rosia montana

rosia montana

joi, 16 decembrie 2010

Forza Napoli!

O ştiu: mulţi dintre cei care mai fac greşeala de a pierde, din când în când, câte un minut pe acest blog vor fi cum nu se poate mai dezamăgiţi de prezenta intervenţie – unii (cei mai mulţi, sper) fiindcă e vorba de fotbal, un domeniu, o recunosc, cam prea neserios în raport cu un titlu şi o tematică precum Aletheia! Energeia!; alţii, fiindcă, odată acceptată cumva această discuţie 'vulgară', mă vor găsi mărturisind un lucru şocant.
Ieri seară, după eliminarea Stelei din Europa Cup, în urma meciului cu Napoli, Ilie Năstase tuna şi fulgera împotriva nu-ştiu-cărui jucător (rapidist, se pare) care a recunoscut că, în cazul acestui meci, a ţinut cu echipa italiană. Ce monstruozitate! se lamenta fostul tenisman şi, o recunoaştem cu toţii, marele sportiv român, reclamând lipsa de solidaritate a acestui neam, invidia care ne întoarce pe unii împotriva altora etc. etc.
Pe de altă parte, cu prilejul flash-interview-urilor de după meci, reporterul PRO-TV îl întreba pe jucătorul italian de culoare Dumitru Cardoso (căruia toată presa de la noi îi spune, fireşte, Mitică...) dacă nu l-a durut inima să elimine o echipă românească; bun profesionist şi bine educat, acesta a spus că, da, fiind fiul unui român, simte un oarecare regret, dar pe teren trebuie să lupte pentru victoria echipei pentru care joacă. Un truism, veţi spune – însă, pare-se, un truism de noi încă neînţeles.
Ei bine, fraţi români şi surori românce, da, şi eu am ţinut cu Napoli!

La începutul meciului, aş fi vrut chiar să capete Steaua o bătaie îngrozitoare, umilitoare, să nu mai poată scoate capul din pământ nici ea, nici Becali, nici ultra-becalizatele televiziuni ProSport şi, mai ales, GSP, măcar câteva luni de aici înainte. Dar echipa 'noastră' a jucat curajos, bine, s-a văzut de data asta munca excelentă a re-loaded-ului antrenor Marius Lăcătuş – astfel încât, spre finalul partidei, mi-era cam indiferent cine câştigă, ba chiar aveam un sentiment de solidaritate faţă de echipă. Pe urmă a 'picat' (cam aşa se spune în România, de parcă am vorbi despre un meteorit) golul din prelungirile-prelungirilor, şi a început o nouă seară de mare dramă naţională – a cărei cireaşă pe tort a fost revelaţia lui Gigi Becali că 'fotbalul este dracul, nu Dumnezeu'.

Şi nu regret deloc că am ţinut cu Napoli – cu toate că, din principiu, nu ţin cu echipele italiene. Am, dimpotrivă, motive care mă îndeamnă să susţin şi azi că am avut dreptate. Iată-le:
1. Napoli a câştigat. A 'prestat', mai ales spre final, un fotbal insistent, rapid, presant, ucigător; spre momentul golului, echipa se transformase într-un fel de ciocan de spart nuci, izbind tot mai precis, mai accelerat şi mai tare - nu ştiu care apărare din lume i-ar fi rezistat.
2. Steaua, după unul din cele mai bune jocuri (cel puţin în ce priveşte apărarea, sau, cu o expresie mai răutăcioasă, 'autobaza') făcute în ultimii ani de echipe româneşti, a pierdut – confirmând încă o dată că nu e vorba de 'ghinion' (şi cu atât mai puţin de 'destin', cum spunea celălalt filosof naţional al sportului şi existenţei, Mitică Dragomir), ci de o maladie/ o neputinţă instalate mult-mai-în-adânc. În noaptea şi  dimineaţa care a urmat, presa a căutat cu ardoare 'vinovaţii', pentru a-i pune la zid – începând cu ţapul ispăşitor găsit de Gigi Becali, grecul Kapetanos (fiindcă a luat un cartonaş roşu la 3-0 pentru Steaua în meciul tur), şi încheind, evident, tot cu bietul Lăcătuş. În acelaşi timp, unii jurnalişti, mai echilibraţi, spuneau că e cu neputinţă să tragem la răspundere persoane, hybris-ul (fireşte, cuvântul e al meu... iar catharsis-ul al napoletanilor) fiind colectiv şi 'întins' pe multă vreme în urmă.
3. După părerea mea, există un singur vinovat, dar ne-am obişnuit atât de bine cu el, încât am început a-l considera un fenomen 'natural', un dat... iar aici postarea mea de azi depăşeşte nivelul discuţiei fotbalistice şi explorează, dacă îmi veţi permite, 'mentalul colectiv' românesc. Pentru tot ce s-a întâmplat cu Steaua (echipă-obsesie a adolescenţei, şi pentru mine) e de vină, zic eu, pur şi simplu  Gigi Becali. Steaua este demonstraţia vie pentru ceea ce se întâmplă când un astfel de personaj e 'totally in charge'.
Unii spun că Becali e un cioban. Eu nu sunt de acord, fiindcă nimic din răbdarea (specifică, aş zice, transhumanţei) şi smerenia oierului nu se mai regăseşte la... parlamentarul nostru european. Becali e o personalitate extrovertită, isterică (şi uneori de-a dreptul maniaco-depresivă), e un om care vrea, de la fotbal ca şi de la viaţă, rezultate imediate, cumpărabile 'cu banii jos'; care pretinde a desfăşura o relaţie personală, la fel de explicită ca orice fel de comerţ, cu Dumnezeu; care, în fine (şi de aici pleacă, zic eu, nevoia de a ne... despărţi definitiv de acest personaj şi stilul lui), nu are pic de respect pentru personalitatea, demnitatea, la urma-urmelor 'expertiza' umană şi profesională a altora. Iar Steaua nu mai e, de foarte mulţi ani încoace, decât terenul lui de experimentare – sau poate, mai bine spus, cutia lui cu jucării, fiindcă nivelul de inteligenţă al patronului e din toate punctele de vedere asimilabil celui al unui pre-adolescent şi nătărău, şi încăpăţânat.
Steaua, cu alte cuvinte, (ne-)a fost furată de multă vreme (mie, dar mai ales suporterilor ei mai fideli); ea este o întreprindere privată, dacă nu falimentară, în mod evident incapabilă să se autoconstruiască/ autosolidifice îndeajuns spre a se ridica la nivelul de odinioară. Dacă Steaua ar fi un automobil în intersecţie sau un avion pe cer, ar trebui să ne adăpostim cu toţii, fiindcă manşa nu e operată de şoferi sau piloţi profesionişti, ci, de la distanţă, de un Domn Goe – şi încă unul 'îmbătrânit-în-zile-rele'.
4. Dacă Steaua s-ar fi calificat, individul acesta ni s-ar mai fi hlizit/scălămbăit în ochi până în primăvară; comentatorii TV ar fi vorbit mai departe de 'ADN-ul european' pe care doar această echipă, dintre cele româneşti, îl are; gsp.ro ar fi continuat să împingă la marginea-marginii 'poveşti' cum e cea a echipei feminine de handbal a României, calificată în semifinale la europene (de fapt, asta s-a întâmplat chiar şi acum, când Steaua a pierdut – ceea ce, cu adevărat, mă scoate din minţi); cutare sau cutare oficial sau comentator al fotbalului ar fi făcut, pe mai departe, paralele între jocul echipei bucureştene şi tica-taca Barcelonei; Mitică Dragomir l-ar fi evaluat pe Gardoş la mai mult decât 30 de milioane de euro (cât afirmă el acum că ar valora fundaşul stelist); în fine – şi acesta e lucrul cel mai grav! - i-am fi atribuit din nou merite unui individ ca Gigi Becali, şi prin aceasta... tipului lui uman.
Or, din atâtea puncte de vedere care depăşesc infinit mizele fotbalistice, aceasta ar mai fi fost o catastrofă – şi încă una, cum am spus deja – din cele pe care ne-am obişnuit a nu le mai vedea ca atare, din cele pe care le considerăm a fi în însăşi firea lucrurilor.
5. Napoli, pentru Steaua şi, într-un fel, pentru ('microbiştii') români, a funcţionat ca un CT scan pentru un cancer. Fireşte, cel mai probabil, în cazul de faţă bolnavul va continua să ignore diagnosticul şi să ia 'simptomul' drept semn de ghinion sau destin. Spre deosebire, însă, de echipa aceasta, care – vrem, nu vrem – este bunul personal al lui Becali, restul lucrurilor româneşti sunt, în oarecare măsură, şi în mâinile noastre, şi mai cu seamă ale scalei noastre de valori. De aceea, pentru demonstraţia concretă de forţă, hotărâre şi mai ales profesionalism de aseară, închei spunând:
Grazie, Napoli! Grazie mille!

Niciun comentariu: