- se dedică Tinerilor Mânioşi de la Cluj, şi de pretudindeni
-
Am început să ne liniştim. Suntem
printre ultimii, ceea ce, fireşte, e de lăudat, dar ne liniştim totuşi. Avem,
cum e şi normal, atâtea lucruri de făcut, fiecare dintre noi; ne bucurăm de
scurta (şi, în opinia mea, înşelătoarea) instalare a unei brume de normalitate
ca albinuţele ieşite la soare. Aşa ar şi trebui să fie, într-o societate
sănătoasă. Eu, spre exemplu, sunt 'profesor' de lingvistică şi teoria limbajului,
semiotică şi, hai să zicem, epistemologia ştiinţelor culturii cu mici pretenţii
filosofice. E lucrul pe care (nelăudându-mă sau criticându-mă aici în
comparaţie cu alţii) cred că e bine să-l fac: la nimic nu mă pricep mai mult,
nimic nu îmi place mai mult. Exact aşa se întâmplă cu fiecare român care, în
ianuarie-februarie, era pe străzi sau în pieţe şi cerea mai multă libertate,
mai multă democraţie, transparenţă, corectitudine, sau, mă rog, fiindcă nuanţa
firească a oricărei revoluţii e negativă - mai puţină corupţie, mai puţină
minciună, mai puţin Stat corporatisto-jandarmeresc.
Guvernele lui Băsescu au căzut,
omul e acum un fel de strigoi ridicol, demult înţepat cu parul acolo unde i se
cuvenea, o carcasă ambulantă, gălăgioasă ca de obicei, dar complet lipsită de
putere. Paradoxal, asta mă (ba chiar cred că ne) satisface mai mult decât ar fi
făcut-o, să zicem, o suspendare: societatea noastră de secol XXI e doar în
aparenţă mai puţin crudă. Nu mai vrem capul tiranului mort, înfipt într-o
suliţă pe zidul cetăţii. Nu, îl vrem pe tiranul însuşi plimbat gol într-o cuşcă
de sticlă, îl contemplăm cu încântare cum se mai crede îmbrăcat şi cum mai
crede că el se uită la noi ca la nişte stranii, neînţelegătoare şi de neînţeles
dobitoace, şi nu invers.
Băsescu e cea mai bună glumă a
zilei, a fiecărei zi, iar noi ne lăsăm păcăliţi. Da, corpul cel mai vizibil pe
care îl dăduserăm prostiei agresive şi cu (vai, câtă!) forţă decizională a fost
capturat şi va îndura douăzeci şi ceva de milioane de violuri simbolice. Trăienel
has left the building.
Iar în rest... Mda, avem deja o mică senzaţie că aşteptările
noastre mai adânci (şi, totodată, mai implicate în ideea de bine comun) nu sunt
satisfăcute. Dar noii guvernanţi ne spun: staţi puţin, puterea noastră de azi e
provizorie, nu putem face nimic decisiv în lunile acestea. Votaţi-ne, votaţi-ne
masiv, şi veţi vedea după aceea.
Tot noii guvernanţi, grijulivi şi
atenţi, ne pun la îndemână şi mijloacele necesare pentru a obţine, din
toamnă-iarnă, majoritatea puternică pe care, cică, ne-am dorit-o... fiindcă, nu-i aşa, doar o majoritate puternică poate conduce un stat european, în mijlocul crizei
comunitare.
Pe bune? vă întreb... nu, fac
mult mai mult decât doar să vă întreb, vă trag de urechi, vă prind de umeri şi
vă scutur: pe bune? Seriously?
Să vă atrag atenţia că astăzi ne
agităm întrebându-ne cum putem alege un primar, eventual un (preşedinte de)
Consiliu local ori judeţean mai bun, mai cinstit, mai capabil şi, jucând acest
joc, o recunosc, foarte real, foarte empiric, palpabil, cu consecinţe directe
faţă de ce ne aşteaptă în următorii ani... ne agităm, zic, intrând în regulile
absolut aberante ale unui joc pe care alţii l(e)-au scris pentru noi?
Alegerea primarului dintr-un singur
tur de scrutin (la care nu e necesar să participe 50% + 1 din alegătorii
înscrişi pe liste, şi nici o majoritate simplă a voturilor 'pentru' din totalul
celor exprimate) e o încălcare a celor mai elementare drepturi democratice.
Nici măcar nu pot spune că ar fi un pas înapoi, fiindcă din punct de vedere
'cronologic' trebuie să admitem că n-am avut niciodată, dinaintea comunismului
şi apoi de la revoluţie încoace, un sistem de vot atât de prost.
Iar acesta, să mă scuzaţi, e un
mizilic. E doar un fel de exerciţiu, o simulare pentru, iertaţi-mi enervarea şi
retorica, crima-crimelor şi începutul sfârşitului: alegerile parlamentare.
Acum câteva zile, cu ocazia
vizionării, la Cluj, a unui film 'activist' (de altfel foarte interesant: The
Real Social Network, despre mişcările studenţeşti britanice din 2011),
vorbeam cu un prieten despre următoarea, în aparenţă stranie, diferenţă: în
ţările mai puternice şi economic, şi democratic decât a noastră, sute de mii de
oameni au ieşit în stradă fără a produce efecte foarte importante. În România
am ieşit, în cele mai bune momente, câteva zeci de mii, în diverse oraşe, şi
s-a pornit un tăvălug care avea să ducă la o drastică (cel puţin 'de ochii
lumii') remaniere, apoi la căderea Guvernului.
Păi n-ar fi trebuit să fie
invers?
Poate că aşa ar fi trebuit, dar nu
aşa s-a întâmplat - vă explic care e, în opinia mea, motivul:
România avea un parlament 'pe
muchie de cuţit', cu o majoritate şi mincinoasă, şi fragilă din cauza unor
entităţi de tipul UNPR (citeşte: Uniunea Traseistică Română) sau UDMR (citeşte: "soare, ploaie, vânt, ninsoare, coafura rezistă, ca şi noi la guvernare"). Or, o
caracteristică specifică a oportuniştilor de pe, vorba lui Băse, centura
politicii e că nu sunt ei băieţi şi fete cu foarte mult curaj. Oricât de
puţină, numeric vorbind, era societatea civilă trezită la viaţă la începutul
lui 2012, oamenii (politicienii) de care vă vorbesc s-au speriat. Imaginaţi-vă
o sumedenie de şobolani graşi care stau toţi pe-o singură parte a unei corăbii
şi şubrede, şi destul de goale (în ce priveşte marfa şi proviziile). Ce se
întâmplă dacă le arăţi pisica? Păi sar toţi, brusc, în partea cealaltă şi
şandramaua se răstoarnă.
Dar România nu s-a dus la fund (şi,
ca să fiu sincer, azi mă întreb dacă a fost bine sau nu că n-am avut o...
revoluţie în sensul tare al cuvântului). Iar şobolanii, fiţi siguri, sunt tot
acolo. Şi, în sfârşit, iată-mă ajuns la singurul lucru pe care voiam, de fapt,
să vi-l spun/ scriu acum:
În toamnă, indiferent cum vom
proceda şi pe cine vom vota, le vom da şobolanilor o majoritate solidă. O
majoritate beton, probabil binişor peste 66%, ca să poată face absolut
orice îşi vor dori.
-----------------------
Dragi prieteni bucureşteni, dar şi
din alte oraşe româneşti,
nu aţi uitat, sper, căldura umană,
onestitatea, spiritul dialogic cu care autorităţile Statului, prin mâinile lor
poliţienească şi, mai ales, jandarmerească, v-au întâmpinat, protejat, înlesnit
dreptul la exprimare şi protest în ianuarie. Nu aţi uitat călătoriile cu duba,
teancurile de amenzi, stupiditatea discuţiilor repetate la nesfărşit despre o
aşa-zisă 'autorizare' necesară pentru adunările publice.
Toate astea se întâmplau atunci
când Puterea se zbătea undeva în jurul cifrei de 50% din susţinerea
parlamentară.
Gândiţi-vă cum se vor purta jandarmii
cu noi în ianuarie 2013, când Ministrul de Interne şi Primul Ministru vor sta tolăniţi pe o majoritate de nezdruncinat.
Şi haideţi să ne hotărâm: fie
ridicăm din umeri şi zicem "asta este, număr (13) cu ghinion"... fie
mai stăm de vorbă despre ce ar trebui şi ce am putea face în lunile astea care
ne-au mai rămas.
Până la un sfârşit de lume
ne-nostradamic şi ne-aztec, dar tocmai de aceea - afirm eu - muuult mai
plauzibil decât cel din speculaţiile pomenite. Plauzibil, probabil, aproape cert... dacă noi continuăm să dormim visând frumos.
p.s. (fiindcă am pomenit în
titlul de barometre): oameni buni, uitaţi-vă în continuare la problema Roşiei
Montane, fiindcă să ştiţi că nu şi-a pierdut caracterul de indice, hârtie de
turnesol, simptom al unui adevăr politic mai adânc. Miniştri care, înainte de a
ajunge în funcţie, îmbrăţişaseră cu toată vocea cauza revoluţionară a alungării
RMGC se văd, azi, cu frâiele în mâini. Şi, brusc, devin nişte blânzi căţelandri
care nu-şi mai arată colţii, nici chiar de lătrat nu mai latră decât despre,
vezi Doamne, democraţia şi spiritul de dezbatere şi analiză pe care brusc l-au
descoperit. În chestiunile acestea eu nu am nici o speranţă, absolut nici una,
de la USL; după ce îi vom vota, vor vinde Roşia poate chiar mai repede
decât o făcuseră PDL-iştii. Primilor, scuzaţi-mă pentru vocabularul cu totul şi
cu totul neacademic, le-am dat la gioale până au căzut aşa cum demult meritau.
Ceilalţi (culmea, folosind o lege 'cu autodedicaţie' inventată tot de oamenii
lui Băse) aşteaptă, azi, să le suim sacii în căruţă. Iar dacă jucăm după
regulile lor, ale tuturor politicienilor români, asta vom fi în continuare: descărcători-încărcători.
Atât vă spun, însă: nu care cumva să
vă aşteptaţi ca viitoarea Putere, a oricui va fi ea, Putere întărită,
parlamentar vorbind, nu doar confortabil peste majoritatea simplă, ci şi peste cea
calificată, noi, salahorii noii Românii, să mai avem drept la grevă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu