rosia montana

rosia montana

marți, 26 iulie 2011

Cu mai mult calm, despre RMGC


Ce m-o fi apucat? am stat să mă întreb, cu ceva mai mult echilibru şi ceva mai puţină grabă, în ultimele zile. Nu prea sunt, de felul meu, purtător-de-stindarde, luptător-pentru-diverse-cauze, mai cu seamă atunci când cauzele sunt practice, concrete, destul-de-imediate. Îmi stă în fire, da, prietenii şi cunoscuţii mei o ştiu, să pledez, fie ocazional, fie constant (dacă e vorba de lingvistică, filosofie etc.) pentru cutare sau cutare idee ori valoare ‘teoretică’; dar nu să militez... ba nici măcar să-mi dau, hotărât, cu părerea în dezbateri din domenii îndepărtate de ‚calificările’ mele.

De unde, aşadar, pasiunea aceasta şi poziţia aceasta, cel puţin în aparenţă foarte biased, şi în orice caz foarte clar situată în raport cu ‚baricada’ Roşiei Montane? Am fost izbit de o variantă mai subtilă de middle age crisis? Should I get a life­? Iar dintre sutele de ‚cauze’ disponibile pe lume (copiii din Africa, încălzirea globală, etnobotanicele şi suplimentele nutritive etc. etc.), ce mi-a căşunat fix pe canadienii de la RMGC şi... hm, acum caut un cuvinţel mai puţin aspru, să zicem ‚colaboratorii’ lor?

1. Mai întâi: problema Roşiei Montane mi se pare extrem de simptomatică pentru chestiunile stringente ale României-ca-spaţiu-de-societate-civilă, pentru dilemele şi ‚eticile’ noastre, ale celor de-prin-partea-locului, în general.


Cu alte cuvinte, un prim motiv al ‚agitaţiei’ mele e că nu sunt de acord câtuşi de puţin cu ideea, foarte vehiculată de către susţinătorii RMGC, că dezbaterea privind mineritul/ non-mineritul cu cianuri la Roşia ar trebui să rămână una locală. „E treaba roşienilor, lăsaţi-i pe ei să decidă!” ni se spune, cerându-ni-se destul de explicit să nu ne amestecăm. Şi cu cât suntem mai ‚de departe’, cu atât mai drastică e interdicţia: dacă eşti de la Cluj sau Bucureşti, deja eşti suspect; dar să ferească Sfântul să fii doar... cetăţean european, sau, vorba aceea, al planetei. Nu ştiu dacă s-a mai văzut pe undeva un protest al unor autorităţi locale în contra listării UNESCO; la noi, în România, s-a făcut şi asta. Nu stiu dacă parlamentarii europeni au mai fost acuzaţi, pe faţă, de participare la un, citez, „complot politic slab”; Traian Ungureanu 'al nostru', însă, a făcut-o.


De ce nu cred că mineritul de la Roşia ar fi o problemă locală? Ca să fac o analogie cam grosolană, dar în opinia mea corectă: dacă aş avea un vecin de bloc hotărât să facă bani depozitând deşeuri radioactive la el în cămară, aş dori să fiu consultat. Şi nu, nu m-aş mulţumi cu un vot al asociaţiei de locatari (cine ştie cum îi mai îmbrobodeşte vecinul?), ci aş miza pe lege şi aplicarea ei.


Dispariţia a trei munţi prin transformarea lor într-un lac de steril cianurat (în spatele unui baraj mai înalt decât Vidraru, însă nu din beton, ci din rocă şi pământ) nu e, în nici un caz, problema roşienilor, sau a celor din Alba; da, cei peste 60 de kilometri, în linie dreaptă, dintre Cluj şi Roşia m-ar pune pe mine personal în afara oricărui pericol, cel puţin imediat. E, în sensul cel mai puternic, o problemă a României, înţelegând prin aceasta: inclusiv o problemă în funcţie de soluţionarea căreia această ţară va fi judecată din exterior.


2. Pentru ca o formă oarecare de societate civilă să existe şi să funcţioneze, e necesar, între altele, să existe o informare... nu voi spune ‚corectă’, nu mai sunt atât de naiv, ci: diversificată.  În cazul proiectului RMGC, însă, aşa-zisa dezbatere publică a fost, încă de la posibila ei origine (la nivelul: interesează-te, află care sunt faptele!), de-balansată prin propaganda agresivă a companiei canadiene. În presa ‚importantă’, mai cu seamă în cea audio-vizuală, doar reclamele pro-RMGC au reuşit să pătrundă; unele dintre ele au fost de-a dreptul sfruntate, spre exemplu cea interzisă în cele din urmă de CNA fiindcă minţea privitor la beneficiile financiare ale României („tu ce-ai face cu 4 miliarde de euro?”). În acelaşi timp, luările de poziţie împotriva exploatării cu cianură au fost, tot mai sistematic, fie trecute sub tăcere, fie ‚contrabalansate’ de o cantitate remarcabilă de ştiri pro-RMGC.


Nu-mi prea place să vorbesc despre ‚manipulare’, fiindcă, din păcate, nu cred că există vreun mod matematic-corect, strict obiectiv, de a prezenta o situaţie. Dar există grade de... intervenţie asupra mesajelor care nu au cum să nu scandalizeze bunul nostru simţ. Spre a da un singur exemplu: poziţia oficială a Academiei Române a fost clară încă de la început - împotriva proiectului RMGC. Totuşi, de fiecare dată când unul sau mai mulţi (4-5) academicieni au decis, cu titlu personal sau prin înrolarea într-un ONG, să susţină mineritul cu cianură, descărcarea de sarcină arheologică a masivului Cârnic, etc., titlurile din presă erau formulate aşa: Academicienii s-au răzgândit, Academicienii îi scriu ministrului, Academicienii susţin... etc.


Drept urmare, ‚tabăra’ care luptă împotriva soluţiei ‚cianurate’ pentru Roşia Montana există aproape exclusiv pe Internet. Pe bloguri, pe siturile unor instituţii de ştiinţă sau cultură, pe Facebook. Pe la diverse flash-mob-uri, sau chiar la Roşia, pentru câte un eveniment special (cum va fi, anul acesta, Reclaim the Fields).  Sunt, în genere, oameni care ştiu destul de bine despre ce vorbesc, dar şi - iar ăsta e singurul aspect care mă întristează cu adevărat - oameni exasperaţi să reia de fiecare dată, de la capăt, toată povestea. Oameni conştienţi că par, cu fiecare zi care trece, cu fiecare luptă pierdută (în urma tuturor sentinţelor ‚definitive şi irevocabile’, RMGC a reluat, cu conlucrarea autorităţilor locale şi, uneori, şi a celor centrale, procedurile de autorizare fără a schimba o iotă din proiect), cu fiecare nouă luare de poziţie, mai obsedaţi, mai ciudaţi, mai monomaniaci.


The freaky friends of my freaky self.


3. Văd în RMGC, în colaborarea transpartinică dintre companie şi diversele autorităţi, în procedura aceasta calmă şi încăpăţânată de a încălca legea over and over again, până s-or plictisi toţi protestatarii să-şi ceară drepturile şi să ceară socoteală  - văd, zic, în toate acestea, un fenomen formidabil de interesant. Se spune că e doar miza lui Băse, a lui Videanu şi a altor PDL-işti, încă un aspect al ‚ciumei portocalii’ despre care vorbeşte presa ‚mogulică’; dar vă pot face o listă întreagă de oameni din alte partide (inclusiv din actuala opoziţie: cred că aţi auzit de Adina Vălean sau de mai obscurul Iulian Iancu) care s-au înrolat şi ei în, trebuie s-o recunosc, disciplinata armată de mercenari a canadienilor.


Nu ştiu, poate că sunt doar un spirit ‚stângist’ rătăcit într-un capitalism pe care nu îl înţeleg; admit că principalul meu motiv pentru a milita împotriva proiectului RMGC e că nu îmi place să văd cum banii, dacă sunt mulţi, pot face orice din oameni. Poate că sunt naiv, crezând că există - şi trebuie să existe - în societatea liberală valori mai puternice decât... finanţele. Spre exemplu, gradul de toxicitate al unei ceşcuţe cu cianură (nu întâmplător folosesc acest exemplu: susţinătorii proiectului minier ne spun că apa din lacul de steril va fi potabilă, şi se va face chiar turism pe malurile re-împădurite ale acestuia) nu se stabileşte nici prin presiune, nici prin vot. Cred, tot aşa, că valoarea unor vestigii arheologice, chiar dacă poate deveni, firesc, subiect de dezbatere, nu poate fi modificată de la ‚plus infinit’ la ‚zero absolut’ peste noapte - cum s-a întâmplat în cazul recentei ‚declasări’ a masivului Cârnic.


Cred, ca să închei această - şi ea prea lungă, ca toate textele mele; dar sper că v-aţi obişnuit, şi iertaţi - intervenţie, că banul o fi având el braţe lungi şi potenţial-atotcuprinzătoare; însă, totodată, minciuna are picioare scurte. Câtă vreme mai sunt(em) câţiva care, din când în când, să profităm de această labilitate a ei ca să-i mai tragem, mă scuzaţi, câte un şut în fund, poate că nu e totul pierdut.


Nici chiar în ipoteza, apocaliptică dar în România plauzibilă, că ne vom continua ‚discuţia’, peste cincisprezece ani, pe malul (RMGC spune: paradisiac; eu afirm: pustiu, mort şi ‚marţian’ al) lacului de cianură. Sper că, până şi în acest worst case scenario, vom mai fi câţiva care să întrebe, ardeleneşte, arătând spre sutele de hectare de întindere-de-steril:


No, amu’ îi bine ce-am făcut?

Niciun comentariu: