Demnitate

Cu riscul de a-i irita pe mulţi, pornesc din nou de la fotbal. Aseară, naţionala României a pierdut în Bosnia, după ce condusese la pauză cu un gol - minunată reuşită a lui Marica, însă nemeritată, zic eu, după jocul prestat de ai noştri. Deşi dăduse asigurări că, în cazul în care România îşi pierde şansele de calificare, îşi va da demisia, selecţionerul a spus că regretă, că este trist (în fine, o suită de sentimente care ne vor fi făcut, dacă nu pe toţi, măcar pe cei mai 'gospodine' din fire să îl compătimim, uman, sincer), dar că nu discută încă despre renunţarea la post. Vezi bine, chiar dacă infime, şanse 'matematice' (mi se pare incredibil ce sens pervertit a căpătat acest cuvânt, când e utilizat, în România, privitor la competiţiile sportive) la calificare ar mai fi.

Acest eveniment (desigur, insignifiant in the great scheme of the universe) m-a făcut să-mi reamintesc câteva scene din trecutul ceva mai îndepărtat: refuzul lui Piţurcă de a pleca de la naţională până nu-şi primea nu-ş ce bani - sumă frumuşică! - prevăzuţi în contract în caz de îndepărtare forţată; tămbălăul 'etic' iscat între acelaşi Piţi şi alte două modele româneşti ale moralei: Gigi Becali, apoi Mititelu; mai cu seamă, o scenă pe care nu mi-o pot şterge de pe retină, antrenorul Sorin Cîrţu izbind cu picioarele şi în cele din urmă spărgând 'geamul' băncii tehnice a unui stadion elveţian, totul transmis în direct în Champions League. Pentru ca, mă veţi ierta pentru aparenta indisciplină a gândului şi pentru saltul dintr-o extremă într-alta, să sfârşesc amintindu-mi un moment dureros al trecutului foarte apropiat: huiduielile din Parlamentul European la adresa unui deputat 'de la noi', care nu doar că a refuzat să-şi dea demisia, dar a ţinut să pozeze - pe, sper puţinele posturi media dispuse să-l mai asculte - în apărător al adevărului, român incomod şi de aceea calomniat etc.

Şi, într-adevăr, conaţionalul nostru este incomod, într-o organizaţie care pur şi simplu încă nu a gândit modalităţi procedural-legale de excludere, atunci când un membru este chiar într-atât de nesimţit încât să nu facă lucrul pe care orice om dotat cu o brumă de onoare l-ar face. Încă o dată, Europa s-a dovedit nepregătită pentru noi.

De ce vorbesc despre toate aceste lucruri, de ce sar de la polul 'de jos' al microbistului la cel 'de sus' al observatorului de politică internaţională? Fireşte, în primul rând fiindcă polii aceştia nu mi se par chiar atât de îndepărtaţi; şi apoi, fiindcă exemplele acestea, 'social' vorbind atât de diferite, vorbesc despre acelaşi fenomen, formidabil de periculos pentru orice comunitate care se vrea democratic-liberală.

Voi încerca să mă explic, fără a o mai lungi foarte mult: este cu neputinţă şi, chiar dac-ar fi posibil, ar fi teribil de neindicat să te apuci a legifera, într-o instituţie, o ţară, în interiorul unei asocieri umane de orice fel, totul. Răzvan Lucescu, la fel ca alţii înaintea lui, aşteaptă momentul matematic în care nu se va mai putea salva nimic în ce priveşte actuala campanie de calificare. Adrian Severin cere investigarea jurnaliştilor care au îndrăznit să-şi vîre nasul în treburile lui (fiindcă, probabil, aşa le consideră, ca fiind ale lui) privat-financiare. O premisă poate naivă, dar indispensabilă a convieţuirii - cea potrivit căreia oamenii dotaţi cu normalitate socială vor face, în linii mari, ceea ce bunul-simţ ar trebui să le dicteze - e suspendată. Nu se pot inventa legi şi regulamente pentru câte un Severin - nu spun "pentru eliminarea lui din sistem", ci pentru ca el, sau alţii ca el, să înceteze a poza în victime politice şi/ sau ale conspiraţiilor la diferite niveluri. Există, prin definiţie, o prăpastie, un spaţiu vid între regulile juridic atestate şi executiv aplicate ale unei societăţi şi multitudinea de conduite efective ale membrilor acesteia; acest hiatus nu poate fi umplut prin exces de legislaţie fără a transforma totul în mecanică şi tendinţă, la urma-urmelor, accentuat totalitară. Pe scurt, propria noastră lipsă de bun-simţ, onoare, demnitate riscă să împingă societatea, într-un act oarecum paradoxal (dar inteligibil dacă îl comparăm cu cel al unui organism dotat cu sistem imunitar), spre rigidizare şi, finalmente, dictatură.

Cu ce se apără aceşti oameni? Probabil, Lucescu se întreabă 'ce va face altul, dacă va veni la Naţională'? Chestiune cu totul irelevantă, fiindcă nu e treaba acestui om cine va veni şi dacă va fi mai bun ori mai rău decât el; e treaba acestui om doar să aibă ruşine şi bună-creştere. Severin, pe de altă parte, cu o atitudine (aproape clinică) de văcar supărat nu pe sat, ci pe umanitate, a îmbrăcat înfăţişarea martirului. Sunt acestea cazuri, în ciuda spectaculozităţii lor, izolate? Sunt ele, dimpotrivă, simptomatice? Mă tem că o generalizare în oricare din cele două sensuri ne-ar face şi mai mult rău.

Suntem obişnuiţi să dăm vina pe te miri ce, pe comunism, pe tancurile ruseşti, pe mizeria materială a societăţii româneşti 'în criză', pe scăderea calităţii educaţiei etc.; şi totuşi, un sentiment care mă stăpâneşte tot mai insistent este că vina principală e, personal, a noastră. Sau, ca să nu vă includ şi pe dumneavoastră, dragi actuali-sau-potenţiali-prieteni-ori-'simpli'-cititori, reformulez: am tot mai des sentimentul (care, nefiind raţiune, nu caută şi n-are nevoie de vreo justificare argumentativă) că eu sunt vinovat. Ar trebui să-mi fie mai multă ruşine pentru Răzvan Lucescu, mai multă ruşine pentru Adrian Severin. Înţeleg mecanismele pe care oameni ca ei le folosesc pentru a se justifica în faţa propriei conştiinţe; mi-e ruşine că le înţeleg, că le pot gândi plauzibilitatea. În mod normal, moralitatea elementară ar trebui să fie un reflex, desigur nu natural, ci cultivat prin ani (tot aşa cum, spre a-i irita pe cei ne-ahtiaţi-de-fotbal, un portar, oricât de nativ-înzestrat, trebuie să-şi şi înveţe/ exerseze gesturile, necesarmente prea rapide spre a permite gândire ad-hoc). În acest domeniu, gândirea poate fi dăunătoare - unde intervine ea, avocatul diavolului pândeşte.

Nu trebuie să mă compar cu alţii. Nu trebuie - nici atâta - să-mi găsesc repere calculatorii: până la cota x se cheamă că am fost ok, imediat-dincolo-de-x am o problemă (partea nostimă e că, dacă încerc să gândesc etica aşa, voi fi tentat să mă tocmesc, de exemplu, dacă x-ul e sau nu inclus în cutare parte, dacă x-ul se poate exprima 'cu zecimale', etc.). Nu trebuie, mai ales, să mă cramponez de ideea că, dincolo de imaginea pe care o am în ochii celorlalţi, există un adevăr adânc şi etern care mă justifică - sau, cel puţin, nu când e vorba de lucruri atât de mici.

Dar, odată scrisă ultima frază, îmi dau seama că ea ar putea suscita nesfârşite polemici şi comentarii; îmi rezerv dreptul să discut acest subiect altcândva. Deocamdată, vreau să mai spun-scriu doar atât: analiza de tip aritmetic (ne mai putem califica, rămân; nu mai sunt şanse, plec), fie ea şi statistică (dintre antrenorii/ politicienii români importanţi, cât ar putea face, efectiv, empiric, mai bine decât mine?) nu ne poate ajuta în acest domeniu. Acesta e un domeniu al libertăţii noastre, şi al responsabilităţii noastre în relaţie cu noi înşine. Dacă există cu adevărat o natură umană (sintagmă pe care dintotdeauna m-am simţit, raţional vorbind, înclinat a o considera oximoronică), aici este locul unde ea trebuie să se manifeste.