(de) Sade, Denice - sau, a nu ştiu cîta oară, despre limită

O foarte dragă prietenă îmi scrie (pe Facebook), printre altele:

... language might be our way to freedom, to understanding and to misunderstanding (which is the proper creative force of understanding - I mean its own negativity). But what if - and I am almost sure such things exist - we have other ways of signifying and which instead of granting us freedom they block us?

... je crois que surtout le corps est notre première modalité de signifier et de saisir des significations - et là - c'est la phénoménologue qui perdure encore en moi, meme si avec beaucoup de doutes ce dernier temps sur ce statut ... le corps ... parce que c'est le recueuil de nos sensations, des perceptions, de la kinesthesie. Et le langage vient après. Ce n'est pas une question de fondamentalisme ou de choisir quelque Grund originaire. Je problématise, c'est tout. Le corps enchaine. Il signifie et enchaine; il bloque, il nous permet des choses, c'est notre veritable "Haus des Seins", mais je dirais que la liberté finit en lui. Elle commence ailleurs, mais elle finit dans le corps. N'oublie pas, j'existentialise là, je ne fais pas (forcemment) de la phénoménologie. 

... şi, contrar unui mai vechi obicei de-al meu, care îmi spune să nu răspund 'la cald', ci să tergiversez, în speranţa că nişte gînduri ceva mai coerente mi s-or aduna în minte, mă simt prea-provocat spre a putea tăcea cu totul. Iată, aşadar, cu scuzele de rigoare că sunt de-a valma, cîteva idei (numărătoarea e doar de ochii lumii; ca 'prof', am învăţat de-demult cum, în ciuda faptului că ai 'varză' în cap, poţi da impresia de sistematicitate):

1. trupul ne impune, într-adevăr, un fel de finitudine 'ultimă', însă, cred, doar în ordinea iniţială a empiricului. Să nu se înţeleagă de aici că 'mă dau' spiritualist şi le dispreţuiesc pe cele două (corp şi realitate fizică); dimpotrivă, cred că există experienţe-limită care ne fac să ne descoperim aproape cu stupoare condiţia, şi că ele se revelează mai ales în corp. Nebun, dar mai ales prost ar fi cel care ar alege să le ignore sau ar crede că le poate întoarce spatele. Deci prima finitudine 'ultimă' (stranie expresie, dar sunt de acord cu Denisa că libertatea începe altundeva şi sfîrşeşte, într-un anumit sens, în corp) e a corpului meu ca loc în care eu, dacă pot spune astfel, 'mă întîmplu' mie însumi.

2. o a doua finitudine ar putea fi cea a limitelor acţiunilor (şi, de ce nu? pasiunilor) corpului meu în relaţie cu obiectele, poate chiar cu viul non-uman. Probabil că la acest tip de finitudine ('inaugurală', de data aceasta, fiindcă pe de o parte îmi este dată, mă nasc sau mă pomenesc cu ea, pe de altă parte îmi limitează din start accesul-real-la-real) se gîndeşte Heidegger cînd vorbeşte despre starea-de-aruncare. Suntem atît de obişnuiţi cu ea, încît aproape că nu o mai simţim, sau cel puţin nu ne prea gîndim la ea. Eu, Cornel Vîlcu, nu am aproape nici o şansă să cîştig vreodată maratonul olimpic. Şi să zicem că asta nu mă afectează prea rău; dar uneori, în vis, compun o muzică ne-omenească, iar cînd mă trezesc ea îmi scapă printre degete... ei bine, cu greu pot găsi o altă experienţă 'empirică' la fel de traumatică - pentru mine, cel puţin.

3. a treia finitudine e a întîlnirii mele cu un altul. Am mai scris, sau cel puţin am mai vorbit, pe la nişte ciudate cursuri de sfîrşit-de-săptămînă, la Litere, despre puterea 'grozavă' pe care o are erotismul nostru: puţina fenomenologie care mai trăieşte, zilele astea, în mine, spune că experienţa cu adevărat originară nu e întîlnirea privirii mele cu celebrul cub husserlian căruia îi 'imaginez' laturile şi feţele deocamdată ascunse (după cum, de altfel, imaginez tot ceea ce e volumic în el), nu atingerea muchiilor cu degetele, ci atingerea altor degete, întîlnirea privirii cu o privire, şi nu doar în sensul plăcerii, ci şi în cel, opus, al violenţei (o latură a omenescului pe care nu reuşesc nicidecum să o înţeleg, dar care, tocmai astfel, îmi arată o posibilitate extremă, deci o limită 'tare'), şi mai ales în toate sensurile mai mult sau mai puţin cotidiene dintre aceste 'margini', fireşte şi ele difuze. În atingere - în mîngîiere, îmbrăţişare, dans, mai ales în dans - trăieşte, după părerea mea, o originaritate înmărmuritor de clară, de incapabilă-să-mintă (afară de cazul în care, din prea multă fascinaţie, o supra-interpretăm... greşeală a noastră, nu a ei; fiindcă, de fapt, a rose is a rose and nothing but a rose). Şi tocmai aici văd eu o finitudine care aproape ne schilodeşte libertatea: în incapacitatea de a ne sustrage impresiei 'originare' că nu poate exista întîlnire mai autentică decît cea din(tre) trup(uri).

4. dar mai există cel puţin două finitudini, situate undeva în zona în care Denisa părea (nu de obicei, dar cu prilejul pomenitului mesaj) a situa libertatea însăşi... una e cea dată de caracterul difuz, înceţoşat, non-clar, non-transparent, ba uneori chiar 'magmatic' al mediului în care comunicăm spiritual. Lingvistul din mine ar spune: a) nu prea vorbim acelaşi 'cod', iar dacă am face-o, n-ar fi cu mult mai bine, fiindcă orice cod acceptat cu prea mare uşurinţă taie realitatea în cuburi mult-prea-prefabricate spre a putea construi cu ele altceva decît o cetate Lego (cei care au avut sau au, ca şi mine, pasiune pentru aceste - altfel superbe - jocuri ştiu cît de bine se poate construi în ele o clădire sau chiar o navă spaţială, dar cît de... mecanice, cu contururi şi articulaţii prea brute şi înţepenite ne ies 'fiinţele'); şi b) nu prea vedem la fel realul, lucrurile. La acestea două se adaugă o a treia finitudine, mult mai gravă, fiindcă s-a instalat, cu totul ilicit, zic eu, dar nu mai puţin tiranic, undeva la originea, la rădăcina comportamentelor noastre: c) avem impresia că doar dacă găsim un cod şi o înţelegere comună a lumii ne putem întîlni. Cînd, de fapt, cum bine zice (puteam oare să nu-l pomenesc?) Coşeriu, e invers.

5. aşadar, finitudinea ultimă îmi pare a fi incapacitatea noastră de a trăi fără 'aerul tare' al materialităţii/ substanţialităţii/ palpabilităţii şi vai! al verificabilităţii din întîlnirile noastre. În lingvistica pe care o 'promovez' (acelaşi integralism deja invocat, deşi nu numit cu numele său, adineaori) se susţine că niciodată, nicidecum nu pot dovedi şi nu pot măsura dacă şi cît m-am întîlnit cu cineva; nu pot acredita că am împărtăşit sens. Pot evalua cantitativ şi calitativ cuvintele pe care le-am schimbat; mă pot instala (cum o şi facem adesea, cu evidentă comoditate şi, de ce să n-o recunoaştem? comodă şi reconfortantă plăcere) în acele 'zone' ale lumii pe care amîndoi le constituim şi le iubim la fel. Dar despre întîlnirea... cealaltă, desfăşurată dincolo de, şi uneori împotriva conlucrării-întru-lume, ce putem spune? Doar că am simţit, eu sau el sau ea sau amîndoi sau cîţi am fost (însă, paradoxal, fiecare în limitarea supremă a singularităţii-singurătăţii sale) că am fi fost împreună. Şi tocmai atunci (iar ce urmează să spun nu e o critică, e, dimpotrivă, o recunoaştere a inevitabilului) nu mai simţim nevoia să vorbim despre acest atît de intim şi de impalpabil sentiment; ci tăcem despre el, cu cea mai reculeasă, mirată (aproape speriată!) şi fragilă dintre tăceri.