rosia montana

rosia montana

duminică, 31 martie 2013

POPCORN! sau o viziune slabă despre Occupy UBB


N-am reuşit să mai scriu de la ocuparea UBB încoace. Sau nu, refuzând cuvintele mai spectaculoase folosite atât de ocupanţi, cât şi de presa 'scandalizată', voi spune: de la începutul acestui sit-in (înghiţit foarte, foarte greu de conducere şi în consecinţă având un caracter 'războinic' din partea studenţilor) cu un caracter, mai degrabă, de dezbatere decât de mişcare revendicativ-revoluţionară. Cel puţin deocamdată.
Iar dacă n-am scris, motivul n-a fost lipsa de timp, deşi a existat şi asta - mai ales datorită războiului nervilor dintre unii prorectori şi ocupanţi, iar mai târziu dintre facultatea de matematică şi aceiaşi - război moderat şi în cele din urmă aplanat, în măsura posibilităţilor, de către prorectorul Rus şi preşedintele Senatului, Ioan Chirilă. Nu. Mult mai gravă, sufocantă, a fost lipsa de distanţă, de capacitate a privirii cât-de-cât reci. Cum mă temeam şi cum scriam deja aproape obsesiv în ultimele săptămâni, acolo unde într-o lume (inclusiv academică) normală s-ar fi deschis un teren de dezbatere, s-a deschis un front. Şi a fost aproape imposibil să stai pe linia lui, să vezi desfăşurarea ostilităţilor, a argumentelor, a forţelor şi a descumpănirilor fără să le simţi pe toate. Am obosit şi îmbătrânit în săptămâna aceasta mai mult, cred, decât în ultimii vreo cinci ani. Dar nu cred că e neapărat un lucru rău; intensităţile sunt uneori necesare în viaţă, indiferent că ea e a unui om, a unei instituţii, a unor structurări de putere şi gândire. Oricum am lua-o, indiferent că sperăm într-o revoluţie sau, dimpotrivă, ne distrăm ca-n faţa unui balon de săpun, ocuparea... 'şezătoarea' asta, cum o numesc uneori studenţii e un eveniment istoric într-un UBB altfel atât de cuminte, de băţos, de, poate, încremenit în proiect.
Încep, aşadar, să adun puţinele lucruri care s-au aşezat, cât de cât, în mintea mea, care încep să facă sens dincolo de marele zgomot; o fac pe deplin conştient că sunt, şi suntem cu toţii, departe de momentul când să înţelegem ce s-a întâmplat, asta fie şi datorită motivului simplu că mişcarea studenţilor nu s-a încheiat, ci trece doar într-o altă etapă. O etapă ceva mai stabilă, mai puţin conflictuală, dar care tocmai prin aceasta va ridica pentru 'ocupanţi' dificultăţi infinit mai mari. Fiindcă fronda şi lupta, oricât de mari-consumatoare-de-energie ar fi, sunt creatoare prin ele însele de momentum, iar după această surprinzătoare (şi, afirm eu, admirabilă) desfăşurare de curaj, forţă, un-pic-de-nebunie, studenţii se vor trezi în faţa pericolului fundamental că oamenii, mulţi oameni, vor aştepta îngrozitor de mult de la ei.
Or eu nu aştept mult, şi scriu acest text spre a-mi ruga prietenii şi cunoscuţii să nu aştepte nici ei imposibilul. Iar când spun asta, nu o fac cu condescendenţă sau desconsiderare pentru nişte 'copii' alături de care am stat, de marţi încoace, seară de seară până noaptea târziu. Nici cu, vezi Doamne, luciditatea sceptică a bătrânului care, gata, e 'prof', le ştie şi le-a văzut pe toate. Dimpotrivă, orice s-ar întâmpla, spun şi voi repeta mereu că am învăţat mult mai mult eu de la ei, pe parcursul acestui proces, decât ei de la mine. Însă mă cunosc, cât de cât, pe mine, cunosc UBB-ul şi cunosc lumea. 
Cad şi eu, din când în când, pradă gândului, nici nu vă închipuiţi cât de nedrept: aceşti rebeli fără cauză ne-au scos din toate habitudinile - bine-ar face să fi avut un motiv serios pentru asta. Ochii a multă lume sunt aţintiţi asupra lor. Şi nu mai sunt ochii lumii manipulate într-o direcţie sau alta, sau pur şi simplu ochii care aşteptau să vadă 'sânge pe pereţi', sau ochii interiori ai 'cunoscătorilor de UBB' care făceau şi desfăceau teorii ale conspiraţiei. Nu: circul (sper din toată inima!) a trecut, iar acum se aleg cei care cu adevărat vor avea puterea să asiste la, eventual să se implice într-o dezbatere.
Iar privirile de soiul ăsta sunt pretenţioase, minţile noastre sunt înfierbântate, ne spunem: păi dacă oamenii, studenţii aceştia tot au avut imprudenţa să pună întrebările pe care noi nu mai ştiam să (ni) le punem, să facă bine să dea răspunsuri. E ca şi când te-ar trezi cineva din somn, la nu ştiu ce oră a nopţii, spunând: trebuie să vorbim, trebuie să vorbim! şi când, încă nedezmeticit, dar aşezat la masă cu o cafea în faţă, ai întreba: despre ce? interlocutorul ţi-ar răspunde: păi nu ştiu, propune tu.
Studenţii clujeni au făcut un lucru într-atât de insolit, încât, deşi am stat pe cât de în-apropierea-lor am fost de în stare, încă nu mi-am revenit din perplexitate: au deschis un loc, au provocat un hiat, au înlocuit un prea-plin şi prea-aşezat, deocamdată, cu un simplu gol. Au creat un spaţiu comunitar (real şi virtual) a cărui umplere, dacă vrea să nu fie cumplit de falsă, se va face mult mai lent şi anevoios decât îşi doreşte fiecare dintre noi. Au spus: nu se mai poate aşa!, la care noi am întrebat, în aparenţă cum nu se poate mai firesc: dar cum? spuneţi-ne chiar acuma: cum?
Iar răspunsul lor e ceva de genul: ei, vom vedea; cert e doar că nu se mai putea aşa.
Cât de banală a fost, nu-i aşa? solicitarea lor pentru 6% din PIB pentru educaţie, 1% pentru cercetare! Cât de scandalizaţi am fost: păi bine, copii, voi ce credeţi, noi ăştialalţi n-am cerut, de atâţia ani încoace, respectarea unei legi care a fost semnată cu mare tam-tam de toată lumea, şi de la care fiecare guvern, în fiecare an, a dat o derogare?
Nu, dragi colegi, nu. Nu am cerut. Poate că am vociferat un pic, la început, niciodată toţi, niciodată împreună, deci niciodată puternici. Ne-am obişnuit cu răul, asta am făcut. Aşa cum ne obişnuim cu nepedepsirea (mai grav: nerecunoaşterea) plagiatului grosolan al lui Ponta; cu eliminarea incompatibilităţilor; cu reducerea universităţilor şi facultăţilor, din nou, la stadiul 'toate-o apă şi-un pământ'; cu asasinatul simbolic pe care politicienii, an după an, partid după partid şi generaţie după generaţie, îl comit asupra învăţământului, mai ales asupra ideii fundamentale că a fi educat, a fi informat, a avea spirit critic sunt valori nu doar fundamentale, ci efective, formidabile ale societăţii.
Vă aduceţi aminte cum îl caracterizează, într-o celebră 'bucată' a literaturii române pe care cu toţii am studiat-o când eram foarte tineri, Alexandru Lăpuşneanu pe Moţoc? îi zice: "îmbătrânit în zile rele". Ăştia suntem noi. O grămadă de Moţoci. Iar când cineva vine şi ne demască, ne spunem: ar fi bine să ai puterea unui Vodă (multă claritate, multă putere, şi nici o ezitare în a acţiona discreţionar), că altfel praf te fac după ce îmi revin din şoc.
Şi nu, nu, nu; ei, studenţii, ei, care ne-au scuturat din mijlocul somnului dogmatic, se pare că nu au soluţiile. Au doar întrebările pe care noi le uitaserăm, disponibilitatea de a le pune şi, din câte am văzut în lungile, pe alocuri exasperantele discuţii nocturne de până acum, sinceritatea de a oferi şi a solicita toată expertiza şi bunăvoinţa de care ei sau noi dispunem.
------------------------
Nu ştiu ce se va întâmpla cu mişcarea în ansamblu. Poate o să moară, discret, în următoarele trei, zece, douăzeci de zile. Poate o să meargă crescând, tot discret, mai departe, şi atunci, vorba aceea, 'ne-a pus Dumnezeu mâna în cap', iar UBB-ul ar trebui să spună: aferim!
Dar un lucru e sigur de pe acum: în fiecare dintre şedinţele la care am participat, am văzut câte un student, trei, cinci, zece, desfăcându-se dintr-o dată, plesnind ca un bob de porumb din vasul de floricele, găsindu-şi după multă tăcere glasul (mai de fiecare dată copleşit de emoţie şi bâlbâit la început), săvârşind cu sine însuşi o revoluţie care, desigur, nu e decât un început oricând re-sufocabil de către conformismul personal sau presiunea externă, gregară ori instituţională ori amândouă deodată. E puţin lucru?
Faţă de aşteptările noastre iritate de oameni treziţi din somn 'pe degeaba', e foarte, foarte puţin.
Dar eu sunt 'prof''. Nu ştiu cât de bun, nu ştiu cât de prost, şi nu e căderea mea să judec. Ştiu însă sigur că sunt prof, pentru că de fiecare dată când o voce nouă vorbeşte, întreabă, propune, discută, critică, se recunoaşte pe sine recunoscându-i, respectuos, pe ceilalţi... de fiecare dată când cineva se naşte, se deschide aşa, neaşteptat - îmi tresaltă, vorba lui Creangă, inima de bucurie.
Trăsni-te-ar să te trăsnească, Vîlcule, veţi zice, ne-ai mâncat cinci minute din viaţă vorbindu-ne despre cele mai banal-omeneşti lucruri, făcându-ne să citim un text siropos despre cât 'e' tinerii de tineri şi cum îşi 'dobândeşte' ei conştiinţa de sine pe seama nesomnului şi a incomodităţii noastre. Iar eu voi repeta o expresie pe care am folosit-o de prea multe ori în ultima vreme, mea culpa! şi vă voi invita la occupy-ul studenţilor, să-i vedeţi, să vă exaspereze, să-i iubiţi.

Niciun comentariu: