Ceauşescu a rămas în istorie,
printre altele, şi ca un mare distrugător de biserici. "Un împuţit de
comunist", vor spune unii, mai ales ortodocşii (sper, puţini) încă
ne-dezgustaţi, ca mine, de inflaţia BOR-istă, dar nu numai, a României de azi.
Eu nu voi merge atât de departe, spunând că nebunul s-a pus cu însuşi Dumnezeu,
Care este. Mă voi mărgini să spun: a fost un distrugător de spiritualitate, un ucigător
de cultură şi prin aceasta un duşman al omului în general (şi anume, al
libertăţii acestuia de a alege... credinţa sau necredinţa).
Dar Ceauşescu a fost un cizmar
cvasi-analfabet. Aceasta nu e o circumstanţă atenuantă, e o simplă notă
explicativă - inclusiv pentru faptul că astăzi simt nevoia să-i alătur
celebrului dictator un nume mult mai mic, unul care va rămâne, probabil, în
memoria 'naţiei' drept intelectualul şi 'omul de cultură' transformat în mărunt
politruc şi care şi-a asumat distrugerea unui spaţiu şi a unor vestigii cum nu
se poate mai preţioase pentru istoria noastră.
Locul despre care vorbesc este
Roşia Montana, iar groparul ei 'ultim', cel care nu ezită să facă mizeriile pe
care toţi ceilalţi miniştri care au gestionat domeniul s-au temut, totuşi, să
le comită, este Daniel Barbu. Cu el, tratarea 'antenistă' a problemei culturii
în general îşi atinge apogeul. Mult mai puţin spectaculos decât, să zicem,
Andrei Marga la ICR, acest tonomat-voiculescian-de-tip-intelectual (fiindcă,
nu-i aşa, 'vocile' trustului media erau alese pe nişe) e pe cale să producă
daune patrimonial-spirituale mult mai mari - aceasta, pentru simplul motiv că
ele vor fi ireparabile.
Mai ales după decizia Europa Nostra
de a include localitatea pe lista 'scurtă' a celor mai periclitate şapte situri/ monumente istorice ale continentului, şansele
efective de intrare a Roşiei Montana şi pe lista 'tentativă' UNESCO erau,
tehnic vorbind, imense. De fapt, singurul lucru necesar ar fi fost un gest
simplu, birocratic - semnătura Ministrului Culturii. Documentaţia, una foarte
convingătoare şi pe deplin întemeiată, era făcută (de alţii, fireşte, pro
bono - fiindcă nu ne puteam aştepta de la Guvern ca realmente să îşi facă
profesionist datoria) şi depusă la Minister de o bună bucată de vreme. În
această privinţă, trebuie spus că Daniel Barbu a minţit de la început, afirmând
că pentru toată procedura ar fi fost nevoie de acordul comunităţii locale -
care, ameţită de poveştile cu locuri de muncă ale RMGC, vede în UNESCO un
duşman direct.
Din poziţia omului care a avut,
integral, pâinea şi cuţitul în mână şi care ar fi putut, cu un gest extrem de
simplu, să deschidă poarta unei dezvoltări alternative şi reale, şi durabile,
pentru Roşia Montana, Daniel Barbu a ales să ia o decizie politică. A refuzat
să semneze, preferând să se transforme într-o portavoce a Gold Corporation.
Oricât de înţelegători am fi cu sevrajul post-Antene al acestor oameni, gestul
este de o gravitate excepţională - şi el nu presupune, cum probabil i-ar plăcea
să creadă acestui ministru al sfârşitului culturii, o responsabilitate
împărţită.
Cum e posibil să faci aşa ceva?
Ce poate fi în mintea unui asemenea 'intelectual'? mă întreba ieri soţia
mea. Nu ştiu, nu mă ocup cu psihanalizarea cârpelor, preşurilor şi periuţelor,
las chestiunea să rămână un mister. Vă repet lucrurile simple: patrimoniul de
la Roşia Montana nu are echivalent nicăieri în lume. Un loc cu care ne-am putea
compara ar fi minele spaniole de la Las Medulas, dar - mai ales în ce priveşte
extensia galeriilor din perioada romanică (şi chiar dinaintea ei) - situl din
Apuseni e mult mai preţios. Or, de când a ajuns în comună, Goldul nu face decât să îl distrugă sistematic,
vorbind în acelaşi timp despre protejarea valorilor istorice şi culturale şi
propunând, fără jenă, mituirea pe faţă a ministerului: 70 de milioane de
dolari, în schimbul declasării Masivului Cârnic şi al descărcărilor de sarcină
arheologică. Simplu ca bună-ziua, Goldul promite (dacă are de gând să şi dea, e
cu totul altă poveste) bani - direcţionaţi, fireşte, mai ales spre
'specialiştii' pregătiţi să constate şi să declare lipsa de valoare a Roşiei
Montana.
------------------
Ieri, Gold Corporation a organizat
o vizită în localitate a comisiei parlamentare pentru UNESCO, dar şi a
ministrului Culturii. Scopul era o discuţie despre 'iniţiativele' de intrare a
localităţii pe lista tentativă a patrimoniului mondial. Dar întâlnirea a fost
organizată de compania canadiană, la sediul companiei, fără invitarea tocmai a
acelor organizaţii care au realizat documentaţia (singura documentaţie) pentru
respectiva listare. Mai mult, RMGC a organizat un adevărat show: a adus cu
autobuzele mineri 'spontani' care urlau ca din gură de şarpe că (ştiţi
refrenul, presupun) vor decât să muncească, i-a plimbat pe parlamentari pe la
câteva clădiri a căror restaurare febrilă a început... acum vreo trei
săptămâni, s-a asigurat că nimeni nu ajunge să discute cu opozanţii
proiectului.
La finalul acestei mascarade,
Barbu-Lăutarul Goldului şi-a făcut cu prisosinţă datoria. El a dat o declaraţie
stupefiantă:
doar după câţiva ani de minerit (citeşte: de puşcare la două sute de metri de
clădirile istorice, de poluare cu cianură, de ştergere efectivă de pe suprafaţa
pământului a unui munte-monument istoric) demersul de includere în UNESCO ar
avea şanse. Acum, potrivit evaluării ministrului (şi cine ar putea fi mai
profesionist în domeniu?) nu există aşa ceva.
Sper că înţelegeţi acum comparaţia
iniţială cu Ceauşescu. Doar că individul despre care vorbim acum nu e un imbecil
incult, ci doar un ticălos fără seamăn. Orice om care, în ţara asta sau aiurea,
dar interesat de ce se mai întâmplă prin aceste locuri, se ocupă cu problema
culturii ar trebui, în opinia mea, să afle ce a făcut Barbu, să îşi spună
părerea, să ia poziţie.
Un comentariu:
Intelepciunea populara ne aminteste si de aceasta data: LUPUL PAZNIC LA OI. Mai trist ca acum oile suntem noi, populatia acestei tari, mai ales comunitatile locale adiacente zonei, biete miorite fara de cioban si patrimoniul acestei tari care desi nu se poate exprima direct mai sunt inca patrioti care-i sustin statutul. Este periculos ca nu se permite popularizarea si in mass media la o a doua opinie.
Trimiteți un comentariu