Privind peste gard (despre noua Constituţie a Ungariei)

Capra vecinului e bolnavă; ce e mai grav, e că vecinul nu-şi dă seama cât de vinovat e el însuşi pentru răul caprei, fiindcă i-a dat să mănânce sticksuri, pufuleţi şi alte junk foods, în loc de iarbă şi buruieni ‚cinstite’. Ba chiar pare – vecinul – să ia actuala aparenţă, oarecum înfoiată (balonată?) a caprei drept semn bun, de creştere organică.

Ungurii sunt mai fraieri decât noi (de când aşteptăm, unii, să spunem asta despre orice alt popor sud-estic!). Era să fiu măgar şi să scriu: mai proşti, dar mă gândesc că fraiereala e temporară şi am speranţa că ungurii se vor trezi – asta, fireşte, după ce vor trage nişte ponoase şi-şi vor da, treptat, seama în ce direcţie au început să se-ndrepte.

Dar... să găsim pe cineva cu mai puţin fler democratic, politic şi strategic decât noi: vă daţi seama ce eveniment neaşteptat, ce şansă? Aşa că mă voi destrăbăla şi voi arăta, peste gard, cu degetul, către capra vecinului, făcându-vă cu ochiul. Cine ştie câte decenii vor mai trece până să ne mai întreacă cineva, în sensul rău al cuvântului; sau câte până, dare-ar Dumnezeu! vom scăpa de modul ăsta stupid de a gândi naţiunile şi apartenenţa noastră la ele.

Pe scurt: politicienii maghiari servesc populaţiei (bilete la) circ în loc de (tichete de) pâine. Nu e un fenomen rar în urma sau în prelungirea unei crize, dar una e să ai câte un partiduţ extremist în ţările din vechea, atât de plicitisita-de-sine Europă, şi alta să-ţi hrăneşti propriul popor, în secolul XXI (!), cu neo-naţionalism de un retorism foarte îndoielnic, în acelaşi timp asigurându-te că instaurezi, încet-încet, prin mijlocul cel mai eficient imaginabil – şi anume, o constituţie – o organizare politico-instituţională perfect potrivită pentru a debalansa democraţia.

Mâine, preşedintele ţării vecine (comuniştii ar fi adăugat imediat: şi prietene, ceea ce nu-mi displace deloc – dar e atât-de-limbaj-de-lemn!) va promulga o nouă Constituţie care, sub umbrela unei foarte retorizate (auto)glorificări a naţiunii maghiare, ‚împinge’ discret ţara cu vreo 150 de ani înspre înapoi, din punctul de vedere al drepturilor cetăţeneşti, ca şi din cel al echilibrului ‚competitiv’ al forţelor politice.

Pe de o parte, Preambulul (din fericire, mai scurt decât ale altor Constituţii din zonă) reafirmă unitatea, dacă putem spune astfel, în spaţiu a naţiunii maghiare – trecând sub tăcere chestiunea spinoasă a celor aflaţi între graniţele altor ţări în ‚bazinul Carpatic’, formulare care poate fi interpretată fie drept vagă (pe-aici pe undeva), fie drept hegemonic-iredentistă. De asemenea, se afirmă continuitatea temporală – ‚sărind’ elegant peste comunism – a întregii istorii înrădăcinate în Sfânta Coroană Maghiară, începând cu fundarea realizată de către regele Ştefan. Se vorbeşte despre ‚magnificenţa’ realizărilor intelectuale ale naţiunii maghiare şi despre rolul ei de apărător al Europei Occidentale, în trecut.

Şi nu vreau să mă duc înspre ‚pe de altă parte’, fără a comenta: ce-o fi cu ţările şi din regiune? Nu şi-au trăit încă faza naţional(ist)ă? Zdruncinat-debilizate după experienţa comunistă (pe care cu toatele o declară a fi fost ‚din import’ şi impusă cu tancul, uitând că după tancurile sovietice au existat, totuşi, comuniştii est-germani, polonezi, maghiari, români... şi de alte naţionalităţi), simt nevoia unei re-înrădăcinări şi sar direct la 1848? Cum o fi sunând câte un astfel de preambul (repet, cazul maghiar nu e unic – afară de nuanţele revizioniste şi amărăciunea post-Trianon care, desigur implicită, dă acestui text izul său aparte) citit de un german, un francez, un englez sau chiar (fiindcă vorbim aici despre istorie, tradiţie etc.) un italian sau un grec? What is wrong with us, people?

Şi, în altă ordine de idei, ce se întâmplă cu noi? Cu tot vc-tudorismul unora din compatrioţii noştri, n-am ajuns să scriem un ultra-sforăitor (fără glumă: 90% retorică, 10 % declaraţie politică implicită, dar ameninţătoare pentru echilibrul regional şi european, în cazul menţionat al Ungariei) preambul al legii fundamentale. Suntem fericiţii (de data asta) beneficiari ai unui je m’en fiche-ism oriental care ne face mai relaxaţi? Sau, Doamne fereşte, noi încă nu ne-am atins faza naţionalist-sălbatică?

[Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu fac parte, în nici un caz, dintre cei care ar renunţa bucuroşi la calitatea – şi, zic eu, ‚obligaţia asumată’ – de a fi român. Oricât de absurd ar părea, nu regret niciodată această condiţie şi nu consider c-aş fi fost mai ‚bine’ dacă mă năşteam în altă naţiune, mai ‚grea’. Cred, însă, că gesticulaţia şi zgomotul făcut, azi, de nou-veniţii în(spre) Uniunea Europeană sunt un pic nedemne şi un pic de bomboane-pentru-proşti (de data asta, observaţi, n-am mai scris ‚fraieri!’) de uz intern, în cazul fiecărui stat după gradul de naţionalism al propriei populaţii. Încă o dată: ce-am zice, oare, dacă nemţii şi-ar preambulá Constituţia spunând – „hei, şi noi vrem să fim luaţi în seamă în ‚concertul’ european, iată faptele noastre de bine... şi scuzaţi-ne pentru rătăcirile din războaiele mondiale, mai ales pentru cea ariană... deşi... dacă stăm să ne gândim...”; sau franţujii ar afirma, cu mândrie, continuitatea istorică a actualei hexagonice Republici cu, să zicem, Imperiul napoleonian. În fine, cine ştie? Poate că doar aşa putem trăi în est-centru şi înspre estul ‚extrem’. Realmente nu ştiu de ce am avea nevoie de asemenea ‚cârje’, ca să fim împăcaţi cu noi înşine şi cine suntem.]

Pe de altă parte, Constituţia actuală - considerată de către mulţi analişti a fi, în fond, o formidabilă scamatorie prin care actualul partid de guvernământ îşi asigură participarea întru-eternitate la putere - se adoptă fără referendum (motivaţia: FIDESZ-ul îşi declară victoria în ultimele alegeri atât de clară-zdrobitoare, încât e inutil să se mai parcurgă vreo consultare populară); ea sporeşte enorm greutatea Parlamentului şi face guvernul aproape incapabil să gestioneze bugetul în conformitate cu propriile opţiuni şi, eventual, cu responsabilităţi... mai europene asumate de stat; ea se declară family protective (definind familia drept uniunea consensuală, legal consfinţită, a unui bărbat cu o femeie şi excluzând, în altă parte, orientarea sexuală dintre criteriile de protecţie anti-discriminativă) garantează implicit interdicţia avortului, merge până la a pregăti atent teritoriul pentru o viitoare lege care va acorda un vot suplimentar fie pentru fiecare familie care are copii sub 18 ani, fie în numele fiecărui copil care nu a atins încă vârsta legală pentru a-şi exercita singur acest drept. Şi, dacă tot am ajuns aici, nu mă pot abţine de la a cita o parte din articolul cu pricina – unul din cele mai amuzante, zic eu, din pomenita lege fundamentală: „It cannot be considered an infringement of equal voting rights if a super majority law provides an additional vote for mothers in families with minor children...” etc.

Mai pe româneşte (fiindcă ungureşte, din păcate, nu ştiu explica, şi oricum, mă întreb câţi dintre ‚ungurii verzi’ – echivalentul, de la ei, al naţionaliştilor, familiştilor, ultra-ortodoxiştilor noştri! – m-ar mai mai putea asculta, pe mine sau pe alţii, în acest moment de efervescenţă/ emulaţie): partidul care protejează familia maghiară se asigură că poate lua nu două voturi, ca până acum, ci măcar trei (deşi acest amănunt încă nu e decis) din partea oricui a zămislit cel puţin un unguruţ, sau o ungurea. Şi, ca să nu credeţi că aceşti termeni sunt ironici la adresa maghiarilor înşişi: şi noi avem, fireşte, românaşii şi românaşele noastre, care, şi la noi, sunt viitorul Românicii, dar eu, unul, ca şi, cred, soţia mea am avea maaari ezitări să votăm ‚în numele’ progeniturilor noastre, cu atât mai mari (ezitările) cu cât şi noi, şi ele am deveni, eventual, mai bătrâni/ mature. Iar să spui că o abatere de la regulă nu e o abatere de la regulă („it cannot be considered an infringement”), că 2=3, în Constituţia unei ţări e, cum să spun, un început taaare prost, ‚logiceşte’ vorbind.

În fine: am scris deja prea mult şi, oricum, sunt convins, voi fi acuzat de sentimente antimaghiare şi de vctudorism acut. Mă scuz în faţa prietenilor şi cititorilor pentru atât de lunga intervenţie; dar n-aş fi putut să n-o ‚comit’; mă gândesc că mâine voi asista, în media şi din câte am înţeles, şi la Cluj, la bucuria maghiarilor de a avea prima Lege fundamentală propriu-zis post-comunistă; nu pot, însă, să nu mă întreb dacă pasul – absolut necesar – de desprindere pe care îl fac, oficial, vecinii şi, da, prietenii noştri este unul, temporal şi... civilizaţional vorbind, înainte.