Sunt român, deci pot

Mi-e de mai multe ori ruşine. Ruşine că, la vârsta şi, vai, „lecturile” mele, mă mai pot consuma aşa. Ruşine că m-am amestecat într-o dimensiune a vieţii în care, zice-se, un „universitar” nu-şi bagă nasul. Şi, pentru prima oară după multă, foarte multă vreme, ruşine că sunt român. Ruşine pe care n-am simţit-o când, în Roma, hotelierii se uitau la noi, intelectualii de la Cluj, Bucureşti, Iaşi ş.a.m.d. ca şi când am fi fost capabili oricând să le furăm carpetele din hol, sau prosoapele din camere. Nici când, după ce adunaserăm cu greu banii de câte-o deplasare, le solicitam organizatorilor cutărui sau cutărui congres ştiinţific să ne scutească de taxa de participare. Fiindcă, în toate aceste ocazii, ştiam cum suntem şi că orice privire încărcată de bănuială sau dispreţ e nemeritată.

Dar mi-e ruşine profundă, ruşine tristă, ruşine de moarte acum, noaptea târziu, după (vai, Doamne!) o finală de Românii au talent în care votul popular a călcat în picioare mai multe revelaţii, spre a alege drept câştigător un rapper de doi lei (vechi, adică vreo cincime de ban nou). Şi vă rog să nu înţelegeţi că dispreţuiesc rap-ul; dimpotrivă. M-am bucurat, de-a lungul anilor, că avem un BUG, o La Familia, nişte Moromeţi şi, mai cu seamă, nişte Paraziţi. Înainte de aceştia, ‚vibrasem’ din adâncul sufletului cu americanii de la Public Enemy şi Tupac, prin Cypress Hill, Beastie Boys şi alţi „bolunzi”, până la Eminem. Dar americanii n-au făcut hip-hop despre măreţia-în-mizerie a naţiunii lor... şi, sincer să fiu, m-aş fi aşteptat la o asemenea aberaţie mult mai degrabă de la americani, decât de la ai noştri.

Mai mult, zilele trecute am scris despre unguri că sunt mai proşti decât noi, mirându-mă cum cineva poate fi mai repetent la democraţie decât naţiunea român-verde. Mea culpa: am văzut paiul din ochiul vecinului; dar ceea ce s-a petrecut cu noi azi e la un nivel mai-de-jos, aşadar mai... fundamental decât democraţia şi valorile ei. Până la probleme complexe cum e democraţia, societatea civilă etc. mai e cale lungă. Propriu-zis, am asistat – într-o competiţie, ce-i drept, ultra-comercială, destinată să scoată la iveală un-fel-de-elită – la o respingere conştientă, deşi gregară, a elitei înseşi. Sunt român, deci pot – a cântat Adrian Ţuţu, şi are dreptate. Ca dovadă, a putut să câştige 120.000 de euro. Cu siguranţă, însă, nu această sumă este cea pe care au pierdut-o Narcis Iustin Ianău, sau Valentin Dinu, sau chiar Ballance ori Cosmin Agache & DFC. Ci, probabil, sentimentul – atât de inefabil, la urma-urmelor – al dreptăţii. Şi tot cu siguranţă, viitorul tuturor acestor „talente”, şi al altora, remarcabile, apărute/ eliminate pe parcurs, va fi cu mult mai serios decât al câştigătorului (asta e partea bună a concursului, şi ea rămâne). Toate acestea, însă, cred eu, nu schimbă cu nimic realitatea „brută” a deciziei populare finale de aseară.

Tot aşa cum, în urma unei semifinale, promovaseră mai departe un mingicar (fără îndoială, talentat... şi băiat realmente frumuşel-şi-bun), probabil dintr-o nostalgie faţă de generaţia Hagi, astăzi ei (vedeţi cum, aproape fără să vreau, mă distanţez, trecându-mi poporul la persoana a treia?), românii, au acordat premiul cel mare „artistului” care îi reprezenta cel mai bine: prea moale şi banal spre a putea conta drept rapper, prea lipsit de voce şi ritm pentru a putea convinge în domeniul (comercial al) hip-hopului, Ţuţu (J) s-a mulţumit să prezinte mesajul: sunt român, deci pot fi şi mediocru, şi nesărat, însă înzestrat profesional de ProTV cu o-poveste-telenovelistică-care-să-suscite-com-pasiunea-populară. E suficient, cu alte cuvinte, să n-am nici un talent, pentru a avea, tocmai prin aceasta, însuşi talentul chintesenţial de a fi român. Incolor, inodor, nici măcar bagabont de cartier (ăia au măcar sânge în vine şi-n voce), cu un mesaj de secol XIX versificat şi pus pe o „secţiune ritmică” îndoielnică (gândiţi-vă, în comparaţie, ca să dau un exemple vulgare, dar puternice, la „Băieţi buni” sau la „Guerilla PTM”!), căruia i-am adăugat, cu foarte puţină subtilitate, câteva acorduri din imnul naţional...


Slumdog Millionaire, vor spune unii – dar nici aceia, fireşte, nu vor avea dreptate, fiindcă personajul filmului cu pricina, născut în ghetto-uri, avea, cel puţin, o „cultură generală” apreciabilă.

Nu, nimic, nimic. Adrian Ţuţu nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Dar da, în vocea lui se aude obida întregului neam împilat, chinuit, incapabil să se desprindă şi să crească în vreo direcţie oarecare, fiindcă soarta şi universul au conspirat şi îi stau împotrivă. Nu-i nimic, ne asigură el, soluţia stă în unirea-n cuget şi-n simţiri a tot-românului:

Stai! Hai să ne ţinem de mână, împreună

Putem croi o cale mult mai bună

Vreau ca ţara mea în suflet să-mi rămână

Copilul meu să-mi zică „te iubesc!” în română

Vreau ca toţi s-avem acelaşi gând

Fiindcă toţi trăim pe-acest pământ

Nu contează cine eşti, cum eşti de fapt

Contează ce vrei să faci cu adevărat

Prea multă tristeţe aduce descurajare

Prea mulţi români uită să se ridice în picioare

Prea mulţi care nu iau binele-n considerare

Şi pun la suflet ceea ce doare cel mai tare

Din păcate prea mulţi se descurajează

Prea mulţi critică şi nu-i interesează

Prea mulţi care îşi dau cu părerea

Numai sfatul unui mentor îţi poate da puterea

Luptă pentru mine, pentru tine, pentru toţi

Nu te lega de greutăţi, arată-ne că poţi

Arată-ne că tu poţi schimba tot

Strigă tare: Sunt Român, deci pot!

Ce să mai spun? Cu scuzele de rigoare pentru afirmaţia cea mai şocantă pe care, probabil, o veţi întâlni pe acest blog: cred sincer, fără glumă şi fără rezerve că mult mai autentic, mai revoluţionar şi mai de folos pentru scuturarea-din-încremenire a societăţii româneşti a fost textul intonat de Corul Radioperfuziunii din Bucureşti (prietenii rap-ului autentic ştiu despre ce vorbesc).

Închei, în spirit pascal, spunând – tot fără pic de batjocură, dimpotrivă, cu o tristeţe abisală şi o lipsă-de-speranţă de care nu mă mai credeam capabil: Doamne, miluieşte-i Tu pe români!

Fiindcă nu cred că ei, românii, ar putea avea un duşman mai aprig, mai puternic şi mai neabătut decât – pe ei înşişi.