Bătrâneţea

"... timpul în sfîşierea lui de neocolit, de nereparat, fiindcă o prăpastie prin suflet şi prin lume şi mai ales prin orice sens separă fracţiunea de secundă dinaintea plecării de cea imediat următoare. Şi aceasta nu este filosofie, sunt cel mult cuvinte care, iată, se scurg de sub degetele mele ca din carnea unui strugure strivit pe asfalt... "

Bătrâneţea, am început să cred, este (fireşte, printre altele) şi o coloratură aparte a unora – tot mai multe, mi-e teamă, pe măsură ce (va) trece timpul – dintre dimineţi. În toată perioada pe care azi o numesc tinereţea mea, gândind-o drept încheiată, depăşită – în toată această vreme, zic, fiece despărţire, pierdere, prăbuşire era însoţită de aşteptarea (la început doar raţională, apoi crescând uşor din nimic până la a deveni înfrigurată, a) unui moment de renaştere, a unor zori în fine stenici, ne-mai-păsători, repede izbucnind în lumină deplină, nouă, alb-arcuită şi-un pic rozalie de speranţă.

Dar există dimineţi reci şi umede pentru suflet, dimineţi când depresia urcă, lividă şi onctuoasă, ca şiruri peste şiruri de ceaţă din toate crăpăturile şi crevasele a ceea ce a fost, cândva, fundamentul nostru ne-chestionat; din fiecare sfâşiere, din memoria vie, reumatică a fiecărei rupturi, val după val de pâclă apăsând câmpiile memoriei, sufocând prezentul, ascunzând viitorul în spatele unui orizont luminat, dar lăptos.

Tinereţea e aşa: în urma fiecărei pierderi, a fiecărei înfrângeri, ştim că va fi un moment când ne vom înţelege, iar, pe noi înşine – poate cu tristeţe, poate cu vinovăţie şi remuşcare, dar oricum cu o claritate imposibil de negat – drept altceva şi alţii decât lucrurile şi fiinţele pierdute, drept neamestecaţi şi nebântuiţi,  gata să o luăm de la capăt cu sufletul spălat de suferinţă şi spiritul lămurit, să plecăm din locul dureros spunându-ne că nicicând adevărata noastră sămânţă, iată, capabilă să dea rod din nou, n-a aparţinut vreunui sol.

Dar, la un moment dat, o anumită artificialitate intervine în ridicarea-noastră-de-jos, ca a boxerului care alege să mai lupte, să-şi apere demnitatea, deşi tot trupul lui lovit şi tot creierul zdruncinat ştiu că bătălia în sine e pierdută, şi tot ce mai contează e doar cât de repede sau târziu. Nu acuz această artificialitate, dimpotrivă, pentru viaţa mea de aici înainte va fi necesar să (învăţ să) o admir. Să o practic. Nu spun că ea este 'mai rea' decât naturaleţea tinereţii; spun doar că e altfel. Fără îndoială, în timp ne vom obişnui unul cu alta.

Sunt amestecat, dacă nu cu fiecare lucru pe care l-am avut (fiindcă ideea posesiei e, probabil, cea mai mare naivitate pe care, în prostia lui, şi-o îngăduie omul), cu fiecare fiinţă pe care am iubit-o; tot mai incapabil ca, în urma despărţirilor, să 'reculeg' ce era al meu şi să merg mai departe singur. Sunt tot mai ciung, şi tot mai lesne-de-ciuntit. Dar, iată, mă ridic şi, fie, voi merge mai departe. Dar, iată, recunosc până şi o astfel de dimineaţă, rece şi neprietenoasă, drept o ocazie a sufletului. Şi, iată, îmi fac cârje din vorbe şi umblu.

I'm back, my friends, back in the game.