Mihnea Blidariu pare a sugera, într-o postare devenită destul de celebră pe Facebook, că făcând aceasta la Cluj am cam stricat orzul pe gâşte. În ce mă priveşte, sunt conştient că unde sunt 15 mii de oameni vor fi inevitabil câţiva nu foarte dispuşi la prietenie cu electoratul 'inamic'; dar ca, vorba aia, prof, şi încă de lingvistică, ştiu că, mai ales atunci când contrariază, cuvintele pot pătrunde în orice creier, oricât de închis, şi nu că vor produce o revoluţie acolo, dar vor lăsa o urmă iritantă - şi de aceea, inevitabil, revizitată.
Şi mai cu seamă, nu-mi prea pasă dacă, vorba CriticAtac-ilor, m-am şi ne-am discreditat ca societate civilă - Goţiu, Curşeu, Raul Mureşan, eu şi alţii. Ultimele săptămâni "electorale" n-au fost, după părerea mea, un ceai dansant sau un bal mascat în care să ne arătăm unii altora cât de frumoşi sau puri sau imaculaţi suntem. A fost o bătălie cruntă, fără nuanţe, împotriva instaurării unui regim pe care eu, unul, îl consideram inacceptabil. Dacă am contribuit câtuşi de puţin la scoaterea din joc a lui Ponta (cu tot ce reprezintă el), credibilitatea mea... aproape că-mi vine să repet, privitor la ea, o vorbă zisă dinspre Uniţi Salvăm despre vot. Nu sunt pe lume ca să fiu activist, mult mai bine mă simt făcând şi mult mai bine mă pricep la alte lucruri, cum ar fi preocupările mele profesionale. N-am ieşit în stradă din plăcere, ci din prea mult rău. Dacă mi-am pierdut credibilitatea în semnalarea răului, cu siguranţă vor fi alţii să-l arate cu degetul, viaţa va merge înainte. Şi nu e prea bine, oricum, să acordăm un exces de încredere nimănui.
Nu e nimeni mai conştient decât noi că nu am învins, ci am înfrânt. Dar sunt momente negre în viaţă (ba chiar şi în destinul unei ţări) când fix de aşa ceva e nevoie - ca de aer.
Şi da, cu scuze pentru tonul acesta in your face: personal sunt, zilele astea, fericit ca un nou-născut. Pe bune, mă pregătisem atât de complet pentru apocalipsa-după-Ponta, încât acum, că el (şi ea) nu va mai fi, n-ar fi o catastrofă nici dacă m-ar scuipa lumea pe stradă. M-aş ascunde într-un cotlon ca un vierme care, totuşi, a ros eficient (alături de mulţi alţii, mai nevinovaţi) din trunchiul copacului. Unul totuşi sceptic, fiindcă ştiu mafia, prostia, relele intenţii din spatele lui Iohannis, şi nici de la el "însuşi" nu am aşteptări foarte mari. Unul conştient că sărbătoarea va înceta curând şi vom avea de ieşit din nou în stradă.
Şi nu, nu cred câtuşi de puţin în sintagma, sloganul, scandarea Jos comunismul. Mai precis, nu cred în actualitatea ei, convins fiind că nu există nimic, dar absolut nimic comunist în România de azi - cu atât mai puţin PSD-ul, care e o mafie de dreapta populistă, şi mai nou naţionalistă. Pe de altă parte, ca trăitor, primii 19 ani din viaţă, în comunismul de facto, voi avea întotdeauna mari reticenţe... sau, de ce să fiu eufemistic? reformulez: voi refuza întotdeauna să particip la o reabilitare a conceptului de comunism. Amintirile mele sunt mult prea puternice şi concrete ca să pot crede acum că Epoca Ceauşescu a fost un accident, şi lucrurile ar fi trebuit să stea cu totul altfel... la noi, şi în tot blocul estic.
Ilegalitate
Sunt, în concluzie, un om mult mai înclinat spre valorile stângii (reformist-redistributiste, nu revoluţionare) decât spre cele neoliberale; dar - cum pe de o parte detest şi contest PSD-ul, pe de alta înţeleg că n-am primit aprobarea 'oficială' a comisarilor intelectuali spre a exprima pomenitele valori - sunt, ca să zic aşa, un fel de ilegalist social-democrat. 
Desigur, asta doar dacă puterea politică mai rămâne multă vreme (doar) în tabăra lui Ponta, şi dacă decizia ultimă, absolută, definitivă asupra a ce sunt politicul, ideologia, dreapta şi stânga, societatea civilă... aparţine exclusiv intelectualilor de (la) CriticAtac.

2 comentarii:

Ioan Curseu spunea...

Dragă Cornel,

Nu pot să fiu decât perfect de acord cu tine. Şi asta nu doar pentru că am participat la mişcările de dinainte de al doilea tur de scrutin cu aceleaşi gânduri, ci pentru că şi pe mine m-au deranjat vehemenţele celor auto-declaraţi comisari ai stângii sau ai dreptei, deţinători ai adevărului absolut, pontifi ai spiritului civic şa.
Pune-i în oglindă pe Rogozanu şi Papahagi: sunt identici până la confuzie, doar Biblia la care fac referinţă cu sfinţenie e alta. Aşa se întâmplă când ideologia înlocuieşte puterea de judecare şi abordarea pragmatică a fenomenelor sociale şi politice! Sau când papagalii devin lideri de opinie!

Să auzim de bine,
Ioan Pop-Curşeu

Costi Rogozanu spunea...

Vilcule ai tradat stanga autentica, nu te mai consideram de-al nostru. Sa-ti fie rusine, imi pare rau.

Costi Rogozanu