rosia montana

rosia montana

luni, 25 aprilie 2011

3: despre ek-staze, şi nu numai

- din seria privitoare la natura(litatea) fotografiei -

Revin, cu o a treia intervenţie; iar cum fascinaţia pentru acest subiect deschis de Gabi e departe de a (mi) se disipa, mă tem că vor mai fi multe, şi – dacă nu cumva deja de pe-acum – de la un moment dat obositoare. E motivul pentru care îi chem, din nou, şi pe alţii să mi/ ni se alăture, dacă nu în obsesia însăşi (în fandacsia deja 'virată' către ipohondrie), în discuţie. Asta şi fiindcă eu ştiu de-demult, şi simt deja, cât de de-balansate vor deveni ideile pe măsură ce mă veţi lăsa să le dezvolt de-unul-singur, sau aproape aşa. Am o evidentă deformaţie 'profesională' (sau poate una spirituală, care s-a manifestat, doar, în alegerea profesiei?): gândesc aproape exclusiv ca un semiotician. Ceea ce pot eu spune despre fotografie este, probabil, corect – dar numai din acest unghi. Orice altă viziune, aşadar, ar fi pentru prezenta dezbatere ca apa pentru ceea ce riscă să se transforme în deşert.


Am vorbit deja (iar modul cum am făcut-o mi se pare, acum, prea confuz) despre oglindire, urmă, fotografie în termenii temporalităţii pe care ele o 'închid', pentru ca apoi să o poată desfăşura-exprima. Iar astăzi mi se pare că aceste trei 'dimensiuni' ale relaţionării naturii la sine însăşi pot fi caracterizate după cum urmează:

- oglindirea nu opreşte şi nu păstrează nimic; în vechea (şi, vai, atât de ... fizicista, în sensul rău al cuvântului) schematizare pe care cu toţii am învăţat-o la şcoală, oglinda e cea care stă la intersecţia liniei orizontale-şi-orientate (occidental: de la stânga la dreapta!) a timpului cu cea, verticală, a simultaneităţii. Fireşte, pot lua oglinda cu mine, sau, aşa cum am mai spus-o, mă pot eu prezenta în faţa ei de fiecare dată când am nevoie de indicii superficiale privitor la cum sunt şi cum mă văd din-afară; dar niciodată oglinda nu-mi va arăta nici trecutul, nici viitorul. Ea e un fel de martor, dacă vrem, al prezentului punctiform (cu specificarea că, în viziunea post-bergsoniană pe care ştiţi deja că o împărtăşesc, eu cred că tocmai acest tip de prezent îi este absolut inaccesibil omului – altfel decât într-o perspectivă 'filtrată' matematic, cu alte cuvinte pe deplin teoretică).

- urma, vorba lui Gabi, închide deja un timp (o durată), semnalează o absenţă, desfăşoară, ca să îl invoc aici şi pe Horea, o distanţă-himen şi, aşadar, o chemare. Ea este o deschidere a trecutului (inclusiv ca lucru-pierdut, în-el-însuşi-irecuperabil), este cea care, din actualitate, face trecutul să poată fi. Înscrisă în materie (precum copita calului alb poenarian în pământul reavăn al grădinii) sau doar în memorie, ea este, constituie (o) origine, însă nu – cum adesea tindem a crede – dinspre momentul înscrierii sale înspre noi şi acum, ci întotdeauna invers. Cu alte cuvinte, nu 'însuşi' trecutul ne apelează prin urmă (căci a fi trecut înseamnă, în primul rând, a nu mai fi 'însuşi'); ci prezentul nostru se sfâşie, îşi depăşeşte punctiformitatea, aruncă un prim tentacul înspre înapoi, încercând a prinde, reţine ceea ce de fapt nu mai poate fi oprit.

- fotografia, fizic(eşte) vorbind sinteză de oglindire şi urmă, ar fi totodată 'tăietură' (din nou repetându-l pe Gabi) şi furt al oglinzii din timpul ei + decontextualizare/ îngheţare în vederea ulterioarei contemplaţii (ce vorbesc? 'răceala' procedurii fizice la aşa ceva ar chema: la ataraxică uitare-înspre; însă căldura bietelor noastre suflete va sufla, mereu, între marginile fotografiei, o-ntreagă climă a nostalgiei). Fotografia, aparent păstrând cu sine şi instantaneitatea clipei, şi deschiderea urmei, mai e însă – cred eu – ceva; ea nu e simplă sumă a dimensiunilor temporale care au compus-o; ci, dimpotrivă, devine tocmai ceea ce spuneam adineaori: o unealtă a păstrării către şi pentru viitor.

La început, fireşte, 'sculă' imperfectă şi foarte perisabilă (în primele clişee ale istoriei de-abia ne mai putem da seama, azi, ce a fost surprins; iar fotografia 'analogică' a fost şi mai este dependentă de materialul în care s-a întâmplat a fi încorporată). Dar astăzi, deja, 'sculă' care ne permite să-i sperăm (ei înseşi, nu nouă, cei care o privim) o jumătate de eternitate, cea de-aici (sau de la facerea 'istorică' a clişeului) înainte.

Altfel spus: prezent fără adevărată dimensiune; trecut 'întins' cât durata unei nostalgii sau a unei înţelegeri; în fine, viitor deschis până, eventual, în veacul vecilor ce vor-să-vină. Dar 'purced' aceste trei dimensiuni dinspre cele trei (tipuri de) obiecte pe care le-am pomenit înspre înţelegerea noastră a ce ne arată ele, sau dimpotrivă, 'curg' ele dinspre structura în ea însăşi inefabilă (şi totuşi irefutabilă!) a temporalităţii – a temporalizării! – noastre umane înspre nişte lucruri pe care tocmai le-am transformat în (metaforice, imperfecte) simboluri?

Întrebarea e, evident, retorică, aşa încât mă prefac a o lăsa fără răspuns.

Nu vreau, însă, să-nchei fără a insista asupra unui lucru care acum a început a-mi părea foarte important (mult mai important decât teoretizarea asta trinitar-temporală pe care tocmai am descris-o): e esenţial, intuiesc, cred şi chiar simt, să remarcăm deosebirea între felul cum noi privim fotografiile noastre (noi, toţi cei care am fost în cadru sau prin preajmă at that Kodak moment) şi felul cum alţii privesc aceleaşi fotografii. Pentru noi, fotografia desfăşoară o poveste ştiută; ceilalţi îşi pot, eventual, inventa una; şi e o deosebire ca de la cer la pământ între starea-de-cu şi starea-de-fără-poveste. Iar fotografia de artă (aici nu mă mai pricep câtuşi de puţin, spun doar ceea ce bănuiesc) ar fi acea fotografie a altuia pe care reuşim să o privim ca pe una a noastră; însă, lucru important de precizat, nu ca pe un document al nostru (din nou: documentul 'mărturiseşte' dinspre faptele înseşi ale trecutului către noi, şi nu aceasta e temporalitatea umană firească), ci ca pe sursa-liberă-a-unei-(posibile)-poveşti-(şi)-a-noastre.

Şi, fiindcă e 5 şi jumătate dimineaţa, iar obsesia care nu mă lăsa să dorm a fost întrucâtva îmblânzită, expulzată în text; dar şi, mai ales, fiindcă, iată, am ajuns să comit oribil de liric-îndoielnice expresii cum e cea-cu-multe-liniuţe de ceva mai sus, mă opresc. Fireşte, însă, cum diavolul nu doarme, nu va fi (oprirea) pentru multă vreme.

4 comentarii:

Editor spunea...

Eu cred că pierdeţi din vedere un element important. Toată demonstraţia cu argumente pro şi contra fotografiei s-ar ţine în picioare, dacă negaţia de la care s-a pornit discuţia ar fi sunat în felul următor: "Zidul nu-şi face sieşi fotografii". Dar, dat fiind faptul că vă referiţi la o proprietate, care este sau nu, a naturii, eu aş conveni, simplist, că atâta vreme cât aparatul de fotografiat este un aparat mecanic, improvizaţie a dibăciei omului, această acţiune- fotografia- nu se poate ataşa de nimic natural. Mai aproape stătea argumentul cu urma, dar cum s-a demonstrat plauzibil, ca nici ea nu are de-a face prea mult cu fotografia, fie suntem de acord cu propoziţia iniţială, fie cred eu, ne putem gândi, din nou simplist, că modalitatea cea mai la îndemână prin care natura-şi poate face fotografii sieşi e percepţia umană, noi fiind, cumva, parte din natură. Aici nu mai e vorba de o acţiune falsă, improvizată, ci de un act neintenţionat. Noi înregistrăm automat imagini a lumii exterioare şi suntem "construiţi" natural aşa, fără nicio altă intervenţie artificială. Desigur, modalitatea prin care natura accesează aceste "fotografii" e interpretabilă...:) Sper că nu am deraiat prea mult de la subiect cu o intervenţie ceva mai umanistă, care se potriveşte cam ca nuca în perete într-o polemică purtată de semioticieni.

Anonim spunea...

un demers onest pare cel folosit de barthes in camera lucida. de la fotografii personale and so on. dar nu e un demers despre natura fotografiei.

cred ca ar trebui vorbit despre ceea ce este unphotographable. exista lucruri care nu se lasa fotografiate de exemplu.

un pictor-fotograf (am uitat care acum si mi e lene sa verific) spunea ca s-a plimbat printr-o padure si i s-a parut de nefotografiat asa ca a pictat-o .

asa ca poate ar trebui pornit dinspre limitele fotografiei , decat o speculatie in interiorul naturii sale. zic.

si eu una sunt cam sceptica fata de orientarile semioctice, (exista si in film destule), care desi isi au locul lor, pun o ordine falsa pe un fenomen care e in sine mult mai nuantat.

Anonim spunea...

eu vin din film. scuze de atatea referinte filmice. dar eu le gandesc in diferenta si in asemanare , fotografia si filmul. si am rationamentele viciate din cauza asta.

Anonim spunea...

obiectul-imagine, ceea ce as putea numi obiectul-fotografie e despartit in timp si spatiu de fluxul spatio-temporal din care a extras/taiat/copiat imaginea unui lucru. corpul fotografiei (fie hirtie, negativ sau pixel) e, asadar, separat (si separator), un mediu-obiect. fotografia se bazeaza pe exploatarea in-departarii, e o reglare a distantelor, o sesizare a lor.