Scepticism

(despre natura fotografiei, 1)

Un fost student, azi bun prieten şi întru eternitate :), cred, excelent semiotician (e vorba de Gabi, aveţi link-ul spre blogul lui aici, în stânga) lansa, acum câteva zile, pe Facebook, o provocare: le cerea tuturor celor care se simt, din când în când, cu mai mare ori mai mică acuitate hermeneuţi să îl ajute a re-interpreta o mică propoziţie pe care o scrisese, cu ani în urmă, de mână în marginea unei foi de hârtie şi a unui text. Ea suna cum se vede mai jos:

Natura nu îşi face ea singură fotografii.

Încă din momentul aruncării acestei idei înspre o discuţie-pe-Net, m-am simţit foarte incitat. I-am mai cerut provocatorului nişte lămuriri şi amânunte, apoi au început să mi se contureze în minte atâtea idei, sau poate mai corect spus atâtea obsesii, că, sunt convins, va trebui să scriu aici mai multe texte. Cel de azi e cel mai rece, filosoficeşte vorbind; se vrea un exerciţiu de scepticism riguros-sănătos, cam ca (neapărat mutatis mutandis!) faimoasele Critici kantiene. Următorul sau următoarele, câte or fi, au să sune, presupun, ceva mai uman...

Deocamdată, îmi vine a spune: strict vorbind, natura tocmai că îşi face sieşi, uneori, un-fel-de-fotografii, doar că nu şi le face cu intenţie. Fireşte, în chiar clipa în care fraza de adineaori răsărea de sub deştele mele grăbite pe tastatură, am început să-mi spun că ea mă va duce într-o complicată (re)dezbatere privitoare la natura însăşi a fotografiei.

Privind lucrurile într-un sens extrem de larg, orice 'inscripţie' mecanică (urma unui animal care a călcat în noroi, linia alb-roşiatică lăsată, pe trunchiul unui copac, de traseul curentului unui trăsnet) este o fotografie: un eveniment care în sine a avut o durată determinată, de multe ori nu-prea-lungă, a lăsat după sine o mărturie, o înscriere-materială care îl face, dacă nu reconstituibil în toată 'carnea' lui, recognoscibil drept acel (tip de) eveniment. Şi aceasta nu doar pentru noi, oamenii: orice prădător care îşi urmăreşte, după miros, viitoarea victimă demonstrează că ştie citi acest semn natural.

Dacă vrem să ducem tehnicalitatea discuţiei noastre până la scepticismul pe care îl anunţam încă din titlu, cu fotografia nu e nici o diferenţă. Ceea ce scria apăsarea mecanică în cazul urmei de copită scrie, acum, lumina: desigur, mediu şi agent mai diafan, dar nu-mai-puţin natural şi, astfel, totalmente previzibil în acţiunea lui revelator-fixativă.

Şi cu acest incredibil de colorat-retorizat cuplu de cuvinte, pentru care nu mă pot scuza decât reamintindu-le cititorilor că tehnicile fotografice de pe vremuri foloseau, tocmai, două substanţe cam-aşa-numite, am deschis deja uşa înspre o viziune mai-puţin-naturalistă şi, tocmai prin aceasta, mai-puţin-sceptică.

Da, natura fixează uneori urme ale trecerii evenimentelor; da, natura poate revela unui bun de-codificator cum trebuie citite, urmate urmele; dar făcând aceasta, ea nu creează totodată un punct de vedere (şi deci o viziune) extern(ă) în raport cu însuşi evenimentul tehnic al fixării. Urma sau mirosul animalului îmi arată ele însele, în corporalitatea lor, direcţia de urmat; ele sunt, dacă vrem să utilizăm terminologia uşor barbară, dar atât de utilă! a lui Peirce, iconico-indexicale, nu au nimic simbolic.

Procedura tehnică prin care se face fotografia ca 'scriere cu lumină' ne-ar putea permite să o considerăm, să o privim pe aceasta în afara intenţionalităţii ei (sau, mult mai corect spus, a fotografului). Dar, în primul rând, spre deosebire de urma în noroi sau de miros, fotografia se poate pune în buzunar, rămânând totuşi iconic-indicativă privitor la lucrurile fotografiate. Şi în al doilea (dar, zic eu, mai important) rând, ea, fotografia, chiar dacă-i lucrată doar cu lumină şi diverse alte substanţe chimice, electrice, informatice, toate reductibile în ultimă instanţă la natură, generează un punct de vedere din afara evenimenţialităţii înseşi pe care o reprezintă. Şi oricât de ciudat ar părea, acest punct de vedere (cu vederea-lui-cu-tot!) îl luăm cu noi atunci când punem fotografia în buzunar, sau pe memory stick, sau în album.

Mă pregătesc să-nchei această primă intervenţie (subiectul mă interesează aşa de mult-şi-intens, încât vor fi cu siguranţă mai multe texte legate de el) propunând următoarea diferenţiere, zic eu, crucială: între modurile naturii de a se oglindi-pe-sine (urma, mirosul etc.) şi posibilităţile pe care, se pare, tot ea le-a descoperit pentru a se vedea-pe-sine. Între aceste două modalităţi ale reflectării/ reflexiei e, veţi fi de acord, o distanţă imensă.

O distanţă nu ştiu dacă sinonimă, dar în orice caz legată strâns de problema cum nu se poate mai misterioasă, şi în orice caz nu doar semantic-lexicală, a naturii umane înseşi.

[şi un mic P.S. – fiindcă nu vreau să mă trezesc, ca Gabi :), că nu-mi mai amintesc câte un amănunt important dintre cele gândite azi:

Tocmai apariţia unui punct-nu-doar-de-oglindire, ci de-vedere – aşa cum se petrece ea în fotografie – îmi pare, deocamdată, a fi cheia discuţiei. Fireşte, nu e deloc exclus să mă înşel; dar sunt, de ani buni de zile, obsedat, pe de o parte, de ideea unui univers de pură fenomenalitate kantiană, în care totul e doar cauză şi efect, acţiune şi reacţiune, şi toate mărcile sau semnele provin, dacă pot spune astfel, din 'marginea' de contact a două substanţe sau evenimente, pentru a rămâne apoi locului; şi (pe) de cealaltă parte, în contrast cu acest univers de pure secundităţi, descopăr azi puterea-sau-şansa fotografiei de a marca/ fixa/ arăta evenimenţialitatea prezentă din-afara-ei. Punctul de oglindire, aşadar, e prizonier spaţiului în care întâlnirea (confruntarea?) evenimentelor/ substanţelor s-a petrecut. Punctul de vedere, însă, rămânând el însuşi, se lasă transportat cu sine de către deţinătorul lui.]