Cu vreo cîţiva ani în urmă, cînd postul Realitatea TV îşi începea activitatea, le mărturiseam studenţilor mei de pe la lingvistică şi, mai ales, semiotică, faptul că o atare denumire mi se pare fie naivă, fie pentru naivi - la începutul secolului XXI, adică la ceva vreme după ce am înţeles, aceia dintre noi ceva mai lucizi, cel puţin, că orice 'fapt brut' ne apare ca atare doar fiindcă 1. probabil, o strategie oarecare de discurs şi/ sau semnificare îl susţine 'dindărăt' sau de-dedesubt şi 2. n-am fost destul de atenţi, sau n-am săpat destul de adînc. Să denumeşti o televiziune, ba chiar un trust de media, Realitatea mi se părea încă de pe atunci fie o tară post-comunistă încă nerezolvată, fie pur şi simplu o făţărnicie.
Apoi, însă, a apărut salutul în-loc-de-"la-revedere" Rămîneţi în realitate! şi mi-am dat seama că, de altfel cum nu se poate mai firesc, aveam de-a face în primul rînd cu o strategie de marketing, una care într-o ţară ca România avea şanse reale să funcţioneze. Apăruse, vezi-bine, televiziunea care avea să ne spună adevărul, care avea să 'coafeze' foarte puţin, ba pe-cît-posibil deloc stările de lucruri. (Desigur, mai erau şi titluri interne cum e cel al emisiunii Fabrica - dar cine poate cere coerenţă 'holistică' unui post unde, totuşi, voci diferite şi independente fac sumarele şi stabilesc modalităţile de comunicare?)
Şi acum, că am pomenit, parantetic, unul din conceptele fundamentale ale intervenţiei mele, cel de independenţă, mă pot apropia de ceea ce, în ultimele zile, mi-a devenit clar ca lumina zilei: e riscant să te prezinţi pe tine însuţi drept 'deţinătorul' acelei viziuni într-atît de obiective şi de 'a lucrurilor însele' încît devine de-a dreptul dumnezeiască; e riscant să promovezi o politică de tipul 'ceilalţi sunt subiectivi, sau mînaţi de motive oculte, sau pur şi simplu politicieni, sau pur şi simplu retori, în timp ce noi, reporterii Realităţii, servim cauza nobilă a spunerii-lucrurilor-pe-nume'; e riscant, o spun a treia oară, fiindcă e posibil să vină o zi cînd tu însuţi, chiar dacă eşti membru al acestui comando de elită, te-ai putea trezi incapabil să-ţi menţii neutralitatea, dintr-un motiv sau altul.
Cînd, însă, cîte o oaie se rătăceşte, puterea grupului (observaţi că nu am scris 'a turmei'!) reuşeşte, adesea, să reducă pregnanţa unui astfel de 'accident' subiectiv. Ca echipă de reporteri, moderatori şi comentatori politici lucizi, dar mai cu seamă stăpîni pe ei înşişi, Realitatea TV a părut capabilă să ofere ceea ce eu, adept al unor teorii semiotice şi filosofice anti-pozitiviste şi hermeneutice, eram convins că nu se poate asigura prin vreo 'simplă' reflectare obiectivă a... realităţii. Principiul audiatur et altera pars, ca şi înţelegerea faptului că multi-vocalitatea, dialogul, dezbaterea sunt singurele căi prin practicarea cărora un adevăr poate fi nu descoperit, ci chiar realizat – toate aceste atribute ale unui jurnalism îndeajuns de modern spre a putea înţelege chiar şi post-modernitatea au părut, o bună bucată de vreme, să caracterizeze pomenitul grup (iar aici, iarăşi, nu am folosit cuvîntul 'trust'!) de presă. Pînă şi eu, cîrcotaşul semiotician, am 'iertat' Realitatea că se numea astfel şi mi-am spus că, în lipsa a ceea ce e principial-imposibil să existe, această asociere-de-oameni-inteligenţi-şi-liberi ne oferea the second best.
Ultimele luni, însă, şi mai cu seamă ultimele zile (perioada din jurul şi de după ultimele alegeri, şi cea scurtă, dar atît de intensă de la reţinerea lui SOV pînă azi) ne-au prezentat o ruină, sau nu, un fel de fantomă tristă (acelaşi limbaj; aceleaşi figuri; nimic din vechiul 'conţinut' şi vechea ţinută spirituală) a Realităţii TV.
Ei bine, ca un ticălos-de-semiotician ce mă găsesc, ar trebui să fiu în extaz şi să ţopăi în faţa studenţilor şi amicilor, strigînd: I told you so!; n-ar trebui să mă întristez deloc fiindcă alţi purtători ai stindardului 'adevărul gol-goluţ' s-au dovedit a fi doar nişte fiinţe subiective, la fel ca noi, muritorii de rînd, ba chiar mai ne-libere decît noi. Eu cred că un adevăr nu este niciodată gol (el nu poate exista decît cînd cineva îl umple cu sens, cînd este totodată şi cale, şi viaţă), şi că la-urma-urmelor adevărul nici nu se găseşte vreodată 'dinainte' undeva, inert ca o piatră de care ne împiedicăm sau, împiedicîndu-ne, dăm cu capul. Orice lume este subiectivă, aceasta e prima mea convingere; dar nici o subiectivitate n-are voie să se închidă, să se reducă la o singularitate (care, în fond, nu-i decît deplina alienare) şi să creadă că vede sau deţine 'lumea' însăşi-şi-singura.
Dar nu mă bucur. Am impresia că ne-am întors în timp. Oricît de retrogradă ca filosofie 'semiotică', Realitatea reuşise o practică post-modernă şi democratică remarcabilă. Acum, mă tem, masele de privitori vor fi crezînd în continuare că o realitate brută există, şi vor continua să aştepte postul TV mesianic capabil să o prezinte (asta dacă nu-l vor fi găsit deja, în 'persoana' OTV-ului şi în viitorul preşedinte dan diaconescu).
--------------------
"...pînă una-alta, eu te întreţin. Punct!", îi spune la telefon SOV unui individ condamnat la ani mulţi de închisoare şi fugit din România. Bărbăteşte pînă la golănie şi, oricum, patronal, omul îşi asumă răspunderea de a da o formulare finală modului cum el înţelege/ caracterizează realitatea. Potrivit legilor şi interpretărilor în vigoare, a trimite bani unui om care se sustrage executării pedepsei este o infracţiune. Potrivit formulării ne-constrînse şi ultimative a lui SOV, el a fost sponsorul lui Nicolae Popa, aflat în Indonezia. Nu cred în faptele brute, dar cred în situaţii (constituite inclusiv subiectiv şi convenţional) care permit un grad foarte restrîns de interpretare. Mă întreb ce strategie ar mai putea adopta avocaţii lui Vîntu; le recomand călduros linia: "SOV credea, se lăuda că îl întreţine pe Popa, dar sumele virate au fost prea mici sau deturnate de şofer, astfel încît de fapt favorizarea infractorului nu s-a petrecut". Convingător, nu?
Lăsînd gluma la o parte: Punct!-ul lui SOV mi se pare extrem de important, însă din păcate a rămas neluat în seamă de propriul lui trust (şi vedeţi că acum nu mai vorbesc despre grup) de presă. După consemnarea jurnalistică (şi, he-he, obiectivă!) a acestui cuvînt, Realitatea TV trebuia să tacă, sau să treacă la alte ştiri şi alte subiecte. Însă toată după-masa, toată seara şi pînă pe la ora 1 jumătate noaptea (da, mărturisesc: m-am uitat, fiindcă aveam impresia că trăiesc un coşmar mediatic şi am vrut să mă conving că 'realmente' mi se întîmplă) pe post s-au perindat şiruri de oameni pe care îi crezusem lucizi, echilibraţi şi mai ales liberi, care ne-au vorbit despre orice altceva: despre incapacitatea guvernului, despre criza economică, despre (admit, ticăloşii de) Videanu, Berceanu, eventual Năstase, Mitrea, Tăriceanu, despre procurorul de caz care, vezi-bine, condusese şi cercetările referitoare la Elodia (sic!), în fine – fireşte – despre Băsescu, Băsescu, Băsescu. Oameni care au salutat gestul de sinceră prietenie al lui SOV (nu rîdeţi. Cred şi eu în prietenie, cred că putea fi un motiv, deşi din tonul discuţiilor dintre cei doi am dedus că numai prieteni adevăraţi nu erau. Mai cred că atunci cînd îţi ajuţi în acest mod un apropiat, îţi asumi riscurile implicate şi musai să te pregăteşti pentru eventualităţi... neplăcute); oameni care şi-au adus aminte de remarcabilul talent literar al magnatului... şi de cine mai ştie cîte alte înduioşător de omeneşti calităţi.
Iar azi, cînd scriu acest interminabil (scuze, prieteni! dar nu e blogul o modalitate de defulare?) text, principalul subiect de pe post e cel al cîinelui împuşcat la percheziţie. Cum bine mă ştiţi, sunt foarte sensibil la suferinţa animalelor, şi fireşte că de fiecare dată cînd văd bietul căţel îmi dau, din rărunchi, lacrimile; însă, ca subiect şi argumentaţie-de-presă... come on! (Vă amintiţi? la incitarea unui individ de o înmărmuritoare imbecilitate, parlamentul va trebui să decidă privitor la uciderea tuturor cîinilor vagabonzi din ţară. Aţi văzut vreo campanie de presă pe acest subiect?)
În fine:
Fiecare dintre noi are o realitate proprie cu sens, care se suprapune doar parţial cu celelalte, fie ele chiar... oficiale, sau prezentate drept Realitatea însăşi. Şi lucrul acesta nu e, după părerea mea, deloc rău: el constituie motivul pentru care fiecare din noi este unic şi se poate comporta liber. Dacă ar exista un-fel-de-a-fi al lucrurilor cu totul în afara noastră, tot ce am putea face 'raţional' ar fi, probabil, să ne conformăm acestuia. Însă doar pietrele şi scaunele sunt obiecte printre obiecte, întru totul 'la mîna' forţelor şi evenimentelor pur-empirice care, eventual, le mişcă. Omul, şi mă veţi scuza pentru destul-de-ieftinul retorism, e altfel. El alege, el simte. Şi pentru nimic nu avem organ de simţ mai sensibil decît pentru – evidenta, trista nelibertate a altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu