rosia montana

rosia montana

vineri, 29 octombrie 2010

Enghidu

all of these moments will be lost in time,
like tears in the rain
(din Blade Runner)

A murit Troţki, insignifiantă făptură, mi-ar plăcea să adaug 'a lui Dumnezeu', dacă moartea lui nu mi-ar spune, visceral (şi e prea devreme ca să depăşesc în vreun fel acest stadiu, şi e prea târziu ca să mai pot crede în existenţa a altceva decât acest stadiu, visceralitatea simplă care într-o zi moare), că pur şi simplu nimănui, afară de câţiva 'tâmpiţi' de oameni, nu i-a păsat că el a fost, că el nu mai este. Nici lui dumnezeu, nici măcar lui, mai ales lui. Aşa arată lucrurile acum, aşa se văd, într-o simplitate dezarmantă, în care sunt singur sau suntem singuri cu durerea noastră stupidă, primitivă şi fără răspuns.
Fără răspuns.
A murit Troţki, mică şi scurtă încarnare de neam şi fel pisicesc de a fi, idee perfectă şi muzicală de eleganţă şi graţie, aruncată într-un trup prea mic şi prea slab ca să o poarte timp mai îndelungat. A murit încă una din, fire-ar să fie, acele atâta-de-prea-multe fiinţe-de-porţelan care trec prin lume parcă doar ca să ne umple de vinovăţia de a le fi supravieţuit. Nici unul dintre noi, oamenii, nu cutează să viseze măcar la lichiditatea armonică-ageră a pisicii, la răsfăţul ei de împărăteasă; nici unul dintre noi nu reuşeşte să se apropie măcar de generozitatea-de-suflet şi prietenia stenică, mereu bucuroasă şi plină de nemeritată dărnicie ale unui căţel. Şi mai ales, ca să repet truismul truismelor, nici unul din noi nu va atinge, nici pe departe, nici în momentele lui/ ei cele mai bune, simpla-deplina inocenţă a unui animal. Animals are better than humans, chiar dacă noi suntem, vorba aceea, încununarea Creaţiei.
A murit Troţki, motănelul atomic, cu mutra lui triunghiulară de revoluţionar negru, mereu flămând şi de aceea mai tot timpul gălăgios, a murit fără să pot spune că s-a stins, fiindcă a murit chinuindu-se şi luptând şi, foarte probabil, neînţelegând - iar în cele din urmă lăsându-se invadat, înecat de frică şi frig. A murit departe de noi, printr-un fel de întâmplare providenţială, fiindcă nu ştiu dacă am mai fi suportat să-i vedem, simţim, pipăim plecarea. Şi chiar dacă doare şi e o vinovăţie de nesuportat că nu am fost acolo cu el, e bine pentru viscerele noastre, fiindcă palpitaţiile, tahicardia, durerea, spaima aceasta pulsatorie, demenţa asta a corpului (probabil singurul răspuns onest pe care ceva din fiinţa noastră îl poate da simplităţii chinului şi, în cele din urmă, morţii) este totuşi, la limită, suportabilă. Iar dacă şi când insuportabilul va reveni cu toată puterea lui, vecină cu revelaţia dar prea negativă pentru a o putea accepta ca atare, vom/ voi profita că suntem oameni; nu este suferinţă pe care un pic de chimie antidepresivă să nu o poată suprima; trăiască timpurile moderne, thank god for Prozac (şi nu e deloc întâmplător faptul că am scris primul substantiv cu literă mică, pe-al doilea cu majusculă).
Fiindcă n-am fost un bun creştin, l-am ispitit pe dumnezeu, am cerşit şi m-am târât şi am implorat şi am plâns, desigur, din egoism şi egocentrism, din incapacitatea fiinţei limitate care sunt de a înţelege raţiunile mai înalte ale Universului; am bătut cu pumnii în podea şi am urlat după o minune, tocmai, ca un animal rănit, eu, care sunt om, suflet nemuritor, culme a firii. Pe urmă, când am înţeles că, după cum era de aşteptat, nu merit nici eu, darămite Troţki, vreo minune, vreo abatere de la incoruptibilele legi, l-am îmbrăţişat (era noaptea, în alergare spre urgenţa veterinară, pe când el tocmai încetase să se mai zbată încercând disperat şi caraghios să respire) şi i-am spus că poate pleca, fiindcă într-un anume sens a fost, pentru noi el, pentru alţii alţii, mai adevărat preţios decât toată cuminţenia noastră înspăimântată de dumnezeu şi de Dracul, i-am spus, fireşte cum nu se poate mai prosteşte şi ridicol, dar la adăpostul întunericului, că mi-a fost prieten şi bob de lumină şi i-am mulţumit, fireşte nu cu aceste cuvinte dar asta gândeam, de fapt l-am îmbrăţişat doar strâns să nu-i fie chiar atâta de frig, chiar atâta de frică, l-am îmbrăţişat tăcut acceptând o despărţire, iată, peste puterile noastre. Şi am ştiut, aşa cum ştiu şi acum, singurul lucru care mi se pare chiar insuportabil, că într-un anume sens mica scurta îmbucurătoarea lui strălucire, a lui şi a fiecăruia, e mai preţioasă şi mai reală decât toată credinţa şi toată cuminţenia, că fiecare fiinţă vie e o sfidare a neantului şi fiecare moarte, mai ales a celor nevinovaţi, un scandal şi o urâţenie de neacceptat. Sunt un rău creştin, sau un deloc-creştin-acum, sunt un barbar gata să iasă pe ţărm să biciuiască marea fiindcă a îndrăznit să aducă furtună. Voi fi un rău creştin zilele astea, multe zile, intrând în biserică aşezându-mă în bancă tăcând nefăcând semnul crucii tăcând privind la icoane şi înspre altar tăcând tăcând plin de reproş şi întrebare neacceptând neacceptând neacceptând.
Va veni apoi, fireşte, vindecarea ca o greaţă dulceagă, uitarea, căci, să fim serioşi, cine-a fost Troţki ca să merite cearta mea cu Dumnezeu, şi iată că degetele mele au fost cuminţi şi i-au pus, inconştient, cuvântului majusculă, cine-au fost toţi cei pierduţi şi toate cele pierdute, vietăţi de toate soiurile printre care şi oameni, ca să riscăm noi ne-mântuirea; va veni vindecarea, frica de propria-mi moarte o va însoţi şi o va ajuta, mă voi întoarce fiu cândva risipitor acum spăşit şi umil.
Voi nega splendoarea, voi scuipa pe ea în numele unei posibile veşnicii, voi închide ochii la strălucire, speriat de lucrurile pe care le-am văzut înainte ca strălucirea să piară, speriat de moarte, de grozăvia ei (trupurile animalelor zbătându-se, chircindu-se, agăţându-se; lacrimile oamenilor niciodată pregătiţi să plece; urâţenia, oroarea, oroarea), voi trăda lumea de aici în numele celei de dincolo şi, pare-se, dacă o voi face cu destulă spăşire, cu destulă umilinţă voi căpăta bilet de acces.
Iar Troţki va deveni, cum e şi firesc, o amintire tristă, dar neimportantă, printre altele, dintr-o lume de făcătură şi mucava, în care doar am fost testaţi în vederea adevăratei lumi. Şi mă voi salva de micul chip de lut, de prăpădita de pisică pentru câteva minute, câteva ore mai importantă decât orice nemurire şi decât toţi dumnezeii. Fiindcă, pare-se, avem voie să iubim, dar cu măsură, avem voie să fim empatici, dar fără a ne pierde pe noi, ţinând cont că orice strălucire de-aicea e vis şi trece ca visul.
Acum, însă, acum, sub apăsarea acestei clipe, a acestui loc, a acestei întâmplări, toate absolut insignifiante în marele-ansamblu al Totului, am stat în picioare, nu în genunchi, şi-am scris. Mâine, poimâine, curând, voi negocia din nou veşnicia, mă voi tocmi oferind totul, inclusiv sclavajul, voi uita că am fost supărat sau mă voi preface că n-am fost, după necesităţi. Dar strălucirea meteorică, formidabilă, de-sine-stătătoare-chiar-dacă-scurtă, a lui Troţki şi a tuturor, tuturor celorlalţi va fi rămas mărturisită, şi nu 'în vederea' nu-ştiu-cărei altei lumi mai bune, ci întocmai aşa cum a fost. Neschimbată, de neşters.
--------------------------------------
Iubesc timpul - şi nu veşnicia, despre care nu ştiu nimic; iubesc strălucirea în fragilitatea ei - tocmai datorită acestei fragilităţi; iubesc lucruri(le) care nu se întorc niciodată. Am învăţat-o de la Troţki şi de la atâţia alţii. Habar n-am, azi, acum, nu mai ştiu şi nu-mi mai prea pasă dacă sunt fiul lui Dumnezeu, sau măcar fratele rătăcit al Fiului; cu siguranţă, însă, sunt fratele multora din cei vii şi minunaţi care au murit, mor şi or să mai moară; în faţa acestor morţi, indiferent cum şi când şi dacă ele vor fi vreodată răsturnate, mi se pare că singura demnitate posibilă sunt neacceptarea şi protestul.
Zilele astea, în amintirea lui Troţki şi-a tuturor, voi ieşi să biciuiesc marea.

Niciun comentariu: