Nu știu alții cum sunt, dar mie unuia, când văd, în programul câte unui coleg candidat la rectorat - ba chiar uneori la cea o simplă funcție de senator! - dezideratul propulsării UBB între cele mai 'tari' cinci sute de Universități din lume, mi se zgribulește (cel puțin astăzi; nu știu cum va fi peste câțiva ani, sper că altfel) inima de jenă. Îmi răsună în urechi o înregistrare recentă cu un Rector răstindu-se, ca un administrator de Piață Agroalimentară, la colegii lui senatori. Și mă bucur sincer de lipsa noastră de mare faimă internațională. Îmi e de-ajuns să știu că într-una din universitățile de top ale României asemenea comportamente sunt nu doar tolerate, ci și încurajate (priviți rezultatele votului privitor la anul sabatic al... pensionarilor și vă veți convinge), pentru a mă simți, cum să spun? gâdâlat de degetele subțiri, reci, penetrante ale depresiei.
But, hey, that's me. Nu e deloc nevoie să simțiți/ gândiți la fel.


