Elveţia Montana, sau iluziile lui Moise Guran

Discutam de curând, într-o dezbatere organizată de Tinerii Mânioşi clujeni, despre rolul celei de-a patra puteri în stat, despre faptul că în mijlocul unei prese româneşti deprofesionalizate şi adesea aservite, care cade foarte des sub orice limită a decenţei deontologice, există totuşi câteva oaze de aproape-excelenţă, câteva emisiuni, câţiva jurnalişti care reuşesc să se menţină oneşti, bine informaţi, lucizi - în fine, puţine, foarte puţine exemple de quality media. Când a venit însă momentul de a da şi discuta exemple, doar două nume au ieşit în evidenţă. Majoritatea participanţilor la discuţie acceptau că investigaţiile jurnalistice făcute de un Cătălin Tolontan & comp. 'cu plecare' din domeniul sportiv ar putea constitui un model pentru presa investigativă din zone mult mai fierbinţi, economico-politice; şi cu toţii am fost de acord cu (sau, pentru conformitate: nimeni n-a contestat) faptul că Ora de business a lui Moise Guran a fost şi la Antenă, rămânând şi la TVR o dovadă aproape incredibilă că se poate face presă bună în România.

Cred în Moise şi echipa lui, urmăresc pe cât de constant pot emisiunea - unul din motivele, foarte puţine, pentru care încă nu mi-am aruncat televizorul pe fereastră. E singura raţiune pentru care, după o bătălie cu presa pe care o duc de ceva vreme şi care, ca să fiu sincer, m-a obosit şi dezgustat îndeajuns ca să nu mai reacţionez decât când e prea-de-tot, scriu acest text.

Iar acum e prea de tot, dar nu în ce-l priveşte pe Moise, ci mai ales restul presei... dar priorităţile sunt priorităţi, voi scrie cât de curând în locul obişnuit, pe blogul ActiveWatch, despre mizerabila acoperire, la ştiri, a subiectului "Referendum privitor la repornirea mineritului în Apuseni". Aşa cum am spus, nu mai am speranţe reale în ce priveşte restul presei, care, consider eu, merită doar texte de denunţare. Simt nevoia să vorbesc, mai întâi, despre această emisiune în care cred.

Ieri (marţi, 11 decembrie... partea care ne interesează începe la minutul 29.38 al înregistrării / ora 19.29 pe ecran), Moise Guran a reproşat, în linii esenţiale, ONG-urilor de mediu că au făcut 'antijoc' în cazul acestei consultări populare, ceea ce - a spus el - numai civism nu este. Ne aflăm, aşadar (mişcarea Salvaţi Roşia Montana şi, să zicem, Ora de Business prin opinia realizatorului ei) pe aceeaşi poziţie de fond (când veţi urma link-ul veţi vedea că şi MG se declară împotriva proiectului propus de RMGC), dar în dezacord... procedural. În mod evident, când un om onest şi, din câte am văzut, pregătit să spună de-a dreptul şi fără ezitări ceea ce gândeşte cum e acesta îţi spune nu doar că ai procedat greşit, ci şi că ai încălcat însuşi principiul fundamental care legitimează orice activitate ONG-istă (civismul), există o problemă. Poate nu una gravă, cel mai probabil o simplă neînţelegere, dar una care trebuie discutată.

Eu voi prezenta aici, pe cât de scurt pot, punctul de vedere, pe care îl cunosc din interior, al 'militanţilor de mediu'. Iar Moise şi emisiunea lui, fireşte, vor decide dacă să răspundă acestei poziţionări, sau să lase neînţelegerea să treacă... şi timpul să vorbească.

1. Moise Guran mizează pe o comparaţie cu Elveţia. Un deziderat splendid, dar care cred că denotă mare, mare naivitate în raport cu realitatea din Munţii Apuseni; şi nu mă refer atât la realitatea de ordin strict economic, cât la... calitatea democraţiei, a informării populaţiei, a, ca să folosesc exact vorbele realizatorului Orei de business, dezbaterii publice. Dar aceasta e o discuţie de facto, şi nici o realitate 'brută' nu justifică o încălcare a principiilor. La acest nivel principial ne 'atacă' Moise Guran, şi e exact nivelul la care trebuie purtată discuţia.

2. În opinia noastră, clar enunţată public, deşi destul de puţin preluată de presă (care s-a grăbit să prezinte exclusiv poziţiile susţinătorilor Gold-ului), acest referendum a fost declanşat cu încălcarea flagrantă a unor texte legale, a unor proceduri şi, mai cu seamă, a înseşi ideii (şi iarăşi îl parafrazez, cumva, pe Moise) de referendum care presupune, înainte de consultarea populaţiei, corecta sau măcar echilbrata ei informare. Astfel, deşi referendumul a fost invalidat (deci, practic vorbind, ar trebui să nu mai avem nici o problemă), Alburnus Maior va declanşa procedurile de contestare în instanţă a înseşi organizării acestuia, cerând inclusiv sancţionarea autorităţilor locale, în cazul în care se dovedeşte, cum susţinem noi, că acestea au încălcat legea.

În opinia noastră, aşa-zisul referendum din Apuseni a fost doar o operaţiune de PR desfăşurată de către Roşia Montana Gold Corporation, prin coruperea primarilor şi a consilierilor judeţeni - o acţiune de PR făcută pe bani publici (cu o cheltuială de 300.000 RON). Nimic mai principial, aşadar, decât îndemnul la boicot. Nu la a spune 'NU' mineritului - fiindcă asta ar fi însemnat că acceptăm legitimitatea consultării. Ci la abţinerea voluntară de la vot, pentru a sancţiona simulacrul de plebiscit.

3. Moise Guran compară situaţia de la acest referendum cu cea de la suspendarea, din vară, a preşedintelui Băsescu. E, fireşte, prima comparaţie care poate răsări în mintea oricui... dar de la un analist ca Moise ne-am fi aşteptat la o privire mai aprofundată. Ca să reiau aici o idee a lui Mihai Goţiu, una este un referendum care produce consecinţe practice imediate (un DA, în condiţii de cvorum îndeplinit, ar fi însemnat automat plecarea lui Băsescu de la Cotroceni) şi alta e o consultare populară care poate crea doar premisele unei întregi proceduri legale, de autorizare etc., punând, ca să zicem aşa, presiune asupra autorităţilor. Iar în situaţia RMGC, care a pierdut (prin sentinţe definitive şi irevocabile) importante procese legate de planul de urbanism sau descărcarea de sarcină arheologică, a crea un mijloc - mai cu seamă propagandistic şi de PR - era singura soluţie pentru a forţa mersul înainte al proiectului.

În cazul lui Băsescu, 'ascunderea după cvorum' şi ruşinoasa victorie la masa verde au dezamăgit, cum era şi firesc, pe foarte multă lume. Se pune foarte serios întrebarea dacă dezamăgirea lui Moise (şi cea 'inoculată' telespectatorilor) privitor la calea aleasă de organizaţiile de mediu se justifică dincolo de nivelul unei analogii aproape viscerale. "Nu trebuie făcut antijoc", afirmă jurnalistul şi, din nou, în principiu are dreptate. Întrebarea este: cine decide când avem de-a face cu o activitate competiţional-corectă (măcar în limitele acceptabilităţii) şi când suntem invitaţi, de ochii lumii, la o confruntare măsluită. Consiliul Judeţean Alba a declarat jocul valid. Noi l-am considerat invalid şi am cerut lumii să-l trateze ca atare. Urmează un întreg proces... judiciar care va spune cine a avut dreptate.

4. Cea mai mare greşeală pe care, însă, cred că o face Moise Guran e că acordă credit restului presei, în primul rând colegilor săi... nu de la Ora de business, unde e o echipă care de obicei se comportă profesionist, ci de la TVR. Toată 'ieşirea' de ieri pare a fi motivată de felul cum a prezentat televiziunea naţională situaţia, într-un efort aproape incredibil de a contracara ceea ce spusese votul (că doar 27% din totalul cetăţenilor cu drept de vot acceptă legitimitatea referendumului şi doreşte relansarea mineritului). În loc să se discute despre semnificaţia cifrelor oficiale finale, sau despre întrebarea dublă de la referendum, sau despre, ştiu eu, numărul real de locuri de muncă vs. cantitatea de cianură etc., s-a prezentat exclusiv, ba chiar de fiecare dată prin mai multe personaje (Sanda Lungu, primarul din Roşia, liderii sindicali de la Viitorul mineritului etc.), poziţia companiei, insistându-se asupra boicotului propus de ecologişti de parcă ar fi fost un atac terorist asupra secţiilor de votare.

Să se fi contaminat şi Ora de business de servilismul Televiziunii Române (vorbesc de TVR-ul 'central', fiindcă studioul regional Cluj, de exemplu, e incomparabil mai echilibrat şi onest)? Foarte probabil, nu. Foarte probabil, Moise Guran s-a grăbit să-şi spună, la cald, părerea fără a investiga prea mult situaţia şi bazându-se pe restul presei. Nu ştiu dacă acesta, graba, e singurul lui cusur, dar mi-e clar că el există şi din când în când se manifestă. În cazul gazelor de şist, Moise părea la începutul-începutului entuziasmat de perspectiva fracturării hidraulice; dar a avut onestitatea necesară pentru a declanşa/ găzdui o dezbatere şi a-şi schimba poziţia.

Va avea el răbdarea să se uite mai atent la cazul Roşia Montana? Timpul, care - cică - le rezolvă pe toate - e singurul care va putea să ne-o spună.