via negativa

Urăsc moartea. Urăsc moartea celorlalţi, şi mă tem pînă la îngheţ de a mea.

Cu ceva mai bine de un an în urmă, am avut un pisic de cam două luni care s-a îmbolnăvit neaşteptat (îmi reproşez şi acum că nu am fost destul de atent la el) şi, după o agonie urîtă de o noapte aproape întreagă, a murit înspre zori în palmele mele. Sau poate ar trebui să spun 'şi-a dat suflarea', fiindcă asta s-a întîmplat, trupul acela mic, inacceptabil de slab şi ud de toate apele suferinţei, străbătut pînă atunci de cîrcei, care scosese scîncete aproape de neauzit - din nevolnicie - dar pline de toată puterea durerii, trupul acela s-a destins, a redevenit moale şi frumos (trupul unei pisici vii, normale, locuite de muzică) pentru cîteva secunde, pentru o clipă prelungită suspendată (pe care eu, în imbecilitatea mea, am luat-o drept eliberare, somn, plecare a bolii); şi apoi a fost acel oftat mic, scurt, ca de uşurare, ultima suflare - despre care mi se povestise (îmi povestise cumnatul meu despre socrul meu), dar pe care o luasem drept o metaforă.

Acum însă ştiu că 'lucrul' acesta există, un moment vizibil, palpabil, cînd sufletul pleacă, sau poate doar se stinge. Aş vrea să pot scrie, spune, gîndi ceva care să contrabalanseze moartea, simplitatea ei pustiitoare, ca a unui mecanism reglat de o mişcare simplă, ca a unui întrerupător banal. Sau măcar să găsesc cuvintele să descriu perplexitatea răvăşitoare a momentului cînd trupul a devenit corp mort, de o străinătate indescriptibilă şi de un frig fără temperatură.

M-am uitat în palme, mi-am simţit palmele apăsate de greutatea aia atît de mică, ca a unei cîrpe inutile, am mai trăit o dată (de data aceasta cu o acuitate fără precedent) ireversibilul în perfecţiunea lui, timpul în sfîşierea lui de neocolit, de nereparat, fiindcă o prăpastie prin suflet şi prin lume şi mai ales prin orice sens separă fracţiunea de secundă dinaintea plecării de cea imediat următoare. Şi aceasta nu este filosofie, sunt cel mult cuvinte care, iată, se scurg de sub degetele mele ca din carnea unui strugure strivit pe asfalt, sunt cel mult cuvintele revoltate, faustice, totodată ridicole în neacceptarea lor a singurului lucru acceptabil şi, la urma-urmelor, 'decent', care e tăcerea.

Nu însă o tăcere 'reculeasă', nu o tăcere 'respectuoasă', fiindcă nu e nimic respectabil în moarte. Nu, doar tăcerea unei pierderi care, iată, din prima clipă în care a început să se întindă e mai radicală, prin adîncime, decît orice durată. Urăsc moartea, e tot ce se poate face cu ea.

Urăsc moartea celorlalţi, moartea celor vii, de la frunze la oameni, şi ştiu că dacă moartea frunzelor mai poate părea liniştită, firească, pe măsură ce 'urcăm' în complexitatea şi strălucirea vieţii, ea  - moartea - nu mai e nimic altceva decît un scandal, doar urîţenie şi doar rău în forme tot mai pure, tot mai impenetrabile.

Peste cîteva luni, cînd mă zbăteam într-un spital, îmbolnăvit pînă peste poate de nimic altceva decît de revelaţia, pentru una din primele dăţi corporală, imposibil de confundat, a propriei mele morţi aşa cum va veni cîndva, ne-a mai murit un pui de pisică, o fetiţă ciudată şi fragilă ca un porţelan, frumoasă într-un sens deviant pînă la angelic, cea mai nepămîntească mîţă pe care-am avut-o vreodată. Iar nopţile i-am trăit moartea cu fiecare fibră şi fiecare viscer, izbucnirea inacceptabilă a frigului şi a durerii, a imensităţii peste şi în trupul ei foarte mic, alb pătat cu gri, mi-am imaginat-o pătrunzînd tăioasă în fiecare fibră a corpului, sau de fapt nu cred, nu am imaginat, am pre-simţit moartea fiecăruia dintre noi, explozie de îngheţ şi, dacă nu facem ceva ca să ne pregătim, cu siguranţă explozie de neînţelegere şi de frică.

Apoi a murit Tata, nu cu noi în jurul nostru, aşa cum s-a întîmplat mai demult cu bietul meu socru totuşi norocos, ultimă suflare printre cîţiva dintre ai lui, impregnată imposibil de şters din memoria cumnatului meu, a murit Tata fără noi, pe-o masă de spital, înconjurat de medici care voiau să oprească o sîngerare, şi aceasta este o moarte despre care nu vreau să mă mai gîndesc foarte mult, nu acum.

În 'continuare' (mi-) am spus, am chiar scris mult, cu spor, aşa cum se cuvine unui intelectual, aşa cum probabil ar trebui să facă orice om orice, numai să scape cîteva clipe, care devin ore, care devin zile şi săptămîni, de prezenţa acestei morţi în jurul nostru, în apropierea noastră, în viitorul nostru şi mai ales în trecut. Mi-am spus că Tata e într-o lume mai bună. Mi-am amintit de aerul lui mîndru, bărbătesc, de mic soldăţoi pornit într-o nouă aventură, de mic domn foarte demn, cu pălăria lui cam văratică în mînă, în sicriu, şi am dedus că ştia el ceva secret, întipărit fără greş pe chip la chiar plecarea din trup.

Orice, orice. Iar săptămînile au avut blîndeţea să devină luni.

Acum, însă, aştept să văd dacă un nou motănel de-al nostru va muri şi el sau nu de o afecţiune ciudată (dar mie deja atît de familiară) şi care, potrivit veterinarului, dacă ea este, e incurabilă. Îl văd stingîndu-se, renunţînd la luptă (sau e doar depresia atîtor, prea multor pierderi, care mă încarcă de sentimentul că o nouă catastrofă e aproape), aştept şi blestem, paradoxal, nu boala lui, ci faptul că au trecut atîtea luni şi, iată, îmi e, vietatea mică şi neagră, atîta de inacceptabil de apropiată. Și descopăr o îngrozitoare, dar astăzi plauzibilă cale negativă ca să nu ne mai temem, ca să nu mă mai tem atît de mult de propria mea moarte.

Fiindcă nu ştiu cît de multe morţi ale altora mai suport; nu e ceva cu care să te obişnuieşti, la un moment dat - dimpotrivă, e un fenomen cumulativ. E ca şi cînd ţi se aruncă în suflet pietre grele şi foarte reci şi rămîn, toate şi fiecare, acolo. E arătarea-de-sine a unei 'căi negative' într-un sens complet lipsit de sfinţenie şi pe care nu credeam s-o gîndesc vreodată - dar care, iată, îmi devine, oarecum forţat, plauzibilă. Nu vorbesc despre o negativitate spectaculoasă şi proastă, cum ar fi cea a luării-propriei-vieţi (nu ştiu dacă din fericire sau dimpotrivă, sufletul meu 'sănătos' n-a reuşit nicicînd să întreţină o asemenea idee - nici măcar la primele părăsiri post-adolescentine n-am izbutit să ameninţ şi să mă ameninţ cu sinuciderea mai mult de una sau două ori, de fiecare dată cîte-o zi, două). Însă vorbesc, cu siguranţă, despre acea negativitate care spune că, după morţile de pînă acum şi după cele care vor mai veni, devine absurd şi lipsit de gust ca eu să mai rămîn 'aici' prea multă vreme. Mai simplu spus, ea mi se revelează aşa: fiecare moarte a altora e o oboseală, o dez-nădejde atît de mare, încît, cu toată frica viscerală, propriul meu sfîrşit începe să-mi apară ca somn. Și mai simplu spus: de fiecare dată cînd îmi spun şi simt că vreau să trăiesc, vreau să mai trăiesc mult, o dimensiune deloc matematică (dimpotrivă, foarte trupească) din mine 'calculează' cîtă moarte ar mai trebui să suport în toată acea vreme, indiferent că o ţin în palme şi o simt pînă în ultima celulă cînd se petrece, sau că doar aflu despre ea, în cazul celor de-departe. Iar cele două tendinţe, propria mea vitalitate şi propria mea incapacitate de a mai 'înghiţi', probabil că se vor (contra)balansa în timp, căci, iată, vieţile noastre sunt atît de 'darnice' în moarte.

Și urăsc moartea, moartea altora, chiar dacă mă tem uneori pînă la îngheţ de a mea.

Something is terribly wrong with, about and in this world.

Cunosc, fireşte, prea-înţeleapta vorbă: lumea asta-i cum o vezi, ailaltă îi cum o crezi. Atîta doar, că încep să fiu înecat de prea-multă, de la care nu-mi pot întoarce ochii, vedere. Prea multă ca să nu-mi semene a revelaţie.