rosia montana

rosia montana

marți, 24 mai 2011

O floare şi doi grădinari / despre revista "Verso"


Prietenii (şi nu numai ei) ştiu de ce: promisesem de-demult că voi aborda, fie şi doar-pe-blog (deci, vorba aceea, superficial), problema sus-numitei publicaţii. Şi iată, în fine, soarta face ca, în urma unui eveniment de ieri, limba să mi se dezlege din lenea care (uneori amestecată, ca-n Creangă, cu jale) obişnuia să mă cuprindă de fiece dată când mă gândeam să-mi îndeplinesc promisiunea. Şi da, promit, cel puţin în ce priveşte textul, pe care îl voi pomeni de-ndată, al lui Luigi Bambulea, va exista la un moment dat şi o replică de-a mea ceva mai „ştiinţifică” şi la-argument. Deocamdată, însă, mi-a sărit, vorba aceea, ţandăra, şi mă grăbesc s-o înfăţişez aici cât e proaspătă.

Ce s-a întâmplat ieri? am avut de stat la/ supravegheat un examen de Semiotică şi, cum văzusem că-n sală am doar studenţi din cei mai buni, pe care n-aveam de ce să-i păzesc prea strict, mi-am căutat, în ultimul moment, în cabinet, ceva de citit. Şi cum primesc constant „Verso”-ul în cutiuţa mea poştală (sper ca în urma prezentei intervenţii să nu mi se ridice privilegiul...), am luat cu mine un număr şi am avut vreme bună să-l parcurg ceva mai pe-ndelete.

Ceea ce am găsit „înăuntru” n-a făcut, din păcate, decât să confirme o impresie generală tot mai pronunţată pe care o aveam, în ultimele luni, cel puţin. În cea mai mare parte, un sentiment (da, aţi citit bine: n-am scris doar „senzaţie”) de plictiseală – neprofundă, doar luuungă; iar ca totuşi, Moş Ene să nu-mi stea pe la gene de la un capăt la celălalt al lecturii, s-a adăugat o neplăcere, de la un moment dat (momentul... bambulian, cum veţi vedea de-ndată) amestecată cu scandalizare.

Destul, însă, cu introducerea – iată fragmentul care, ca s-o dau pre limba-de-lemn, m-a trezit din somnul dogmatic:

„ ... principiul de bază al ideii frumosului vizionar afirmă că valoarea esteticii constă în aceea că, în inima ei, stă un principiu care o transcende, care o depăşeşte, sau care o ajută – şi o obligă – să se autodepăşească. Abia relevanţa supra-estetică a frumosului conferă legitimitate şi demnitate esteticului însuşi, sub legea deducerii speciilor din genuri şi a indivizilor din specii. Or sensul de ascendenţă al valorilor spiritului face ca adevărul să fie superior frumosului, căci fie şi numai pentru a întemeia ca frumos ceea ce e pretins a fi frumos e necesară reclamarea unei funcţii de adevăr a afirmaţiei, împlinită într-o valoare de adevăr a întemeierii în cauză.” [Luigi Bambulea, Relevanţa supra-estetică a artei, în „Verso”, anul 6, nr. 92, p. 20-22; am citat de la această ultimă pagină]

Huh? m-am întrebat eu, brusc cutremurat la citirea ultimelor cuvinte mai-sus-pomenite. Şi de-ndată mi-au mai trecut prin mintea mea de teoretician şi alte gânduri, în principal Grrrjmnt! şi Ngî?, dar şi alte substanţiale, înfuriate, chiar injurioase non-interjecţii ce nu pot fi pomenite aici. Mda, admit, o reacţie cam ne-academică la porţia destul de consistentă, altfel (din păcate, servită la temperatura camerei), de Kant-şi-Hegel, sau mai exact de Hegel-forever-over-Kant (şi, în general, über alles) pe care o conţine textul menţionat, asta înainte de a propune nici-mai-mult-nici-mai-puţin decât o revizuire din temelii a sarcinii şi proiectului esteticii, aşa, în general. Însă cine mă cunoaşte cât-de-cât ştie că aşa sunt eu: spiritualmente vorbind, un visceral.

Fapt este că Luigi Bambulea şi-a propus să declanşeze, sub stindardul unui nou concept, frumosul vizionar, o revoluţie... nu, mint, o reformă a esteticii-ca-ştiinţă (că de ea ca artă sau cultură nu mai are rost să vorbim), executată cu uneltele chirurgicale, ale cui credeţi? Ale filosofului. Ba chiar ale Filosofului, dacă mi se permite grafia – ca şi când gândirea occidentală ar fi stat locului atunci când Georg Wilhelm Friedrich (altfel, un gânditor genial care merită pe deplin plecăciunea, dacă nu chiar prosternarea noastră) i-a semnalat încununarea, sinonimă cu triumful Spiritului Absolut.

Să se înţeleagă bine: nu cu Hegel mă ‚bat’ eu aici (de altfel, argumentaţia ştiinţifico-filosofică o voi desfăşura, mai pe larg, în altă parte), ci cu instrumentalizarea lui de către Luigi. În mâinile acestuia, eminentul neamţ devine o bardă abătută cu necruţare asupra a tot ceea ce, istoric vorbind, a urmat: toţi gânditorii (culturalişti, zic eu) ai ştiinţelor spiritului – de la Humboldt, prin Schleiermacher şi Dilthey, până la Gadamer şi, da, Heidegger, asta ca să nu mai vorbim şi de esteticienii „de meserie” – sunt şterşi cu un singur gest hotărât din memoria (care ar fi trebuit, nu-i aşa? să fie progresiv-cumulativă) a Occidentului, pentru ca, întemeindu-se în hegelianism, Bambulea să reinstaureze ordinea atât de necesară.

Ierarhică.

Pentru că, ne spune Luigi, arta trebuie eliberată de estetică (în primul rând, în calitate de „domnie”, ca să zic aşa, „a senzorialităţii” [Bambulea spune, literalmente: exilul babilonic al simţurilor]; dar, cu un drum, de ce n-am da de pământ şi cu ştiinţa/ doctrinele estetice ale modernităţii şi cele post- ?). Ea mai trebuie reîntoarsă, dinspre subiectivismul judecăţii de gust à-la-Kant, înspre o înţelegere obiectiv-dialectică care să o re-situeze, înţeleg eu, la locul ei just, de instrument, tehnică meditativ-revelatorie, în fine, anexă a cogniţiei.

În sfârşit, nu e, efectiv, locul aici spre a înşira, discuta, combate argumentele autorului. O voi face, aşa cum am promis, cât de iute, în altă parte şi într-un cu totul altfel de text. Dar articolul lui Luigi Bambulea mi-a clarificat de ce nu mi-a plăcut nicicând „Verso”, şi profit de faptul că mi s-a pus degetul pe rană pentru a mă defula.
Mi se pare că, tot aşa cum „Scânteia” era pe vremuri organul Partidului Comunist [pentru cei prea tineri: nu e o glumă vulgară – chiar atât de visceral nu sunt; e definiţia care figura ca subtitlu al cotidianului cu pricina], „Verso” este azi organul nu al UBB-ului, sau nu doar al lui (chiar dacă numărul menţionat găzduieşte un text al lui Nicolae Bocşan şi 6 ale lui Andrei Marga), ci al Noii Instituţionalizări, al Noii-şi-Ultimei-Ierarhii, al Adevărului cu Nou-şi-Ultim-A-Mare.

Şi să nu vă scandalizaţi de atâtea majuscule. N-am făcut decât să împrumut, pentru moment, retorica de tip Vlad Mureşan & Comp. – în care cuvintele astfel marcate (la p. 17-18 din numărul menţionat al revistei: Eternitatea, Absolutul, Supremul, Totalitatea, Primul Motor [sau, mă rog, am putea accepta că acesta e un ‚nume propriu’], corelaţia Foc-Cruce-Fiu, etc) sunt, pare-se, obligatorii; ele formează, mai degrabă decât un fir roşu, un fel de leit-motiv melodic subteran care, în vremurile lui bune, dădea forţă şi fond autorului pomenit. Şi spun vremurile bune, fiindcă îl regret, întrucâtva, pe Vlad cel incandescent, care arunca (chipurile într-o discuţie logic-argumentativă) filologi de pe acoperişul propriei facultăţi...

Iar aici vine cel de-al doilea motiv care mă face să mă plasez, tot mai hotărât, în contra „Verso”-ului şi, mai cu seamă, a mentalităţii de tip „Verso” (mă gândesc să inaugurez o rubrică bloggeristică având titlul Recto!): ‚responsabilii’ revistei (Mureşan, Mureşan, Bambulea) par să se fi instalat atât de comod în această atitudine de establishment încât şi-au pierdut zvâcul, atât cât îl aveau cândva. Vlad, de exemplu, îşi umple spaţiul rezervat din revistă împărtăşindu-ne câteva gânduri provocate de, ghiciţi cine? Gilbert Durand (Structurile antropologice..., desigur), în ceea ce pare a fi republicarea unei lucrări şcolăreşti de studenţie. Fireşte, nu lipsesc cuvintele mari şi tragerile de urechi, executate cu aceeaşi atitudine profesorală dintotdeauna. Dar vibraţia nu mai e aceeaşi. Să fi făcut prietenii noştri un pic de... burtică spirituală? să fi depus nişte grăsime pe fibra, altfel atât de purist-inflexibilă, a gândirii lor neo-hegeliene?

Sau poate va trebui să ne mulţumim, de-aici înainte, cu the next generation, Bambulea? Fără îndoială că, azi, el e vocea cea mai vocală (sau poate doar gălăgioasă? mă angajez, retoric, a treia oară să scriu foarte argumentat despre interpretarea bambùlică a esteticilor kantiană şi hegeliană) a revistei. Vocea care continuă misiunea de a pune lumea în ordine şi pe fiecare la locul lui (de exemplu, pe esteticieni în secretariatul şi, eventual, departamentul relaţii cu publicul al FiloSofiei).

În fine: care dintre cei doi grădinari-principali (Ion Mureşan rămâne, cu oricât sârg şi-ar da obolul lunar, acelaşi boem fain şi acelaşi, la urma-urmelor, om-de-cultură) ai „Verso”-ului ne va vinde, pe viitor, castraveţi mai somptuoşi, e treaba istoriei să decidă. Deocamdată, nimic nu salvează, zic eu, revista – sau cel puţin numărul despre care vorbesc – afară, poate, de o singură ‚floare’, insuficientă, cred, pentru a face primăvară. Dar există un text excelent, unul care nici nu răstoarnă lumea în numele bătăliei adevăr vs. frumos, nici nu reşapează contribuţii altfel uitate prin sertare, ci care are o idee excelentă, o tratare pe măsură şi un mesaj convingător  (deşi, paradoxal, de departe cel mai puţin... totalitarist din revistă).

E vorba despre textul lui Adrian Romilă, intitulat Iisus a venit & scris pe pământ. Îl găsiţi la paginile 21-şi-urm. ale numărului, spre care vă link-uiesc aici. Nu voi comenta această contribuţie, vă las să citiţi singuri, asigurându-vă că merită.

În rest, ce să zic? Bănuiesc că vor fi reacţii... înfierante. Ceea ce înseamnă, nu-i aşa, că vom mai vorbi.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Într-o zi am sosit acasă având sub braţ acest număr al "Verso"-ului. (Nu-mi mai aduc aminte cum a ajuns la mine, hrrr!) L-am pus în mapa "de citit" şi acolo a tăcut lungă vreme până azi, când... a început să strige, lovindu-mă până în "moalele inimii" cu un articol: "Iisus a venit & scris pe pământ", de Adrian Romilă. ... Nu ştiu ce e cu această revistă, nu mă interesează disputele, doar mă bucur să regăsesc aici impresia pe care mi-a lăsat-o articolul lui Adrian. Mulţumesc! Amândurora!