Sărbători umilite.
Nu încape nici o îndoială, acesta a
fost "darul" pentru noi al coaliţiei PSD & ALDE (cu deplinul
aport, mai oportunist şi imoral ca oricând, al UDMR). Şi nu oricum, nu oricare
sărbători. Ci tocmai cele dinaintea mult-discutatului (sau poate doar
trâmbiţatului, fără conştientizare?) Centenar, călcând în picioare, în comisia
Iordache dar şi în Camere, orice urmă de bun-simţ în chiar zilele când ar fi
trebuit să comemorăm Revoluţia. Pe 21 decembrie, revăzând îngrozitoarele
fotografii ale armatei trăgând şi, mai ales, ale morţilor de la Cluj, eu unul am
realizat cu oroare că, acum, Puterea scuipă nu doar în feţele noastre, ci şi
peste sângele lor.
Fireşte, sărbătorile noastre de acum au fost nu
doar umilite. Ci şi siderate (de atâta tupeu), îngrijorate (pentru viitorul pe
termen mediu şi lung), încrâncenate (pentru zilele şi luptele care vin foarte
curând). Pentru că, deşi - sau poate tocmai pentru că - oamenii au intrat în
case, ca să se refacă, atât cât au putut, de Crăciun, e (şi va creşte în
continuare) o tensiune în aer, de-l face irespirabil.
Mă uit în (şi, atât cât pot, pe
lângă) "bula" mea de reţele sociale, mă uit în jurul meu când se iese
la tot felul de proteste, dar mai ales reţin ce-mi spun rudele, prietenii, cunoscuţii
pe care nu i-am întâlnit de ceva vreme, de-ndată după "ce mai faci,
Cornel?". Eu mai am încă reflexul de a răspunde, politicos şi confomist,
"bine" sau, ardeleneşte "câ-de-cât!" - în cel mai rău caz,
ambiguu: "ca de obicei".
Dar urmează, aproape invariabil, o
replică de la "cum (să faci, să te simţi) bine, când PSD-iştii ăştia..."
la, tot referitor la PSD şi ceilalţi, "(ceva ireproductibil într-o
publicaţie respectabilă +) furci-şi-topoare".
Nu exagerez deloc. Sunt relativ
obişnuit cu "activismele", şi până acum n-am întâlnit nimic
asemănător. Nici la protestele pro-Arafat şi anti-Băsescu & Boc, nici când
cu Roşia sau gazele de şist, nici chiar după #Colectiv. Şi, oricât de greu de
crezut sau măcar paradoxal sună, nici când cu ordonanţa 13.
"Dar cum poţi să spui/ scrii
aşa ceva, Cornel, când atunci era(m) o jumătate de milion în stradă, iar acum
suntem mult mai puţini?"
E întrucâtva simplu. Numărul mare
de oameni de-atunci a fost adus de entuziasm şi speranţă. Mulţi trebuie să se
fi descoperit pe sine cu acel prilej, descoperind totodată puterea/ exaltarea,
chiar, a solidarităţii. Dar aceea a fost o bătălie prea rapid câştigată, creând,
în fapt, două consecinţe periculoase: 1. a ridicat aşteptările privind numărul
participanţilor la un protest care să conteze cu adevărat şi 2. a forţat
adversarul să regândească mult mai din adânc (la temelie, prin Parlament şi în
cheia de boltă, prin Curtea Constituţională) tactica.
Or, "activiştii" mai
vechi ştiu o realitate şi un sentiment crunte, cu care cei mai noi de-abia acum
se obişnuiesc: după orice duminică, vine o luni. După entuziasm, prăbuşirea.
După vacarmul protestelor, tăcerea sau chiar manipularea televiziunilor. Mai
ales, după fiecare mişcare a "noastră", mutarea "lor". Iar
în decembrie, de ce n-am recunoaşte-o, oamenii Puterii s-au comportat exemplar.
(O spun fără pic de ironie şi vă cer să lăsaţi la o parte, chiar dacă vă e
greu, orice considerent moral şi orice respect faţă de bine/ adevăr, gândind
exclusiv tactic, ca într-o bătălie în care nu se mai ştie motivul, ci doar că e
"pe viaţă şi pe moarte".)
Au reuşit să creeze sentimentul
unei debalansări uriaşe între mijloacele noastre şi cele pe care ei le au la
dispoziţie. Au reuşit să securizeze un spaţiu de joc (Casa
"Poporului") în care domină prin forţa brută şi, mai ales, oarbă a
majorităţii. Cel mai important, au reuşit să ne creeze cvasi-certitudinea că
nimic din ceea ce facem nu are rost, că vom fi cu certitudine, implacabil,
învinşi.
Iar eu zic: da, poate că da. Dar,
ştiţi ce?
...
Ce se schimbă, de fapt, pentru voi,
pentru luciditatea şi revolta voastră? Credeţi că veţi mai putea intra în
cutie, odată ce aţi ieşit şi ştiţi cum e? Că veţi putea tăcea, înghiţi, vă veţi
putea ascunde într-un ungher, într-o crăpătură, evitând parţial o urgie despre
care habar n-aveţi dacă va trece vreodată (tipurile astea de urgie nu trec de
la sine)? E trist, trist, nespus de trist că în România trebuie să fie rău,
foarte rău înainte să se facă un pic de bine. Dar, chiar şi în cel mai rău
scenariu, nu se schimbă, cu scuzele de rigoare pentru triada pompoasă care
urmează, înseşi adevărul, binele şi frumosul, ci doar se îngreunează accesul la
ele, vorbirea despre ele, arătarea lor şi, la urma-urmei, realizarea lor. Niciodată
aceşti grobieni nu vor deveni deştepţi sau respectabili; niciodată aceşti
ticăloşi nu vor deveni buni; niciodată naţionalist-populismul lor kitsch nu va deveni
artă sau spirit adevărate.
În cel mai rău, repet, scenariu
(despre care nu cred câtuşi de puţin că e obligatoriu), tot ce va trebui să
facem, să faci, prietene, e să rămâi aşa cum eşti azi şi să vorbeşti/ discuţi
public toate aceste valori. Şi de-abia când unora, câtorva oameni aparent
marginali li se va băga evident pumnul în gură ca să tacă, de-abia când forţa
Statului se va întoarce împotriva libertăţilor de expresie, asociere etc., o
revoluţie de un fel sau altul va deveni nu doar stringent-necesară, ci strict
posibilă ca revoltă împărtăşită.
...
În fine, o ultimă idee: doar
cauzele "pierdute" (sau, măcar, ameninţător indecise) merită, în
fapt, participarea civică - iar aici, da, mă refer la activismul concret şi nu
la simplul vot. Votul e, chiar când priveşte chestiuni decisive - cum ar fi
componenţa Parlamentului - o formă de consultare iniţiată, oricum am lua-o, de
către stat. Aşadar, chiar şi când se exercită (lucru, fireşte, pe deplin şi
insistent recomandabil), el presupune o doză de pasivitate. Activismul
cetăţenesc, însă (am simţit nevoia să adaug un cuvânt poate inutil, pentru a
separa această zonă de cea politică), trebuie să funcţioneze nu în slujba
diverselor majorităţi mai mult sau mai puţin gregare, ci întrucâtva împotriva
curentului, ca propunere de agendă publică şi formare de mase critice.
Nu câţi votanţi ar mai avea PSD-ul
astăzi contează cu adevărat (deşi, dacă nu şi-ar cunoaşte prăbuşirea reală în
intenţia de vot, coaliţia nu s-ar teme atât de tare - ca acum - de eventuale
anticipate). Ci câţi oameni ar ieşi în stradă, dându-şi timpul, energia şi
(Doamne fereşte, în cazul unei revoluţii) sângele pentru Partid. Iar răspunsul la
această întrebare dură, dar esenţială e: foarte puţini, aproape nimeni.
Cât despre noi, tabăra
"astalaltă", nu mă îndoiesc că vor urma zile şi situaţii în care ne
vom număra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu