Foaie verde (forma şi fondul)

Televiziunile României au avut, zilele acestea, un nou-şi-foarte-mustos os-de-ros: frunza furată, fără jenă, de pe Internet, de către o companie de publicitate, spre a fi inclusă în logo-ul pentru (re)-brand(ing)ul-de-ţară. Şi nu pot condamna televiziunile - oricît de supărat aş deveni, în ultima deja-prea-lungă vreme pe ele: gafa, sau păcăleala, sau tunul sunt monstruoase, în opinia mea unele din cele mai spectaculoase ale ultimilor ani. Oricum, fapt e că RealitateaTV a folosit la un moment dat, pe 'burtieră', următorul titlu: frunza fără fond. Dezbaterea, la momentul cu pricina, privea minciuna destul de serioasă a campaniei noastre de branding, ce recomandă vizitarea unei ţari fără infrastructură şi cu un personal turistic în mare parte indolent şi nepoliticos (to say the least).

Oricum, titlul mi-a atras atenţia: am fost dintotdeauna un mare admirator al intervenţiei furios-igienizante a lui Maiorescu şi am apreciat enorm ruptura reală pe care ea, desigur 'dimpreună' cu forţa unei întregi epoci numite ulterior 'a marilor clasici' au impus-o culturii române. Am regretat mai apoi, cu naivitatea omului încă ne-obişnuit cu postmodernitatea, că în România actuală astfel de gesturi mari, generatoare de schimbare profundă, nu par să se mai poată petrece.

Astăzi, însă, vreau doar să aduc mici observaţii la teoria formelor fără fond, precizînd că în esenţă rămîn convins de valabilitatea ei în ce priveşte (cel puţin) această ţară:

1.     Mai înainte de orice, o idee coşeriană: un fond (o substanţă) devine perceptibil(ă) doar atunci cînd, şi pentru că 'se exprimă' într-o formă. Nu trebuie să exagerăm pregnanţa fondului, tocmai fiindcă el nu reprezintă altceva decît 'greul pămîntului', pura gregaritate a unei materii prime care, tocmai, trebuie in-formată. Dar nu doresc să fac prea-speculativă speculaţie aici; ceea ce voiam să spun poate fi, mult mai simplu, exprimat în cuvintele: nimic mai firesc decît acţiunea transformatoare (şi adesea revelatorie) a formei asupra fondului.

2.     A lua un 'fond' şi a-l supune unei tendinţe de modificare (inclusiv internă) - aceasta este, prin definiţie, 'lucrarea' oricărei noi forme. Fireşte, dacă distanţa reală dintre miez şi coajă e prea mare, cea de a doua va deveni doar o mască pentru ne-schimbarea primului. Şi, cum bine ştim, la un moment dat, adesea la prima privire mai pătrunzătoare, măştile prea nepotrivite şi prea prost fixate cad. Însă am întîlnit şi situaţii fericite în care forma a influenţat în sens bun şi echilibrat fondul: spre exemplu, în România, micile pensiuni cochete şi guest-friendly, micile afaceri turistice de familie şi cu iz tradiţional (din păcate uneori cam inautentic, cu alte cuvinte kitsch) au luat-o serios înaintea hotelurilor şi staţiunilor post-comuniste incapabile de schimbare, ba chiar supuse unei fireşti degradări în timp. De aceea, promotorii campaniei pentru turism rural, vizitarea oraşelor şi orăşelelor cu potenţial etc. au dreptate să spere că înşişi operatorii (mai ales cei 'mici', cel mult 'mijlocii') din aceste domenii vor continua să pună umărul la îmbunătăţirea ramurilor sau, mă rog, nişelor încurajate/ recomandate, de-acum, oficial.

3.     Problema cu noi, astăzi, spre deosebire de epoca maioresciană, este că am devenit cumva incapabili de a respecta importanţa (specific 'post-industrială' şi consumistă) a formei. Şi aceasta, din păcate, nu dintr-un cult al fondului (care ar fi scuzabil), ci din simplă indolenţă, la care se adaugă o doză de fraiereală şi, de ce să n-o spunem, curat ghinion. Gestul companiei (spaniole, dacă bine am înţeles) care a cîştigat licitaţia pentru brand-ul de ţară de a păcăli guvernul României, de a trage, altfel spus, în piept o întreagă naţiune marginal-europeană pe bani central-europeni, e fără echivalent. Sau nu, mă înşel: există un echivalent, un supliment, chiar, de-a dreptul spumos - şi anume tupeul cu care tot respectiva companie afirmă azi că asemănarea pixel-cu-pixel a frunzei 'româneşti' cu cea a unui designer belgian e o pură coincidenţă. E, cred eu, ca şi cînd am fi avut o campanie cu sloganul come invest in Romania: we are stupid, sau Romania: come take advantage. Iar cînd mă gîndesc la faptul că răspunsul autorităţilor vinovate a fost a) că încă nu s-a făcut nici o plată şi b) că, oricum, nu erau banii noştri, ci ai Uniunii, deloc nu-mi saltă inima-n piept de uşurare.

4.     Nu doar că nu avem fondul, dar suntem neglijenţi în privinţa formei; raportat la timpul contemporan, greşim mai grav decît o făceam pe vremea clasicilor. Ţăranul din piaţă se bazează pe faptul, real, că are morcovi mai buni-şi-autentici şi refuză să-i spele înainte de a-i pune în galantar. Pe marginea şoselelor şi a centurilor avem munţi de gunoaie. Documentul prin care CNCSIS respinge nu-ştiu-ce proiect de grant e plin de greşeli flagrante de limbă. Un ministru de externe mai vechi ('intelectual' şi 'om de cultură'!) îl saluta pe regele Spaniei cu un entuziast thumbs-up. Aţi observat deja lipsa de sistematicitate a exemplelor: ea ţine şi de delăsarea privind forma pe care tocmai am afirmat-o şi care mă afectează, normal, şi pe mine, dar şi de impresia că oriunde m-aş uita găsesc cu prea mare uşurinţă ilustrări pentru ideea mea. În concluzie: noi, românii, nu am înţeles importanţa excepţională pe care o are astăzi forma; iar pentru această neînţelegere, nu avem nici o circumstanţă atenuantă - în orice caz, nu putem invoca vreun respect deosebit pentru interioritate, autenticitate, substanţă.

5.     Finalmente, ducem adesea forma în zone în care ea poate compromite orice conţinut. Unul din motivele pentru care am ajuns să detest pînă la visceralitate (mai pe româneşte: pînă la greaţă) televiziunile de ştiri este modul (izvorît iniţial din simplă ieftinătate şi simplu populism, dar apoi auto-ipostaziindu-se ca un adevărat lucru-în-sine) cum tratează ele subiectele referitoare la nenorociri de tipul reducerilor salariale, al concedierilor sau al inundaţiilor. Aţi remarcat melodia sfîşietoare de pian sau, vai, uneori chiar vioară care acompaniază orice reportaj despre pensionara x care nu mai are de-ale gurii sau sinistratul y care a rămas fără casă? Mie, cel puţin, mi s-a întîmplat ceva monstruos: deşi înţeleg, raţional, amploarea nenorocirii care-i loveşte pe 'semenii' mei, sunt blocat afectiv de ilustraţia sonoră care cerşeşte compasiunea. Ieri, alaltăieri, urmărind pe Euronews nişte reportaje despre inundaţii petrecute nu-mai-ştiu-unde-în-lume, nu-mi înţelegeam sentimentul acut că lipseşte ceva. Era, fireşte, fondul melodic (sau poate ar trebui să zic melopeic?). Iar de fiecare dată cînd camerele RealităţiiTV surprind, în cîte o curte plină de nămol, în faţa cîte unei case distruse, o bătrînică povestind, printre lacrimi, cum a pierdut ea totul, îmi imaginez fără să vreau, ca în filmele lui Mel Brooks sau reclamele la Champions League, un travelling înapoi al camerei care să surprindă, prin lărgirea cadrului, un pian cu coadă la care cîntă un tip cu frac, sau chiar o mică orchestră stînd pînă la genunchi în balta din ogradă. Iar la TVR, singura televiziune care a mai renunţat (deşi doar din cînd în cînd) la ilustraţia muzicală, emisiunea despre inundaţii este prezentată de o tînără blondă atît de patetică (în sensul rău al cuvîntului) şi de cu-glas-întretăiat-pe-jumătate-muribund, încît e cu neputinţă să eviţi gîndul că, oricîtă nevoie de 'asistenţă' ar avea sinistraţii, ea, săraca, are mai multă. Bun, îmi spun, cu ajutorarea celor inundaţi e un pic mai complicat, dar fetei ăsteia de ce nu i-au dat un sandviş şi un pahar de apă cu zahăr înainte să o vîre în platou?

Nu ştiu ce concluzii aş putea adăuga acestui text. Maiorescu are dreptate şi azi, în ce priveşte absenţa unui fond autentic pentru multe dintre... pretenţiile noastre. Dar trăim zile în care această problemă congenitală a românilor e dublată de o imensă neglijenţă, dacă nu chiar de o înspăimîntătoare impostură la nivelul dătătorilor-de-formă. 'Foaia verde' din logo-ul de ţară al României e doar un simptom. Spectaculos, după părerea mea incalculabil de important, aducîndu-ne prejudicii de imagine greu de apreciat la justa lor dimensiune - însă doar un simptom.

Şi de ce ne-am îngrijora de aparenţe, cînd ştim că, pentru cei profunzi şi autentici, doar fondul contează?