UN UPDATE CU ADEVĂRAT EXTRAORDINAR: ceea ce Dacian Cioloş nu a acceptat să asume în numele său şi al întregului Guvern, a fost făcut de către Ministrul Culturii, Corina Şuteu, cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe şi "informarea/ consultarea" prim-ministrului. Iată către linkul către comunicatul de presă: http://www.cultura.ro/dosarul-rosia-montana-fost-depus-la-unesco
RESPECT, CORINA ŞUTEU!
În lumina celor întâmplate, îmi rog cititorii să adauge textului de mai jos un titlu suplimentar/ alternativ: "un om mare pentru vremuri mai mari :)" - e vorba, fireşte, de această doamnă extrem de hotărâtă şi curajoasă.
...
Ca să fim sinceri, Dacian Cioloş ne-a prevenit. Ne-a spus, în mod repetat, că e greşit să credem în oameni providențiali şi că singura şansă de mai bine a țării ar fi ca fiecare dintre noi să fie mai atent, mai activ etc. de la locul lui din societate. În plus, oricine ştie ce înseamnă guvern tehnocrat (1. o perdea groasă de fum îndărătul căreia partidele îşi continuă maşinațiunile şi 2. iluzia, extrem de periculoasă, că ar exista o logică mecanică a bunei guvernări, un ansamblu sec de proceduri universal valide, excluzând ideologia, decizia şi responsabilitatea uman-individuală) ar fi trebuit să se aştepte ca acest an din viața României să reprezinte un simplu experiment in vitro, un fel de simulare fără consecințe reale (altele decât cele generate de intrarea noastră în somnolență) pentru democrația şi/ sau binele local.
Cu toate acestea, vrând să pară ceea ce atât mass-media, cât şi o parte direct interesată a politicienilor insinuaseră – şi anume un guvern al străzii, executivul lui Cioloş a mimat cu destulă dexteritate (ba chiar, poate, cu reală onestitate din partea unora dintre membri) dialogul cu societatea. E adevărat că atunci când a survenit câte un mare scandal (de exemplu, Hexi-Pharma) s-a început prin solidarizarea cu corupții şi eforturi de a închide gura avertizorilor de integritate/ de a mătura gunoiul sub preş; dar, sub presiunea serioasă a opiniei publice, investigațiile şi măsurile necesare s-au pus, în cele din urmă, în mişcare. S-a creat, astfel, impresia că e posibil un lucru fără precedent în istoria postrevoluționară a României: un început de colaborare între societatea civilă şi guvernanți.
Unul din domeniile în care această impresie a fost extrem de puternică (sau, cum constatăm acum, de înşelătoare) a fost chestiunea, rămasă oarecum suspendată în urma răsunătoarei victorii a străzii de după “toamna românească”, a Roşiei Montane. Din cauza presiunii extrem de mari (şi atente la toate subterfugiile Puterii) din partea manifestanților, la finalul lui 2013 nu doar că a căzut Legea specială dedicată exploatării miniere, ci a fost respinsă şi o mult mai insidioasă modificare a Legii Minelor, cu aceleaşi – ba poate cu şi mai periculoase, fiindcă generalizate – prevederi.
Pericolul iminent asupra Roşiei Montane era, aşadar, îndepărtat, instituindu-se condițiile necesare pentru o alternativă de dezvoltare. Pe de altă parte – lucru deloc neimportant în victoria, un an mai târziu, la prezidențiale a lui Klaus Iohannis, ca şi pentru instalarea, în urma catastrofei din Colectiv, a guvernului tehnocrat – mişcările de stradă dedicate Roşiei Montane deveneau un soi de model de acțiune/ conduită pentru noile forțe ale societății civile. Oricum am lua-o, numele – şi soarta reală, aşa cum o vor aduce anii – a acestei comune din Apuseni au devenit şi vor rămâne simbolice pentru succesul sau insuccesul tentativei generale de re-însănătoşire a României.
Ca urmare, mai cu seamă în ultimul an, o mulțime de oameni entuziaşti, dedicați şi, lucrul poate cel mai important, excelenți din punct de vedere profesional au depus eforturi însemnate – în colaborare directă cu Ministerul Culturii, condus de Vlad Alexandrescu şi apoi de Corina Şuteu – pentru finalizarea dosarului de înscriere a Roşiei Montane în lista (de situri protejate, apartenente patrimoniului cultural mondial) a UNESCO. Propriu-zis, acest dosar, care odată acceptat ar fi constituit piatra de temelie pentru dezvoltarea durabilă a localității şi zonei, a fost încheiat şi înaintat delegației române la UNESCO la începutul lui decembrie 2016; documentului nu-i lipsea decât semnătura primului-ministru.
Ea însă n-a mai venit niciodată. Dacian Cioloş, premierul “străzii”, deşi mai cu seamă în campania electorală dăduse toate semnalele posibile că e interesat în chestiunea (încă o dată subliniez: nu doar local-cum-nu-se-poate-mai-reală, ci simbolică pentru România, a) dezvoltării-fără-cianură la Roşia Montană, a refuzat oficializarea documentului – motivându-şi gestul prin opoziția unuia sau a mai multor ministere, niciodată numite în lamentările ulterioare (unde altundeva dacă nu pe Facebook?) ale... cetățeanului Cioloş.
Domnia-sa ne mărturiseşte că nu mai doarme de câteva nopți din cauza Roşiei şi ne asigură că totul ar fi fost ok dacă ar fi depins doar de el. Cu un gust extrem de amar ne amintim, unii dintre noi, de momentul penibil când preşedintele Emil Constantinescu (prima şi cea mai mare speranță în cele din urmă înşelat-răsuflată a României post-revoluționare) s-a declarat “învins de sistem”. Pentru că nu de simplul şi, vai, neputinciosul/ autocompătimitorul cetățean Cioloş aveam nevoie noi acum, ci de ceea ce îndeobşte se numeşte un om de stat. De cineva, cu alte cuvinte, care îşi asumă o cauză nu doar de ochii lumii (atât cât “dă bine” în fața potențialilor votanți) şi nu doar cât e pe val, ci cu atât mai mult când ea se află în risc, şi când pentru ea au făcut toate, dar absolut toate eforturile necesare nişte oameni cu care te-ai declarat solidar.
Foarte pe româneşte, dincolo de toată tura-vura, Dacian Cioloş a fost prea mic pentru o faptă atât de mare. Aceasta a fost nici mai mult, nici mai puțin decât o ocazie istorică, la înălțimea căreia un om (repet: de stat) se ridică sau nu.
Nu am nici cea mai mică îndoială că omul/ cetățeanul Cioloş, azi pare-se extrem de turmentat de poveştile care i se susură la ureche de către anumite ministere şi anumiți avocați (chipurile, apărătorii României în litigiul cu Gold Corporation), va trece peste momentul personal dificil şi se va reinventa ca politician. Că va găsi (de fapt a găsit, cum bine se vede din postările şi comentariile sale) scuze pentru gestul care aruncă Roşia Montană în nesiguranță, risc şi conflict intern.
Este, oare, cazul Dacian Cioloş şi simptomul unui grav eşec al societății civile? Poate, cred eu, doar al... naivității ei - care naivitate însă e, întrucâtva, tocmai lucrul care o face autentic civilă. Bunele intenții ale unui politician (mai ales ale unuia nou şi aparent prezentabil) trebuie luate ca atare până la proba contrarie. Fireşte, când aceasta are gravitatea gestului pe care îl discutăm acum, ni se revelează retrospectiv propria orbire... sau, ca să fiu mai exact, lipsa noastră de vigilență. Da, e drept că nu ne-am aşteptat, cei mai mulți, ca Dacian Cioloş să se înece (şi pentru o bună vreme să ne înece şi pe noi) la mal. Dar poate că ar fi trebuit să fim conştienți de presiunile imense care se exercită în chestiune, să ne dăm seama că uriaşa complicitate cu interesele RMGC, la atâtea niveluri şi în nenumărate structuri ale statului, nu avea cum să dispară peste noapte (sau după aparenta răzgândire, sub presiunea directă şi dură a mulțimii, a parlamentarilor din 2013).
Poate, mai ales, că ar trebui să aflăm, urgent, cât mai multe şi să păstrăm un ochi cât mai atent asupra reprezentării, deocamdată oculte, a României în procesul (“arbitrajul”) ei cu RMGC. Pentru că nimic nu poate fi mai suspect decât ideea absurdă, dar iată, vehiculată de la cel mai înalt nivel, că propunerea/ acceptarea sitului Roşia Montana în lista patrimoniului mondial (adică recunoaşterea, de către cea mai acreditată, în plan mondial, organizație de patrimoniu, a statutului cultural excepțional al localității) ar putea... dăuna statului nostru în această dispută juridică.
Cine, cum şi cu ce argumente ne reprezintă în acest proces sunt întrebări esențiale, mai ales odată cu venirea la putere a unui guvern PSD-ALDE, adică a unor oameni care în trecutul deloc îndepărtat au lucrat, cvasi-unanim, în favoarea intereselor RMGC.
Cert este că am fi putut porni în această bătălie (căci o bătălie va fi, fără îndoială) de pe o poziție şi clară, şi fortificată, dacă n-ar fi fost slăbiciunea şi, la urma-urmelor, inonsecvența lui Cioloş.
Un personaj care, n-am nici cea mai mică îndoială, va reveni curând în viața publică (poate la PNL? USR sper din toată inima să nu-l mai primească) şi ne va explica tuturor că totul a fost şi este ok cu Roşia Montană, iar el nici usturoi n-a mâncat... etc.
Rămâne, totuşi, trist, să ne trezim rearuncați în vâltoarea unor vremuri meschine şi complicate de către lipsa de... anvergură a (ex-)cetățeanului Cioloş. Dar, ca să reprezentăm starea de spirit la care se reduce mesajul final şi, oarecum concluzia acestei “guvernări”,
csf,
ncsf?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu