Time for order!

"With regard to time, our feeling of duration or of the lapse of time is notoriously an unsafe guide as to the time that has elapsed by the clock. Times when we are bored or suffering pain pass slowly, times when we are agreeably occupied pass quickly, and times when we are sleeping pass almost as if they did not exist. Thus, in so far as time is constituted by duration, there is the same necessity for distinguishing a public and a private time as there was in the case of space. But in so far as time consists in an order of before and after, there is no need to make such a distinction; the time-order which events seem to have is, so far as we can see, the same as the time-order which they do have. At any rate no reason can be given for supposing that the two orders are not the same. The same is usually true of space: if a regiment of men are marching along a road, the shape of the regiment will look different from different points of view, but the men will appear arranged in the same order from all points of view. Hence we regard the order as true also in physical space, whereas the shape is only supposed to correspond to the physical space so far as is required for the preservation of the order." [Bertrand Russell – The Problems of Philosophy , cap. 3, p. 20]

Distincţia lui Russell, aşezată aici în termenii 'timp privat vs. timp public', e – de fapt – o punere-în-opoziţie cu mult mai 'tare' decît cele două adjective ar putea-o sugera: timpul public nu e altceva, în viziunea savantului englez, decît timpul fizic sau, pe alocuri, chiar timpul 'real'. Oricît de ciudat ar părea pentru o abordare de evidentă sorginte empiristă (care ar trebui să opereze completamente 'fără prejudecăţi'), e evident aici că se pleacă de la o ne-chestionată convingere potrivit căreia ceasul e superior sufletului, cîtă vreme ceea ce urmărim e o măsurare. Şi n-am nici o problemă în a concede că aşa o fi; totuşi, două lucruri mă nemulţumesc, dacă nu mă chiar îngrijorează la celebrul logician (fiindcă, oricît de răutăcios sună, n-am să-l numesc, cel puţin aici, pe Russell 'filosof'): 1. ideea lui că, la fel ca şi pentru spaţiu, procedura realistă de abordare a timpului este una de măsurare, şi (mai ales!) 2. lipsa de imaginaţie concretizant-empirică datorită căreia, am impresia, el se încurcă rău în iţele conceptului, elementar pentru propria lui teorie, de ordine.

1. În ce priveşte prima mea nemulţumire, nu am, efectiv, destul loc aici spre a argumenta 'cu propriile mele cuvinte' ideea care, de la Sfîntul Augustin, trecînd printr-un punct crucial odată cu Immanuel Kant şi rafinîndu-se enorm la Bergson, Husserl sau Heidegger, circulă prin filosofia occidentală şi care sugerează, pe scurt, că dacă spaţiul ar putea fi acceptat, în ultimă instanţă, drept o dimensiune exterioară eului şi domeniului 'egologic', timpul, în schimb, este, fără discuţie, o dimensiune a sufletului (în varianta augustiniană), a simţului intern (la Kant), a duratei memorial-acţionale (Bergson), a ego-ului, tocmai, temporalizant (Husserl), a Dasein-ului (Heidegger). Ceasul, fusurile orare, calendarul etc. (chiar şi succesiunea zilelor, anotimpurilor etc.) sunt mijloace tehnice pe care le folosim spre a convenţionaliza un timp comun – însă a-l considera pe acesta din urmă drept originar este o foarte gravă eroare. Cum am spus, însă, pentru a re-străbate parcursul acestei filosofii (pe care, personal, o consider net superioară) a timpului am avea nevoie nu de cîteva stranii articolaşe pe un blog, ci de multe pagini serioase într-o carte, sau multe întîlniri, unele exasperant de lungi şi complicate, pe la cursuri şi seminarii; intenţia mea de aici şi acum era să vorbesc despre cealaltă problemă.

2. O dreaptă are aceeaşi lungime măsurată de la stînga la dreapta sau de la dreapta la stînga... ceea ce deja mie, personal, îmi face suspectă fie măsurătoarea, fie noţiunea de ordine – aplicate, în viziunea lui Russell, ambele la 'aceeaşi' realitate care ar fi spaţiul. Îmi vine a spune: take your pick – fie spaţiul este întindere, indiferent a cui şi privită din ce punct de vedere, fie el este ordine; iar dacă este ordine, mai precis dacă ordinea are vreun sens în caracterizarea spaţiului, atunci aceeaşi dreaptă ar trebui să aibă lungimea x măsurată de la A spre B, şi –x măsurată invers. Mai precis: nu cumva impresia potrivit căreia există ordine în spaţiu provine dinspre caracterul 'temporal' inerent fiinţelor care dezvoltă însăşi noţiunea de spaţiu? şi nu cumva, după ce am considerat, după părerea mea eronat, că ordinea este spaţială, mergem în sens invers şi dublăm confuzia aplicînd măsurabilitatea şi timpului? (Fireşte, ideea nu-mi aparţine, ea e bergsoniană; dar cred că e necesar să ne-o amintim atunci cînd îl citim pe aparent atît-de-sigur-de-sine-le-Bertrand-Russell). Noţiunea de ordine în spaţiu are sens numai aplicată privind dintr-un punct al acestuia – ca şi cînd 'eu' m-aş afla acolo. Iar punctul de referinţă despre care vorbesc se poate obţine numai prin 'sărăcirea' eului de singularitatea sa şi transformarea lui în constantă poziţională adimensională a spaţiului. În realitate, însă, capătul A al dreptei îmi pare mai aproape decît capătul B doar fiindcă în timp, singurul care are ordine, mi-ar lua mai puţin, în cadrul unei mişcări presupus-constante, să ajung la primul decît la al doilea. Localitatea mea (redusă, ca dimensiuni, la 0, la 'punctul matematic') spaţială constituie originea oricărei ordini posibile; fizica pe care o propune Russell mă scoate din discuţie pe mine, în fapt pe oricine/ oricare alt 'eu' originar şi postulează că punctul iniţial marcat de ea (de localitate) păstrează caracteristicile originii şi poate fi folosit la determinarea ordinii. Însă, detemporalizînd punctul, devine in-diferent care dintre extremităţile A sau B îmi e mai aproape (ca durată); numai aşa se explică faptul că dreapta are aceeaşi lungime indiferent de unde o măsurăm.

Mai simplificat/ reducţionist şi mai 'pe româneşte': personal, tind a socoti că discutarea unei ordini (deci a unui antero-posterior) îşi are sensul originar doar în domeniul timpului şi al temporalităţii, iar utilizarea ei la spaţiu se poate face doar printr-o (desigur, foarte practică şi deci legitimă) extrapolare. În ce măsură invalidează aceasta restul demonstraţiei întreprinse de Russell, şi în particular ideea cu care se încheie citatul de mai sus – voi încerca să discut într-o viitoare intervenţie.

CV