Dedicaţie:
baciului derevlean şi celui mircean,
sau, spunând lucrurilor mai pe nume, congenerilor Valentin şi Ovidiu,
cu autentic spirit mioritico-depresiv
Hotărât lucru, nu mi-e bine. Deja citesc, pe Facebook, conversaţii parţial îngrijorate, mai mult miştocare, despre Vîlcu, proful de lingvistică, izbit vara asta de dileală. Aştept momentul când, văzându-mă venind spre ei prin oraş, oamenii vor începe să traverseze, de teamă să nu-i întreb dacă au semnat petiţia pentru Roşia Montană.
Hotărât lucru, bine nu mi-i. Nu doar din punctul de vedere mai-sus-menţionat, al ‚imaginii’ (a om normal-la-cap n-am prea arătat eu vreodată); ci, da, o recunosc, mă simt aiurea, înfuriat, poate chiar un pic înrăit pe dinăuntru de luptele (surde) din ultimele săptămâni. Ştiam, fireşte, toate aceste... mizerii despre lume, mai cu seamă despre ţărişoara noastră, dar acum mi le-am amintit pe toate, într-un fel de distilat, deloc subtil, de amărăciune.
A treia oară zic: bine, hotărât, n-are cum îmi fi, în lumea asta economico-politică, mie, care mă declar din nou, şi nu cu orgoliu, ci dimpotrivă, ca şi când aş avea un fel de râie incurabilă (şi un extaz al mâncărimii-scărpinatului) om-de-cultură. Orgolios aş fi atunci când m-aş declara, cu de-la-mine-putere, şi om de spirit; asta, fireşte, e cea mai înaltă calitate la care simt că aş putea aspira; dar nu sunt cel îndreptăţit să mi-o judece.
Cu ‚cultura’, însă, mă simt în continuare obligat să mă ocup, şi, iată, încerc (dar aşa, ca într-o zi lâncedă de vară) un răspuns la întrebarea, veche de când lumea, sau măcar Occidentul, ce-o mai fi şi ea? Şi, fireşte, ceva mai încolo voi relua şi nişte idei/ definiţii mai clasice, ale unora mult mai deştepţi şi grei decât mine, însă deocamdată simt nevoia să repet ceea ce, uneori, le spun studenţilor mei.
Din punctul meu de vedere, cultura e, în primul rând, un virus. Unul care face viaţa, ca şi realitatea, mai semnificative, şi - adeseori - prin aceasta mai triste. Îl iei - virusul - de te miri unde: dintr-a nu ştiu câta carte de beletristică pe care o citeşti (cea după care nu te vei mai putea abţine vreodată să te agiţi în numele unor oameni ficţionali/ a unor evenimente inventate); din primul, al doilea, al treilea film ‚de artă’ pe care te trezeşti că îl preferi unuia de light entertainment, holly-bolly-woodian; dintr-o vizită oarecare într-un muzeu, când, pe neaşteptate, un tablou ţi-a ‚vorbit’ (vorbire întotdeauna periculoasă, personală, insistent-solicitantă). Dacă ai tendinţe spre extrovertire, îţi vei purta, măcar câteodată, boala ca pe o aură. Există, chiar, oameni care se autoinstituţionalizează ca maeştri culturali - şi, până la un punct, ei sunt necesari. Indiferent, însă, dacă te vei ‚da mare’ sau nu cu ea, cultura e o afecţiune. Schimbă iremediabil, şi nu neapărat în bine, ‚lumina’ lumii.
Odată, însă, ce ai luat acest virus, odată ce el ţi-a alterat (nu neapărat în sensul de ‚stricare’, pur şi simplu ca schimbare ireversibilă) percepţia, cultura devine, da, şi un ansamblu de obiecte situate în afara ta, la care te poţi raporta, pe care le poţi recunoaşte sau, dimpotrivă, contesta, care mijlocesc o dimensiune intersubiectivă, un soi de modalitate de a-trăi-această-boală-în-comun.
Şi aici (înainte de a ilustra, vai mie! această interesantă teorie prin cazul... Roşia Montană :) ) vreau să pomenesc cea mai preţioasă idee a prezentei intervenţii - idee care, atât de valoroasă fiind, nu avea cum să-mi aparţină. Faimosul lingvist, filosof şi, cum să-i spun? educator german Wilhelm von Humboldt spune, la un moment dat, în perioada lui foarte tânără, când credea că destinul său principal va fi de estetician, despre opera de artă că ea nu este un lucru, un obiect, ci un individ. Exagerând un pic, am putea spune chiar: o persoană. Care e deosebirea fundamentală? Un lucru aparţine unei clase logice (şi, totodată, ‚concrete’): oricât de mare ar fi tendinţa noastră de fetişizare a unor obiecte (îmi va fi mereu greu să-mi suflu, oricât de răcit, nasul în batista brodată dăruită mie de bunica; iar ceasul dăruit de străbunicul îl voi păstra pe undeva chiar când nu mai funcţionează), ele rămân, totuşi, entităţi în primul rând material-funcţional-utilitare. Dacă un scaun mi se strică beyond recovery, voi cumpăra alt scaun, sau un taburet, sau un fotoliu. Nu instanţierea concretă şi individuală e cea care contează (acest scaun, şi numai el), ci, dacă vreţi, ca să imit un joc de cuvinte drag lui Coşeriu, ‚scaunitatea’ tuturor scaunelor, sau ‚aşezabilitatea’ mea pe diverse... mobile.
Opera de artă, însă, nu poate fi înlocuită cu o alta (e şi motivul pentru care originalul, sau cel-pe-care-îl-considerăm-a-fi-originalul, e mult mai preţios decât orice copie). Concepţia aceasta humboldtiană e, desigur, romantic-radicală, dar eu socot că ne spune foarte mult. Opera de artă e un individ. Relaţia mea cu un obiect e disimetric-ierarhică, e o utilizare (în societatea-de-consum, uneori răsturnată: a mea de către ceea ce am ori doresc; dar nu vreau să insist). În schimb, relaţia mea cu o operă-de-artă e o întâlnire. Uneori, chiar un dialog. E şi motivul pentru care pot folosi, toată viaţa sau până se sparge, aceeaşi cană (fetişizată) ca să beau din ea; dar nu pot citi de două ori la fel, cu aceeaşi înţelegere, aceeaşi carte, nici nu pot vedea de două ori la fel acelaşi tablou.
..............
Bun, prieteni. Şi acum, spectaculoasa răsucire spre Roşia şi Hunor: oricât de greu v-ar fi să credeţi, elevata-dar-profunda meditaţie [:)] de mai sus mi-a fost suscitată de o idee, după mine cum nu-se-poate-mai ‚creaţă’, comisă de pomenitul ministru acum vreo două zile, când a spus , în relaţie cu statutul Masivului Cârnic, ceva de genul: nu vom lua o hotârâre privind avizarea (proiectului RMGC) până nu vom clarifica participaţia statului în această dezvoltare.
Adică: Masivul Cârnic este obiect de patrimoniu/ monument, atât timp cât statul ia x la sută din cota de profit a exploatării, şi încetează a mai avea această calitate dacă această cotă depăşeşte y la sută. in traducere liberă: acest sit este important pentru mine, pentru cultura mea şi a comunităţii mele; cât îmi dai ca să devină neimportant?
Înţeleg, fireşte, că nici unul din cititori nu avea nevoie de cel-puţin-în-aparenţă-pretenţioasa teorie de mai sus pentru a sesiza absurditatea poziţiei lui Hunor. Declaraţia pe care tocmai am parafrazat-o denotă o lipsă de bun simţ stupefiantă, vecină (aproape indiscernabilă) cu prostia. Dar, mai cu seamă, sunt de părere că o asemenea declaraţie nu poate, prin definiţie, să aparţină unui om de cultură. Fiindcă nu există, din principiu nu trebuie să existe absolut nici o legătură între valoarea patrimonială (şi integritatea material- spirituală) a unui obiect de artă, a unui monument sau a unui sit şi profitul material pe care îl poate obţine o comunitate. Să fim în clar: nu se pune, ca să fac o analogie, problema de a vinde un tablou de Picasso ne-pierzând prestigiul cultural al Spaniei natale; ci de a distruge cu bună ştiinţă acest tablou, în schimbul unei recompense promise.
Nicăieri, în lumea civilizată, o asemenea provocare nu poate fi acceptată.
Să fii civilizat, în fond, şi asta înseamnă: nu neapărat să fii cult, dar să ai un respect (inclusiv instituţionalizat) faţă de cultură şi valorile ei. Nu mă îndoiesc de faptul că toate tribulaţiile noastre actuale legate, sub aspect patrimonial, de Roşia Montană ne fac de râsul Europei; dar sunt oarecum obişnuit că aşa e neamul nostru, neam prost (în sensul moral al cuvântului).
Au, spre exemplu, galeriile romane de acolo o valoare intrinsecă? Ca lucruri fizice, ele sunt, mă veţi scuza, doar nişte găuri, ceva mai elaborate, în pământ. Pentru ca un obiect de artă sau de patrimoniu cultural să-ţi vorbească, trebuie, fără glumă, să ştii să îl asculţi. Occidentalii, de exemplu, ştiu - ăsta e motivul pentru care doar la noi, în Estul Sălbatic, se poate pune problema unei exploatări ca aceasta fără ca toată lumea să izbucnească în râs. Cât despre români, e evident că o parte dintre ei ştiu, la rândul lor, asculta cultura; dar e la fel de evident că nu aceştia deţin puterea, nici măcar în domeniul deciziilor... culturale.
În consecinţă, putem spune: galeriile romane NU au fost concepute de către dragii noştri strămoşi drept obiecte culturale; ei le-au făcut ca să exploateze aurul. Cea mai bună soluţie de continuitate istorică e să exploatăm şi noi ce a mai rămas, ignorând faptul că, între timp, ceea ce pentru ei era, prin excelenţă, activitate economică a devenit pentru noi, ca să folosesc nişte cuvinte demodate, ‚moştenire spirituală’. Ele au căpătat, altfel spus, potenţialul de a fi tratate (împreună cu întregul sit) nu ca lucruri funcţionale (nu mai putem face ‚vechiul’ tip de minerit, deci aruncăm în aer munţii), ci ca, şi aici ştiu că toţi adepţii RMGC vor triumfa la naivitatea expresiei mele, un loc 'vorbitor'. Şi despre el şi cei care l-au conceput, dar mai ales despre noi.
Iar eu cred că, aici, putem avea o altă definiţie a culturii - a culturii care, vorba aceea, te priveşte, te interoghează chiar (uneori deranjant), îţi spune despre tine, indiferent dacă te pricepi şi dacă accepţi să o auzi, au ba. De fapt, acesta e singurul sens cu adevărat viabil al cuvântului incultură. Să fii incult, înseamnă să fii surd la cultură, imun la virusul de care vorbeam la început. Cam ca Hunor Kelemen.
Or, fireşte, în zilele noastre, să fii incult nu e un păcat de moarte. E doar trist. Şi meschin.
7 comentarii:
NU pot posta commentul :(
Cornel,
Eu nu sunt un interlocultor polemic cu argumente temeinice. I am not playing that game. Numai că exista câteva prezumţii generale de la care porneşte textul tău pe care eu unul nu le pot credita, printre care aceea (în sprijinul căreia vor sări atât stindardele sobrietăţii academice, cât şi ale onestităţii intelectuale) că intrebarea din titlu, „ce e cultura?”, mai face sens. Nu ştiu dacă ţii minte scena din Undergroundul lui Kusturica in care tipul crescut toată viaţa in subterana iese la suprafaţă cu tatăl şi nimereşte în mijlocul unui film în care se pune în act fix acea realitate a războiului care îi fusese descrisă lui ca fiind stadiul actual al evenimentelor. Evident, personajul e minţit de două ori, mai întâi prin imaginea falsă despre lume care îi este inoculată în lumea-subterană şi mai apoi de convenţia ficţională a scenei din film în care nimereste. Qui-pro-quo-ul e absolut, pentru ca in cazul acestui personaj nu mai ai cum să spargi cercul viicios şi să îi explici de unde începe iluzia. Cumva, nu pot să intru în interiorul iluziei şi să o discreditez, decât în propriii ei termeni, din interior, iar să fac asta ar fi în cel mai bun caz, o procedură de curvă nasoală, iar în cel mai rău caz, pură ţăfnă, vanitate, şi puţoism gratuit. Hai să make a long story short, pentru că nu am răbdare de argumente temeinice:
Cred că la mijloc există o scurtcircuitare păguboasă a discursului meta- cu cel primar, implicat, pasional. Adică, ştii, dacă ar veni vecinul Viorel de la Panticeu să mă întrebe: „Mă Vidule, mă, ce pula me îi cultura?” m-aş opri pentru câteva minute şi mi-aş pune la modul onest problema unei definiţii. Însă dacă vii tu din mediul universitar, pe un blog care apare „Aletheia” în titlu (am serioase dubii că termenul ăsta mai poate funcţiona într-o frază fără să fie de un ridicol absurd, asta atâta vreme cât nu e contrapunctat de cuvinte precum căcat, codobatură, frigider, Aghireş), de la bun început, interogaţia ta este una angajată, pentru că îţi negociază rolul tău ca om de cultură, şi ea funcţionează strict într-un meta-discurs în care ne contemplăm pe noi înşine cum legitimăm cultura şi prin ea pre noi legitimând-o pururea amin! Ok, nu e nimic grav aici, dincolo de faptul că ia de bune nişte termeni care au supravieţuit doar consensual, şi când spun asta mă refer la un consens comunitar de tipul alergiei tineretului optzecist autentic la M. C. Hammer – vezi prietenul tău (şi pentru unii dintre noi, crush-ul vremelnic), HP. Mă irită consensurile astea comunitare care mă iau din faşă şi mă aruncă într-un „noi” colectiv angajat, de la „noi românii” la „noi intelectualii”, „noi oamenii de cultură”, noi cei cu un singur picior şi ochii în soare. Şi ghicesc, probabil paranoic, în prezenţa „culturii” pe blogul tău un tip de consens. Sigur, nu e un consens sforăitor în explicaţie pentru că recurgi la o retorică organologică, biologizezi discuţia prin ideea „culturii virus” şi asta de la romantici încoace totdeauna a funcţionat excelent ca strategie de a poetiza dogma, aparent slăbind-o prin imprecizie, dar stabilindu-i rădăcini mult mai puternice. (Par egzampl, poezia nu ţine de normativitatea clasicismului, ci de autenticitatea organică a vocii populare – am revitalizat toată discuţia despre liric biologizându-l, scoţându-l de sub un consens rigid şi punându-i în cârcă determinismele etnice şi rasiale). Whatever, my point is: okok, cultura o resimţi organic, însă tare mă tem eu că această „cultură-virus” despre care vorbeşti tu, funcţionează foarte discreţionar stabilind mult mai puternice rigori de incluziune şi excludere a celor care se ocupă de cultură. De gustibus, nu mă pot plânge. Să revin – logica meta- potrivit căreia implementăm conceptul de „cultură” (aud ecouri grave în holuri acoperite cu dale de marmură şi într-un colţ, tăcută ca o fiară, „splendoarea” – ea se naşte, ca Făt-Frumos-din-lacrimă de fiecare dată când alunecăm pre apele fenomenologice ale „întâlnirii” )))))))))))) ca şi cum însăşi rostirea lui are darul de a ne defini ca fiind: „Noi cei cărora ne pasă de cultură”. Ei bine, cu braţele deschise declar: nu îmi pasă. Astă mă alungă la 1000000 de km de statutul de om de cultură? Hm, hm, hm, aici e aici. Probabil ar fi interesant de adunat argumente pro şi contra, dar cumva, honestly, nu prea mă interesează.
Uite, pe la vârsta de 10 ani, mă pomenesc împreună cu bunica mea iehovistă că îi iese înainte o tânără cochetă, cam promiscuă atitudinal, evident fără nici un interes ca asculte avertismente despre sfârşitul lumii şi bunica începe să îi pună o „bună mărturie” cum că lumea se gată şi ea trebuie să se pună pe partea binelui, ca să ajungă „în împărăţia pe care zilnic o cerem în Tatăl nostru”. La asta una, îmi trag bunica de şorţ şi îi spun: „pe cât crezi că asta nu zice nici măcar o dată pe lună Tatăl nostru?”. Bunica se şochează şi mă întreabă: „ai de mine, da tu chiar crezi că sunt uomini care nu zâc barăm o dată pe zi Tatăl Nostru?”
Bine, no comment. Însă, de ce am impresia că porneşti ca bunica mea de la nişte premise tacite care nu se verifică empiric de nici o culoare? Uite, apropo de Roşia Montană şi de toată exasperarea mea de pe facebook, ma enervează aspectul eminamente meta- al acestei revolte de salon a intelectualilor care strâng semnături, ca şi cum nu am şti cu toţii că în România atât asta, „sensibilizarea opiniei publice” (expresia asta fiind un mare Vid - hahaha), cât şi orice protest nu are nici o urmare, dincolo de o auto-legitimare a noastră în calitate de „environmentally sensitive”, „politically correct-incorrect”, etc, etc. Deci vorbim despre a cultural stand. Vorba lui Roy Cohn din Angels in America: You wanna be nice, or you wanna be effective? Pentru că toată lumea este responsabilă şi „nice” în privinţa chestiunii, nimeni nu e „effective”, şi nici nu ai cum să fii altfel decât în siajul unor interese financiare suficient de serioase încât să îşi ia drept camuflaj un discurs cultural. Păi şi ce, ăsta e argument să nu faci nimic, mă întreba Alex Goldiş? Ok, dar dacă vreţi să faceţi ceva şi chiar vă pasă, nu de imaginea în oglindă a voastră făcând ceva, nu de modul în care luarea unei poziţii v-ar legitima sau nu, v-ar apropia de tot felul de consensuri comunitare (intelectualul pur sânge should....) ci chiar de amorul artei, intraţi pe brânci în politică, căutaţi oamenii cu bani, lingeţi ceea ce trebuie lins, ucideţi ceea ce trebuie ucis, trădaţi ceea ce trebuie trădat. Pentru că în rest, toată lumea are Opinii despre orice. Chiar şi eu, în această seară emit o opinie ca musca în lapte. Mie mi se iartă pentru că mâine am „a date” şi nu mă prea pot gândi la altceva, deci îmi caut refugii, dar at least I am not waging wars. În rest, God Bless you!
Referitor la ceea ce ai zis Ovidiu. Ai dreptate in masura in care cu petitii online si asa mai departe nu rezolvi mare branza obiectiv fiind in momentul de fata. Dar la fel de adevarat este ca intr-o societate democratica cica poporul conduce. Daca destui oameni au tendinta inspre o directie statul trebuie sa respecte alegerea. Does it make it "the right one"? No.Nu incerc sa demonstrez ca daca is multi inseamna ca e opinia corecta doar ca teoretic asa functioneza sistemul. Ca noi cetatenii simplii, intelectuali sau nu sa putem avea acces si influenta deciziile la nivel national. Iar alesii, nici macar nu trebuie sa fie de acord cu noi, ei sunt obligati sa asculte, ala e scopul lor, ei servesc nu sunt serviti. Asta e diferenta intre totalitarism si democratie. Aici noi decidem....sau ma rog ar trebui...si daca mai vor sa fie alesi ar face bine sa danseze exact cum li se canta. Ca romanul mai are pana se prinde de toata situatia...ca acuma o petitie nu face mare lucru sa rezolve o problema...asta nu schimba cu nimic faptul ca AR TREBUI sa fie asa si ca e o tinta spre care ar trebui sa inaintam nu renuntand la astfel de gesturi ci inmultindu-le pana atunci cand nu se va mai putea face abstractie de ele. Parerea mea...
Ovidiu, multe din ‚întâmpinările’ tale sunt îndreptăţite; voi încerca să-mi nuanţez poziţia.
După părerea mea, întrebarea din titlu, „ce e cultura”, mai face sens, însă, tocmai, nu un sens tare, ‚metafizic’, de-adoptat-ca-o-strictă-definiţie de către oricine şi obligatoriu; ci mai degrabă unul în dimensiunea pensiero debole. Am spus: cultura e un virus mai degrabă decât o alegere, e o sensibilitate aparte cu care te molipseşti. Spui: nu îmi pasă de cultură, la care eu, încăpăţânat ca un catâr, revin cu formularea ‚de mai sus’ - cultura te priveşte, indiferent dacă îţi pasă sau nu de ea, odată ce i-ai luat, vorba aia, microbul. Nu e deloc obligatoriu ca tu să atribui aceeaşi semnificaţie sau importanţă minelor romane de la Roşia; ba ar fi chiar foarte rău pentru cultura în general, care e un fapt al libertăţii, şi se sufocă în faţa oricăror conformisme prea-largi. Şi da, ai dreptate, ‚iluzia’ nu poate fi discutată decât din interiorul ei înseşi, fiindcă, spre a transcrie două versuri ultra-cunosdcute, aici „you can check in anytime you want/ but you can never leave”. Nu aceleaşi obiecte-culturale ne vorbesc tuturor, şi nici nu ne spun, aceleaşi obiecte culturale, acelaşi lucru. Dar cele care ne vorbesc - fiecăruia dintre noi şi, în momente... scriu cuvântul ăsta fiindcă ştiu că o să te enerveze :), privilegiate, mai-multora-deodată - ne vorbesc în alt regim, n-o să spun mai înalt (spiritual vorbind) sau mai jos (în ce priveşte ‚efectivitatea’ politică) decât lucrurile-lumii-reale. O să spun, doar: alt regim, atâta tot.
În ce priveşte regulile de incluziune-excluziune despre care vorbeşti... n-aş putea, vorba aia, fi mai de-acord cu tine. E motivul pentru care aş prefera, oricând, să mă consider - şi recomand drept - un amator al culturii decât un profesionist al ei. Iar aici intervine ‚scurtcircuitarea’ de care vorbeai şi pe care, iarăşi, o recunosc. Conform viziunii... teoretice în care lucrez (şi, zbrrr! dorinţa mea de amatorism, adineori clamată, se-aruncă pe fereastră), ‚obiectul’ primar al abordărilor noastre ştiinţifice suntem noi înşine, intuind/ trăind ‚cultura’ din interior, şi nu studiind-o din afară, asta tocmai fiindcă (în ‚lumina’ aceleiaşi teorii, fireşte, integraliste) de fapt nu mai putem dobândi niciodată statutul de spectatori dezinteresaţi, care ar putea examina ‚la rece’ lucrurile din afara lor. Că, odată adoptat acest punct de vedere (şi de plecare), ne ‚pândeşte’ o relativizare, admit; dar nu mi se pare periculos. Dimpotrivă, periculoasă mi s-ar părea interpretarea unanimă a fie şi unui singur obiect cultural - dar sunt convins că, aici, suntem de aceeaşi parte a baricadei, deci nu insist.
Finalmente, în ce priveşte Roşia şi toate petiţiile noastre... admit că mi-e foarte greu să mă distanţez îndeajuns ca să pot evalua procentul (zici tu, foarte ridicat, şi nu mă ‚leg’ că nu) de auto-satisfacere, de masturbare meta-reală în oglindă: „iată cât de activist, patrimonialist, ecologist sunt”, din comportamentul meu. Însă de aici la a trece on the other side, în domeniul real politics, e, pentru mine personal, o distanţă mare. Ba chiar, o distanţă de-neparcurs. Cred că am mai spus-o, nimic mai rău nu cred că i se poate întâmpla unui om decât să devină politician. Şi, da, nu sunt pregătit de un asemenea sacrificiu - nici pentru Roşia, nici pentru altă cauză ‚concretă’. Şi nici nu cred, de fapt, că aş putea ajuta de-adevăratelea - asta chiar dacă aş fi mai puţin egoist, egocentric şi mi-aş spune: hai să mă sacrific, să intru într-un partid, etc.
Fiindcă definiţia mea a politicului este: domeniul în care intrăm cu voinţa de a controla lucrurile, sfârşind prin a fi în întregime controlat de ele.
No, păi, doamne ajută! Eu îs mulţumit.
Trimiteți un comentariu