rosia montana

rosia montana

miercuri, 16 noiembrie 2016

Apocalipsa după Trump: România, săptămâna a doua

0. 
Rezultatul acestor alegeri reprezintă cel mai grav eveniment politic cu repercusiuni globale care a avut loc în timpul vieţii mele. Mulţi dintre noi, probabil zdrobitoarea majoritate, am avut norocul să trăim într-un timp & loc al lumii ferit de convulsii majore (până şi Revoluţia anticomunistă a trecut cu tragice, evitabile, dar relativ puţine victime omeneşti). Au mai existat, fireşte, evenimente cu impact major - în primul rând căderea Zidului Berlinului şi deja-pomenitul decembrie 1989 - dar acestea au fost eminamente pozitive. "Momentul" '89 al României, de exemplu, nu va fi niciodată pentru mine o lovitură de stat sau, mai rău, o înscenare; nu spun că nu a(u) fost şi ast(e)a, dar lucrul important e ceea ce s-a întâmplat în sufletele şi minţile celor care au luptat şi, unii, au murit: solidaritate, emancipare, libertate.

Ştiu, e oarecum ridicol să pomenesc, într-un text despre lumea-lui-Trump, acest cel-mai-bun-lucru întâmplat în viaţa mea/ a noastră, Revoluţia Română. Tentativă disperată de compensare psihică? Chiar nu e important acum.

1. 
Prostia, într-adevăr, doare. Până la greaţă. Şi nu doar a noastră, personală, care e firesc să doară, ci şi a celorlalţi, oricât de îndepărtaţi de noi i-am (re)simţi. Am stat treaz toată noaptea, marţi spre miercuri, acum o săptămână, pe 5 site-uri şi mai multe televiziuni deodată, cu creionul în mână, făcând calcule frenetice. De foarte devreme deja, catastrofa a început să fie tot mai evidentă, inevitabilă. N-am chiar vomitat, dar am trăit revolta aia iraţională a celui căruia altcineva, o mulţime de oameni aflaţi la un alt capăt al lumii, îi face un rău major. Am avut pentru o fracţiune de secundă revelaţia plină de oroare a ce trebuie să simţi, tot din stomac, tot iraţional, stupid, nedrept, când o "naţiune" străină chiar îţi intră în ţară, pe străzi şi în case. Am sucombat, probabil doar pentru câteva minute, de fapt pentru prea mult timp, destul cât să mă îmbolnăvească, să-mi ardă creierii, în faţa fricii şi chiar a unui dram de ură.

Dimineaţa, mi-am anunţat, răsfăţat şi retoric (sau poate exagerez? niciodată nu-mi amintesc să mai fi fost atât de prăbuşit psihic pentru un motiv real-nepersonal, trebuia să fac ceva ca să eliberez tensiunea), retragerea - măcar pentru câteva zile - de pe reţelele sociale, fiindcă nu mă simţeam, vorba aia, pregătit pentru ceea ce, "global", tocmai începuse.

Săptămâna a trecut, nici acum nu sunt pregătit; şi nu cred că poate vreunul din noi să fie. Iar aici trebuie luată în calcul şi prostia noastră proprie; sau nu, n-am dreptul să târăsc pe nimeni în vria asta, din care încă n-am ieşit: uriaşa, monumentala mea prostie.

2. 
49,9%: iată soluţia genială pe care "cei 1%" care ne domină vieţile, adăpându-şi, în acelaşi timp supremaţia din ele, au găsit-o în faţa puterii revoltaţilor. Nu spun că oamenii care o aplică - sau în numele cărora ea e aplicată de puterile statelor - ar fi ei înşişi geniali; soluţia e veche şi formidabil de simplă. Cu două alineate mai sus, mă revoltam împotriva... votanţilor americani. Aici, în ţară, am încetat de ani buni să-mi dispreţuiesc conaţionalii manipulaţi (nu şi pe manipulatori, pe care îi consider în continuare inamici - de tratat cu mijloace dialogice şi democratice, dar fără cruţare). Eventuala mea duşmănie pentru alegătorul PSD e, de fapt, modesta, dar cumulat-vorbind importanta mea contribuţie la dominaţia PSD sau a altor forţe politice nici pe departe îndeajuns de diferite ca să justifice efortul.

Există ironie în lume: de fapt în cifre seci, un pic mai mulţi americani au votat pentru Hillary,  femeia-de-plastic (e foarte trist că mult-discutatul 'plafon de sticlă' nu a fost spart, dar poate c-ar fi fost rău şi să-l spargă acest personaj atât de fake). Mai mult chiar ca în cazul Brexit-ului, totul a fost pe muchie de cuţit, doar un pic debalansat (aici datorită sistemului electoral) în direcţia care, iată, ne-a scufundat în panică.

Nu spun că ar fi fost, de fapt, fix aceeaşi mizerie. Spun că am văzut răul, indubitabil mai mare, al lui Trump crescând şi ne-am întors capetele de la el. Că ne-am mărginit să-i dispreţuim pe aceşti oameni (potenţialii lui votanţi), fără cea mai mică deschidere spre a le înţelege motivaţiile, fiindcă ne bazam pe două iluzii fundamentale: 1. că suntem, oricum, mai mulţi ca ei; 2. că, precum în blockbusterele hollywoodiene, binele învinge.

Ar fi trebuit să avem destulă minte ca să ne amintim că, de fapt, cel care învinge "acolo" e tipul brutal, cu nu-ştim-(şi-nu-contează)-câtă-minte, with the big guns in his hands. Ca să ne dăm seama în cât de mare, fascinantă măsură trebuie să se potrivească personajul Trump în imaginarul (cel care spune, la ei: şi eu aş putea fi preşedinte! iar la noi ăsta e unul de-al nostru, al) atâtor de mulţi oameni.

3. 
Pentru ce s-a întâmplat în America, eu unul (şi noi, ăştia, mai mulţi sau mai puţini, câţi om fi) nu sunt(em) de vină. Dar pentru ce s-ar putea întâmpla în România (şi o să se întâmple, dacă nu ne mobilizăm cu adevărat), suntem deja şi putem deveni mult mai vinovaţi.

Ne-am bazat, mulţi dintre noi, pe securitatea unei societăţi dobândite fără mare efort, pe nişte valori pe care le-am considerat, datorită firescului lor, naturale şi nu politice. Toleranţa, respectul non-discriminatoriu pentru ceilalţi, atitudinea progresistă în sensul ideologic al termenului, mult-hulita corectitudine politică (cea în absenţa căreia vom redeveni nişte sălbatici cu fumuri suprematiste) - toate acestea ne-au părut a fi o prelungire firească a faptului de a fi pur şi simplu om, deschis şi normal la cap. Şi i-am dispreţuit, iar aici survine uriaşa noastră... iar vorbesc prostii, cel puţin uriaşa mea greşeală, nu doar pe ideologii poziţiei contrare (naţionalişti, fundamentalişti ortodocşi, apologeţi ai Familiei tradiţionale, antieuropeni, pro-ruşi etc. etc.), ci şi pe toţi concetăţenii, enorm de mulţi, vulnerabili la toată această dezinformare, la toate aceste false cauze.

Or, iată, nu merge aşa. Democraţia/ societatea deschisă, atâta câtă e (tot mai puţină peste tot), nu e un dar divin şi nu e o stare naturală, ci un sistem nu doar imperfect, ci şi imposibil de menţinut în lipsa unei atenţii/ a unei acţiuni constante.

Iar în România (ce-i drept, mai târziu decât în toate ţările din jur, dar cum ar putea fi asta o consolare?) suntem pe cale să renunţăm la ea - la democraţie - în favoarea unei dictaturi a (falsei, autodeclaratei) majorităţi, cu complicitatea clanurilor mafiote numite PSD, PNL, UDMR, ALDE, PMP etc. Ba chiar mai rău decât atât, chiar şi un partid nou, răsărit atât cât se poate de autentic din societatea civilă activă a ultimilor ani, cum e USR, se zbate într-o neclaritate ideologică şi de poziţie care îl apropie periculos de statutul de simplu vânător-de-voturi al celorlaltor formaţiuni politice.

4. 
Politicienii aceştia îşi schimbă cauzele, convingerile şi deciziile ca pe ciorapi. Când un partid care îşi zice "liberal" se grăbeşte să semneze primul un protocol pentru Referendumul Urii (eu de aici înainte aşa, şi doar aşa îl voi numi), adică face primul pas propriu-zis politic înspre reducerea drepturilor constituţionale ale unei minorităţi... două lucruri devin clare. Unul, pe care l-am spus deja mai sus, e că democraţia (care, să fim bine înţeleşi, nu se exercită prin referendum, nu e dictatură a majorităţii, ci "stă" în statul de drept şi în protecţia legală/ real-efectivă a minorităţilor, inerent vulnerabile) nu e o sferă de cristal impenetrabil, ci poate plezni ca un balon de săpun. Celălalt, că nici PNL-ul, nici celelalte partide importante nu cred cu adevărat în cauzele cu care acum defilează. Asigurându-şi complicitatea masivă a politrucilor (care se înclină cum bate vântul şi, ca în cazul PNL, nu au nici cel mai mărunt scrupul ideologic), Coaliţia pentru Familie s-a făcut frate cu dracul. Pentru moment, senzaţia de triumf e inevitabilă; poate că e inevitabilă şi modificarea Constituţiei (când eşti relativ jos şi din diverse motive disperat, nimic nu e mai reconfortant decât să tragi câteva picioare într-un inamic - imaginar - căzut în faţa ta).

Să nu ne imaginăm însă vreo secundă, noi, ăştialalţi, că vinovaţii pentru această dispariţie a democraţiei, pentru această invazie a fundamentalismului care îşi zice "normalitate", pentru desolidarizarea tiranică şi potenţial-masivă de diverse categorii vulnerabile ar fi semnatarii "de rând" ai iniţiativei de modificare a constituţiei. Nu enoriaşii rugaţi la sfârşitul slujbei să-şi aducă modesta contribuţie la "vindecarea" Neamului sunt cauza catastrofei. Ei sunt doar instrumentul, partea (mai mare, mai mică, nu prea mai contează) din 99% pe care politicienii, decidenţii şi aparatul lor statal-propagandistic au reuşit să-i întoarcă împotriva celeilalte părţi.

5. 
Putin, foarte probabil, nu va veni peste România. Nici nu e nevoie, când avem un Dragnea, o Gorghiu, un Băsescu - şi mai ales pe liderii viitorului, un Bogdan Diaconu sau un Dan Puric. E absurd şi neproductiv să intri cu tancul într-o ţară în care poţi, mult mai uşor şi eficient, pătrunde "călare" pe prostie, intoleranţă, la urma-urmelor ură şi frică.

6. 
Iar prostia, frica şi în cele din urmă ura nu sunt doar "ale lor", 49, 9% sau câţi or fi. Sunt în uriaşă măsură şi ale noastre - şi despre ale noastre am vrut să scriu aici, inainte de a ne îndrepta din nou - în fapt singura noastră soluţie - înspre contracararea tuturor acestor fenomene.

7. 
După ce mai stăm un pic (însă doar un pic, oricât de mare ar fi - fost - şocul) să ne lingem rănile, trebuie să o luăm de la capăt cu toată energia, încercând să recâştigăm, unul câte unul, cât mai mulţi dintre oamenii care de fapt sunt victime ca şi noi. Căile de acţiune, odată ce ne vom fi înţeles/ asumat propriile greşeli, sunt simple:

Emancipare, nu (doar) vulgarizare. Solidaritate, nu (doar) critică socială. În cele din urmă, nu doar luptă împotriva limitării-condiţionării, ci libertate. Pe care fiecare om autentic o merită - dar care nu i se poate da, absolut nimănui, din afară.

Niciun comentariu: